Hello! Am revenit dupa o lunga perioada de timp si mi-a venit ideea unui nou fic. O sa incerc ca de data aceasta sa il finalizez, desi nu promit. Sper sa va placa si astept cat mai multe pareri.


            


                                                             Prolog




    Când realizezi că viaţă e prea scurtă pentru a o risipi pe visele altora şi când te trezeşti în momentul acela în care îţi dai seama că poţi fi stăpână pe propriile alegeri, cred că tot ce poţi face este să-ţi urmezi instinctul sau să-l urmezi pe al celorlalţi. Însă, orice alegere ai face, trebuie să fii conştient de faptul că te poţi pierde foarte repede în această lume dominată de dorinţele celor ce pot influenţă cu uşurinţă întreagă omenire.
    Un nou început sau o nouă viaţă e ceea ce mă caracterizează într-o oarecare măsură de ceva timp. Îmi urăsc familia, rudele, oraşul şi tot ceea ce mă înconjoară pentru faptul că nimeni nu a încercat vreodată să mă înţeleagă sau să-mi dea un sfat fără să-mi judece cel mai mic gest. Mulţi zic că e vina mea, îmi reproşează că mă interiorizez, iar ei nu mă pot ajută astfel. Dar cine are zis că am nevoie de ajutorul lor?
   Poate că înainte să-mi fi descoperit noul scop al vieţii ar fi avut o şansă să se aproprie şi să mă facă să trec de acest prag, dar acum e mult prea târziu. Vreau să uit de tot şi de toate, păcat că încă fac parte din viaţă mea, dar nicidecum din mine. Şi m-am gândit să-i luminez şi pe ei, dar nu ar înţelege, le este prea frică să se despartă de tot ce n-au avut până acum sau mai bine zis, le este frică să treacă de la stadiul de vis, la realitate. Cu toţii avem vise, asta pot spune cu siguranţă, dar puţini reuşim să le ducem la capăt fără puţină îndrumare. Eu mi-am găsit propria îndrumare fără prea multă bătaie de cap, doar dedicându-mi viaţă unui scop, care până la urmă, mă va duce acolo unde vreau.
    Părinţii întotdeauna au aşteptat lucruri mari de la mine, aşa cum toţi o fac, dar în ceea ce-i priveşte pe ai mei, stăteau şi îşi doreau că totul să pice din cer, lucru cu care nu prea eram de acord. În familia noastră totul a fost pe dos de la început; părinţi care cereau imposibilul, un copil neînţeles şi sadic, certuri în fiecare seară, farfurii, pahare sparte, lacrimi şi ţipete. Nu pot spune că, cunosc adevărată cauza a neînţelegerilor părinţilor mei. Tată a fost de când îmi amintesc un arivist şi un desfrânat, iar mama o femeie prea sensibilă şi bună, care în cele din urmă a cedat. Dacă mă întrebaţi pe mine, nu dau întreagă vină pe tată. Dacă mama ar fi fost o fire puţin mai puternică şi decisă, l-ar fi pus la punct când ar fi trebuit. Hail Satan că nu au avut şi un alt copil, ar fi devenit şi el un psihopat.
   De fapt, când aveam şapte ani, mama a rămas însărcinată, iar prima căreia i-a spus am fost eu. Eram mică, iar toţi din jurul meu îmi ziceau că asta era o binecuvantar, deci m-am bucurat enorm de mult auzind acea veste. Din păcat, după aceea, am fost martoră unui conflict între mama şi tată. 
    Se pare că pe el veste această nu l-a mulţumit prea tare, ci dimpotrivă, părea destul de iritat aflând că o să aibă un al doilea copil. Poate că eu eram de ajuns... În orice caz, mi-am schimbat părerea despre un nou membru în familie când am găsit-o pe mama întinsă pe jos şi cu un tub de pastile suspecte în mâna. Inţial am crezut că leşinase sau era un efect secundar al sarcinii, dar ulterior am aflat ce avusese de gând.
    Şi atunci m-am întrebat cu ce sunt eu de vină că mama să-mi facă asta. Adică, am înţeles, se certase cu tată care nu-şi dorea un copil... Dar de ce mă pedepsea pe mine? Cu ce greşisem să nu mă iubească atât de mult încât să lupte măcar pentru mine? Oare nu eram şi eu tot copilul ei? Atunci, de ce voia să moară pentru celălalt, iar mie să nu-mi facă decât favoare de a mă transformă într-o ciudată?
    Simţeam cum toată lumea se învârtea în jurul meu şi niciun lucru nu mai era ceea ce părea a fi. În timpul cât mama era la spital, toţi părea foarte afectaţi, dar nimănui nu-i trecuse prin minte că înainte de întâmplarea asta să intervină. Prin urmare, toţi se prefăceau că le pasă?
   La asta nu am stat prea mult să mă gândesc, puţin îmi pasă dacă prietenii tatălui mei erau nişte oameni de treaba sau doar nişte retardaţi perverso. În mintea mea era doar întrebarea: De ce doi oameni concep un copil dacă ajung să-i distrugă copilăria şi viaţă? Nu era totul din iubire sau mă minţise toată lumea?
    Din momentul acela, părinţii mei nu mai erau părinţii mei, ci doar doi oameni care îmi dăduseră o viaţă pe care  nu mi-o doream, tată pentur că nu era alături de mama, deci nu o iubea, iar mama pentru că alesese să mă părăsească şi să mă lase nimănui. Nu ar trebui o mama să-şi iubească propriul copil şi să facă orice pentru el?
   Ce s-a întâmplat mai departe aparţine trecutului, de care aş preferă să nu mă mai leg de acum înainte. Ai mei au divorţat într-un sfârşit, iar eu am ajuns în custodia tatălui meu care îşi petrece majoritatea timpului cu prietenii la jocurile de noroc, prin baruri sau bordele, iar eu îmi pot vedea liniştită de treburile mele. Pe mama o vizitez din când în când şi nu apuc aproape niciodată să discut cu ea pentru că imediat intervine noul ei pretendent sau cel mai bun prieten, aşa cum spune ea.
   Am impresia că-i un îngeraş, i-ar mai lipsi doar aripile şi puţin puf că şi-ar lua zborul. Tocmai de asta îl urăsc, cu cât stă mai departe, cu atât mai bine. De mai mult ori a încercat să se bage în lucrurile mele şi să afle cât mai multe despre mine, dar de fiecare dată i-am închis uşa în nas. Îmi da un aer de îngrijorare, poate este vreun trimis al Domnului, deci ar trebui să nu se aproprie prea mult că să nu se ardă. L-aş fi făcut să dispară până acum dacă nu aş fi văzut că o face pe mama fericită. Până la urmă, e mama mea, m-a crescut şi mi-a purtat grijă, deşi a alea de multe ori să mă lase în voia sorţii.
   Când eram mică, adesea voiam că întreagă viaţă să fiu lângă mama, sub privirea ei ocrotitoare şi înţelegerea supranaturală, dar cu timpul, visul acesta a devenit tot mai mic, până a ajuns de dimensiunile unui atom, iar apoi a dispărut fără că măcar să-mi dau seama. Am plecat în căutarea altor vise, am încercat să văd în tată persoană care mă va însoţi de-a lungul vieţii. Dar într-o seară când i-am spus fericită şi plină de speranţa toate aceste lucruri, a început să radă isteric şi mi-a zis că ar trebui să mă maturizez fiindcă el nu are de gând să fie dădacă unei copile, a unei adolescente, iar mai apoi a unui adult.
   Din ziua aceea am ştiut că voi fi singură şi chiar de voi avea nevoie de ei, părinţii mei, oamenii ce mi-au dat viaţă, nu vor avea timp să-l irosească pe mine. Poate că ar fi trebuit să par dezamăgită, dar am zâmbit şi am continuat să caut, să tot caut acel vis pe care să îl pot duce şi eu la capăt, al cărui final să nu fie chiar în momentul acela când îmi doresc din ce în ce mai mult, ci să mă ducă mai departe.
   Aşa cum va şi aşteptaţi, visele unui copil nu sunt cele luate în considerare şi dacă am mai avut unul cu adevărat după aceea, trebuie să se fi spulberat încă de pe atunci. Mi-am continuat drumul încercând să par la fel de normală că ceilalţi, deşi a încerca să fii ceea ce nu eşti, îţi poate creea probleme în timp, nu numai cu prietenii, ci şi cu propriul eu.
   Oricum, niciodată nu am pretins că sunt cineva, astfel că pot spune că sunt un nimeni sau cel mult o dată că oricare altă, dar care, totuşi, nu apratine acestui loc, vieţi sau lumi.

Bună, bună!
Am trecut și eu pe la ficul tău și nu m-am putut abține să nu dau vreun mesaj.
Deși e doar prologul, m-ai făcut să fiu atentă pe tot parcursul lecturii.
Ceea ce nu fac de obicei. Vreau să spun că mi-a atras curiozitatea.
E fic SasuSaku, nu? Mă întreb cum o să fie capitolul următor.
Nu prea pot să dau un comentariu lung acum, dar data viitoare, eh, mai vedem.
Să pui capitolul 1 și să mă anunți. Am de gând să ți-l urmăresc până la capăt.
Să nu te lași de fic, sunt 7-8 minute de când ai postat tu începutul și a venit eu la tine =)
Să nu îndrăznești să nu-l continui!
Ja nee

Buna. Deci am intrat si eu pe aici si ti-am citit acest prolog, care e foarte frumos, dar si trist. Imi pare rau pentru Saku ( banuiesc ca e ea). Si pe mine sa ma anunti si abia astept "sa vad mai clar" despre ce e vorba. Singura problema care ma supara esta ca ficul este peste 16 ani,  iar eu nu am voie :'(. Cam atat am avut de spus.
Te pupa Deea!!
LoVe YoU!!!
  Edit: la faza cu +16...tu vorbesti serios?

In primul rand, multumesc pentru comentarii si sustinere. Si, Andreea, la faza cu +16, da, vorbesc cat se poate de serios, o sa existe si unele momente de genul acesta. 




                                                                             Capitolul I




               Partea I
    






      Cade o ninsoare usoara precum o ploaie fina de primavara. Pot simti fulgii  topindu-mi-se pe fata si raspandind un for lin in tot corpul. Cerul are o nuanta ciudata, ce un negru pal, ceea ce imi aminteste de ultimul moment cand imi vedeam cea mai buna prietena inchisa intr-o cutie de lemn proaspat si disparand pe vecie.
   Pare o zi perfecta pentru a te intinde pe patul eternintatii si de a lasa totul in urma, mai ales marele secret ce ne leaga pe amandoua de ceva mult mai infiorator decat orice durere ar fi provocat o moarte lenta. In jur totul e asemenea unui asternut alb, abia cumparat si nefolosit, asemenea unui suflet pur, nepatat de niciun pacat. Ma face sa ma simt ca o intrusa intr-o lume a bunatatii, un suflet intunecat cu o inima de gheata, neschimbata.
   Ar fi momentul sa plec, sa las totul in urma, asa cum a facut-o ea, cum m-a lasat singura printre acesti oameni ce ma acuza de un lucru, pur si simplu, inevitabil. Moartea poate lua nenumarate forme si dac-ar fi sa apara azi, maine sau peste 50 ani, nu tine de persoanele care ne iubesc, ci mai degraba de cele care ne urasc. O varianta mai aparte a iubirii, as putea adauga eu. Ura aduce cu sine iubire din partea unor persoane de la care nu te-ai fi asteptat sa te accepte niciodata, care te vedeau ca pe un strain ce le penetreaza inocenta.
   Nu ne gândim niciodată că ceea ce iubim ne poate aduce cel mai rău lucru din câte există, suferinţă. Să suferi pentru o persoană dragă poate părea un mod bun de a simţi acest sentiment, care părea cu totul străin înainte, dar preţul plătit poate face uşor diferenţa. Preţul pe care ea l-a plătit depăşeşte orice urmă de regret ar mai rămâne acum, mă depăşeşte chiar şi pe mine. E mult prea târziu să îmi pară rău, mult prea târziu să îmi cer scuze în faţă acestui chip de lut ce era odată singurul ce mă făcea să zâmbesc. 
   O privesc printre miile de lacrimi îngheţate ale cerului, ce se astrern tot mai des pe chipul ei de piatră, printre miile de umbre ce dansează lângă trupul ei fără viaţă şi realizez că eu trebuia să fiu acolo, zăcând fără viaţă şi fără pic de regret. Aş fi ştiu că nu las nimic în urmă de care să-mi pese. Eu nu iubesc, nu simt, nici măcar nu-mi doresc să fac asta, nu vreau să fiu asemenea lor, ce acum privesc şi se întreabă dacă această faţă îşi va găsi adevărată linişte sau va umblă îndurerată în lumea demonilor. Ei nu ştiu ce înseamnă cu adevărat un demon, nu ştiu că existenţa noastră este strict legată de acele creaturi, aşa cum le numesc. Nu ştiu cine este vinovat de moarte acestei fiinţe minunate...Singurul vinovat este un demon, unul căruia nu-i pasă de sentimentele celorlalţi, care se crede invincibil şi puternic, dar care va sfârşi inecandu-se cu propriile lacrimi. Demonul din mine...
   Ridic capul spre cer şi aştept un semn, orice semn de la ea. Ştiu că oricât de mare ar fost păcatul de a fi tentată de nişte lucruri spuse de mine, sufletul e a rămas intact, a rămas aceeaşi Hinata inocenţa şi copilăroasă. Ştiu că, spre deosebire de mine, ea a ajuns de partea cealaltă unde dorea să ştie că va merge.
  - Sakura, să mergem, dragă mea! Nu mai avem ce face aici, spuse mama în timp ce mâna ei caldă îmi atinse obrzul.
   Mângâierile ei line îmi aduc aminte de vremea când eram doar un copilaş, când nu o cunoscusem încă pe Hinata, când încă îmi doream să fiu o prinţesă în propriul castel de dulciuri.
  - Nu, nu pot, vreau să mai rămân puţin.
   Poate că încă mint şi, de fapt, vreau să rămân doar pentru a nu mă mai simţi vinovată de tot ceea ce i s-a întâmplat. De parcă ar mai conta pentru vreunul dintre ei, de parcă scuzele mele ar putea fi plauzibile. Sinceră să fiu, chiar dacă nu m-ar fi considerat vinovată, nu mi-ar fi păsat de părerile tuturor. Nu pot uită privirea acuzatoare a Hinatei şi ochii plini de lacrimi înainte de a-i f închis.
  - Mama, poţi pleca, prefer să rămân singură.
   Cuvintele mele străpunseră inima mamei precum o adiere rece de vânt. Ochii ei privesc în gol, undeva mai adânc în mine şi muşchii fetei i se încordează într-un zâmbet fals. Este prima dată după mulţi ani când aude din nou cuvântul mama. Am evitat mereu să îi aduc aminte de acele vreumuri când încă mă putea influenţă părerea ei sau când singurul loc din inim mea îi aparţinea ei. De cele mai multe ori îi spuneam Feng, aşa cum auzisem adesea la bunica, sau şi mai simplu, aşa cum o strigă tată când venea obosit sau nervos acasă, Dao.
  - Toţi vor pleca, nu poţi rămâne aici. Nu mai e nimic de făcut, las-o să plece!
   Să o las să plece? Să îşi petreacă restul eternităţii alături de acei monştri? Cum crede că aş putea admite asta atât de uşor, când Hinata a însemnat pentru mine mai mult decât au însemnat ei vreodată? A fost alături de mine când treceam prin momente în care aş fi avut nevoie de îmbrăţişările unei mame. A fost acolo când voi nu aţi fost...
   Prefer să tac, să o las pe Hinata să vorbească pentru mine, să-i las chipul să zâmbească pentru alţii şi inima să-i protejeze, aşa cum a făcut-o cu toţi pe care îi iubea.
   Tremur. E frig şi se apropie seară, siluetele sângerii ale morţii se strecoară pe fetele tuturor lăsând dare ce le cutează expresiile într-o mare de chin. Mâinile îmi sunt reci, însă strâng cu putere fiecare lacrimă ce stă să cadă din ochii mei obosiţi şi lipsiţi de iubire. Pas cu pas, toţi se retrag spre visele lor, uitând deja existenţa unei fete ce a făcut parte din vieţile tuturor. Ei, însă, sunt acolo, simt cum mă privesc şi încă îmi judecă faptele ce au adus-o pe fiica lor în această situaţie.

Sunt prima!
Bună,mersi de mesaj!
Pregătește-te de un comentariu frumos :3
În sfârșit, primul capitol.
Mi-a plăcut foarte mult cum ai scris, fiecare propoziție mă făcea să fiu din ce în ce mai atentă.
Îți place să mă ți însuspans, nu?
Nu am aflat mai nimic din capitolul unu, tot sunt în ceață.
Nu știu de ce Sakura se simte vinovată și vorbește de Hinata...doar n-a omorât-o, nu?
Altfel nu mai știu de ce s-ar simți vinovată. Vreau să spun, se învinuiește prea mult de ce a făcut.
Adu repede următorul capitol, nu mai pot să aștept.
Spor la scris și idei!
Ja nee :3

Se pare ca Ale-chan a spus ceea ce era Foarte important legat de acest capitol care e foarte trist si sentimental dar cu toate astea frumos si care te lasa cu sufletul la gura. Sa aduci nextul si mai vedem ce se intampla in fic. Pup De La Deea.
Pa.

Heii, am revenit cu urmatoare parte dupa o perioada de pauza. Chiar imi pare rau ca nu am mai putut posta, dar se pare ca timpul nu a fost de partea mea. Nu mai conteaza, sper ca de acum sa pot posta mai des si sper sa va placa si aceasta mica parte pe care am adaugat-o. 

   Partea II



   Sunt singurii care în următorii câţiva ani vor avea remuşcări, care însă, pe zi ce trece vor deveni tot mai slabe. Vor regretă fiecare secundă pierdută ce i-a apropiat tot mai mult de această despărţire, vor regretă că poate nu au dat tot ce au putut că să-i arate fiicei lor cât de mult ţineau la ea, vor regretă faptul că au lăsat-o să sufere în cele mai grele momente. Degeaba...
   Totul este şi va fi în zadar, nimeni nu o va mai aduce înapoi, nici măcar Dumnezeul care care se roagă încontinuu. Mi-aş putea arată părerea de rău, dacă această ar există cu adevărat, însă e ceva mult prea adânc că să fie înţeles de alţii. În plus, nu vreau să arăt vreo picătură de slăbiciune în faţă altora, nici măcar în faţă ei. Vreau să rămân aceeaşi faţă neînţeleasă, cum am fost şi până acum, să par invincibilă şi de nepătruns. Mai am doar câteva cuvinte de adăugat, doar pentru mine şi ea, nimeni altcineva.
   Mă las în genunchi, aşezându-mi palmele peste pământul aspru, îmbibat de lacrimi reci şi nepăsătoare. Părul lung îmi cade asupra mormântului precum un val roz ce aminteşte de toate zilelele petrecute cu Hina, iar capul mi se pleacă involunat, trădând micile urme de sfidare.
  - Hina, şoptesc eu doar pentru noi... Cu siguranţă greşesc găsindu-mi curajul de a-ţi mai vorbi în ciuda a tot ceea ce ţi-am făcut. Te-am condus pas cu pas, secundă cu secundă spre o moarte subită şi nu destul de blanda pentru cineva că ţine. Cuvintele mele nu vor încerca să acopere imaginea de atunci, nici măcar nu vor reuşi pe deplin să-ţi transmită cu ce am greşit. Aş preferă să dormi în pace, vor evita să te neliniştesc trezindu-te brusc într-o lume cu totul nouă şi prea diferită pentru ţine. O să spun lucrurilor pe nume, e vină ta, e numai vină ta... De ce ai ales să mă urmezi, de ce când îţi explicasem cu zâmbetul meu fals pe buze? Ştiai că tot ceea ce îţi povestesc ascunde multe urme de adevăr, multe lucruri pe care tu oricum nu le-ai fi înţeles. Ai ales să mă protejezi, pentru că tu credeai că vei putea îndepărta răul ce deja pusese stăpânire pe mine. Ştiai că nu vei reuşi, ştiai că vei sfârşi plecând dintre noi fără că măcar să-ţi îndeplineşti propriile vise. Dar ţie nu îţi pasă de visele tale, cum niciodată nu ţi-a păsat, credeai că ajutându-i pe alţii să le împlinească, vei reuşi ce nimeni nu a putut înfăptui, adică să devină un înger pe Pământ. Numai de ai şti ce înseamnă înger pentru mine... Chiar dacă ţi-aş fi spus, ai fi acţionat în acelaşi mod, chiar dacă asta presupunea să faci totul de una singură, să-mi urmăreşti fiecare pas până în clipă decisivă. Ar fi trebuit să îl ascult pe Sasuke şi să rămân acasă în acea noapte. M-a avertizat că ceva rău s-ar putea întâmplă dacă vei fi şi tu acolo. Din păcate, eram obligată să merg, făcusem un legământ, aşa că indiferent de ce aş fi făcut, eu m-ar fi găsit, iar consecinţele ar fi fost mai mari. Ciudat este faptul că mă învinuiesc pentru ceva la care eu nu am nicio vină. Chiar dacă aş putea da timpul înapoi, nu m-aş sacrifică pentru ţine. Ştii de ce? Pentru că eu mai am multe de făcut în lumea asta diabolică, mai am îndatorirea să o transform într-un iad pentru cei că voi. Aşa că, adio, prietenă dragă, rămâi cu Sasuke, voi şi visele voastre irealizabile, voi cu bunătatea ce va schimbă omenirea.
    Realizez că în ceea că mă priveşte tot ce m-a caracterizat până acum va rămâne la fel indiferent de situaţie. Încă de când Sasuke a apărut brusc, a încercat să-mi transmită ceva ce nu pot descifra, un mesaj nul, zero informaţie pentru mine.
   Mă ridic sub greutatea cuvintelor mele şi îmi mişc picioarele amorţite departe de acest loc. Pantalonii îmi sunt uzi de la stratul subţire de zăpadă ce s-a aşternut, iar cămaşă subţire mi se lasă purtată de firicelele reci de vânt ce se înteţesc cu putere. În timp ce merg agale spre ieşire, părul mi se ridică auzind vocea ce mă face să tresar de fiecare dată.
   - Sakura...
    Sasuke...
   - Ce surpriză, nu te-am văzut mă devreme, credeam că ai lipsit şi de la înmormântarea protejatei tale, spun eu plictisită.
   Un zâmbet ironic mi se afişează pe faţă şi buzele crăpate mi se încurcă într-o aglomerare de cuvinte.
  - De fapt, nici nu ştiu de ce te aflii aici. Nu ai fost lângă noi când s-a întâmplat, deşi i-ai promis că o vei apară de orice. Spui că eşti plin de bunătate, însă niciodată nu o demonstrezi. Mai scuteşte-mă!
  - Sakura...
  - Încetezi să-mi spui numele la infinit fără că măcar să-ţi ceri scuze?
  - Am auzit ce ai spus acolo, lângă mormântul ei.
   Stai puţin, asta e imposibil. Nu era nimeni acolo să audă şi în plus, aproape că nici nu am rostit acele cuvinte.
  - Cum ?!
  - Ştiu ce ai spus şi mai ştiu că te poţi schimbă, voi fi alături de ţine, promit!
   Privirea lui blanda se lasă pe corpul meu, urmărindu-mi orice mişcare şi parcă dezbrăcându-mă din priviri.
  - Poţi să nu mă priveşti aşa? Şi dacă, dacă...
  - Dacă ce, Sakura?
   Urăsc să mă privească aşa, urăsc să mă pierd în întunericul misterios al ochilor lui şi să nu mai ştiu ce spun. Îmi fac curaj, mutându-mi privirea spre cer şi spun:
  - Dacă ai venit până aici doar că să-mi spui a mia oară cât de rău e ceea ce fac, las-o baltă. Hina a murit din cauza asta, tocmai au închis-o acolo, pe vecie, iar tu vii aici doar că să-mi ţii predici ce nu-şi au rostul. Chiar nu îţi pasă până la urmă.
- Îmi pasă, nu înţelege greşit, dar toate astea s-au întâmplat doar că să-ţi poţi da seama ce consecinţe sunt în ceea ce faci tu, Sakura. Ţin la ţine, te rog...
   Întinde mâna, făcând câţiva paşi înainte şi încercând să se apropie mai mult. Eu rămân în acelaşi loc, împietrită şi fără suflet, privind încercările disperate de a mă aduce pe calea cea bună.
  - Ei bine, eu una nu ţin la ţine aşa cum crezi tu. Aşa că, te rog, pleacă tu sau plec eu! Oricum am ceva important de rezolvat în seară asta.
  - O să te întâlneşti iar cu el, nu? Nu îţi dai seama ce îţi face, nu realizezi că te pune în pericol?
   Vocea lui se schimbă instantaneu, ajung la un ţipat slab şi totuşi plin de furie. În ochii lui se poate citi acel sentiment ce îi trădează temperamentul. Zâmbesc, de dată asta un zâmbet adevărat, dar care spune destule. Îmi place să văd oamenii suferind, aodr să îl aduc în starea asta de teamă şi furie, care amestecându-se, duc la un lucru simplu ce îmi mulţumeşte nepăsarea, gelozie.
  - E irelevant ce voi face de acum înainte. Vreau să pleci departe şi să dispari pe vecie! Nu înţelegi, încă de la început te-am urat, am vrut să dispari la fel de brusc cum ai şi apărut.
  - Nu, nu spune asta, nu vrei să plec! Nu îţi dai seama că tipul ăla mă...
   Îşi mută privirea în pământ, inclestandu-şi pumnul şi muscandu-şi buza de jos. Fir-ar, nu pot rezistă chestiei ăsteia. Dacă e să fiu sinceră, ceva mă atrage mult la Sasuke, fie că e vorba de o atracţie sexuală sau de alt tip, de fiecare dată când apare un şoc îmi străbate întreg corpul. De asta îmi doresc atât de mult să plece, mereu mă distrage, mereu mă face să uit cât de devotată îi sunt lui Naruto. Chiar am crezut că Sasuke şi Hina ar putea fi împreună ar putea fi împreună, adică erau amândoi ce voiau, nişte persoane ce vor să ajute lumea, pe când eu încercăm tocmai opusul. Şi mai ciudat este faptul că Sasuke a apărut din senin la scurtă vreme după ce eu devenisem o adevărată practicantă, dacă se poate spune şi aşa, şi de parcă ar fi ştiut, a insistat în fiecare zi cu predici că mă scoteau din minţi. Acum nu mai ştiu ce mă enervează mai mult, predicile sau Sasuke.
   Singură teamă pe care o mai am sau care mă macină de fapt ar fi că nu cumva într-un moment de scurtă neatenţie să cad în braţele lui, dacă asta îşi doreşte cu adevărat. E clar că multe fete îl doresc pe el, la fel că pe Naruto, corpul ăla sexy şi musculos, iar modul în care se îmbracă mereu te da pe spate. Poartă un costum de un albastru închis cu o cămaşă albă, neatinsă parcă, şi pe deasupra, o cămaşă de culoare gri metaloc. Ce n-aş da să i-l pot scoate încet- încet, apoi...
- Sakura, nu mă ignoră! Măcar ia în calcul şi posibilităţile mele, te rog.
  - Ştii, oricât aş vrea, satanismul nu permite îngeraşi printre membrii săi. Nu că te-aş vrea oricum acolo, doar aflându-te aici mă înnebuneşte, dar fiind mereu în preajma mea...
  - De ce? De ce te înnebunesc? spune el cu o urmă de speranţa pe faţă.
  - Pentru că... nu te plac, simplu. Îl am deja pe Naruto, iar noi am mai discutat despre astam nu am să îl las niciodată.
   Naruto... E ceea ce am aşteptat atât de mult, încă o fire sadică pe care am întâlnit-o când deja aveam o baza de cunostiinte, dar îmi trebuia o indumare. Nu ştiu de ce sunt încă cu el, dar fiind un semidemon m-a ajutat enorm până acum. De ce n-ar face-o şi de acum înainte?
  -... Lasă-mă să te conduc acasă!
  - Nu, eu nu merg acasă, ţi-am mai zis. Şi încă ceva, mama mă aşteaptă, mă va lasă undeva pe drum. Adio, Sasuke!
  - Sakura, deja am vorbit cu mama ta, a plecat. I-am spus că te voi duce eu...
  - Ai făcut ce?!
  - Nu credeam că te va deranja, asta e un bun prilej să discutăm despre... noi, despre cum te-aş putea ajută.
  - Dar nu vreau, nu îmi pasă!
   Deja simt cum sângele îmi fierbe în vene şi o ia la goana prin tot corpul, lăsând loc adrenalinei, ceea ce nu pare deloc foarte bine pentru Sasuke. Nu, trebuie să mă opresc, nu vreau să îl rănesc, nu pe el, e atât de inocent.
   Nu aştept să mai spună ceva care m-ar putea răzgândi şi mă întorc, grăbindu-mă spre ieşire unde ar trebui să mă aştepte Naruto, aşa cum mi-a promis, numai el mă poate linişti acum, numai el poate îmblânzi demonul din mine. Păşesc apăsat pe cărarea pietroasa, alunecând de câteva ori şi sprijinindu-mă rapid de stâlpii ce se află de-o parte şi de altă, înconjuraţi de flori care, ciudat, sunt colorate şi în perioada această a anului. Cât de dezgustător!
   Aud paşi în urmă mea şi nu-mi ia mai mult de câteva secunde să-mi dau seama că mă urmează cu atenţie, fără prea multă agitaţie. Cred că are de gând să meargă după mine până când am să mă opresc şi am să discut cu el, ceea nu îmi place. Urăsc ideea asta! Urască să mă aflu în preajma lui şi să mă simt atât de mică, neputincioasă, lucru care mă face să îmi ies din minţi şi să pornesc un lucru pe care , din nefericire, nu-l pot opri. Poartă cimitirului se află doar la câţiva paşi, o grămadă imensă de fier forjat şi aşezat laolaltă ce seama mai mult cu un obiect de artă, în niciun caz cu ceea ce ar trebui să fie.
   Îmi aţintesc privirea în jos, concetrandu-mă pe alte probleme şi încercând să uit că el e acolo. Simt cum capul îmi e cuprins de o infierbanteala dureroasă şi mâinile încep să îmi tremure.
Doamne, nu!
   Tocmai când vreau să părăsesc locul asta blestemat, mă lovesc de ceva, mai bine spus de cineva. Sasuke, nuu, te rog... Nu poate fi, nu-mi poate face asta acum...
   - Eşti ok?
   Marai un nu nervos printre buze, încercând să mă forţez cât mai puţin şi să scap de el, fugind unde văd cu ochii.
   - Spune-mi ce ai, te rog, spune-mi!
    Rugămintea lui face că pământul să îmi fugă de sub picioare, având nevoie să mă sprijind de pieptul lui.
   - De ce nu mă laşi naiba în pace? şoptesc printre dinţi şi sperând să se dea din drum.
   -... Te iubesc, Sakura, te iubesc!

Stai...Ce? Aa..buna scumpo. A fost un capitol plin de ...sentimente. In ce e bagata Sakura pana la urma? Am eu cateva banuieli , dar vreau sa o vad de la tine. E fic SasuSaku , deci ei vor fi impreuna,nu?
Sa aduci next-ul repede da? Sa ma anunti. Pupic ^-^. Bye <3

                                                                                             Capitolul II




   Off, asta e singură mărturisire pe care aş fi sperat să nu o aud în seara asta sau în starea în care mă aflu. De ce îmi faci asta, Sasuke? Pe dracu, nici măcar nu mai ştiu ce simt acum, îl urăsc sau îl plac, vreau să dispară sau să rămână în continuare cu mine.
   Durerea asta o să mă distrugă până la urmă. Numai de nu aş fi impregnată cu demonul ăla nenorocit, iar el nu ar putea pune stăpânie pe mine când vrea. Îmi frec fruntea cu mâna stângă, în care simt o înţepătură puternică, un ghimpe care vrea să iasă la suprafaţă şi să pună capăt acestei suferinţe.
  - Iubirea mea, spune-mi cum să te ajut, te rog!
   Pupilele mi se dilată instantaneu, mă smulg din braţele lui, iar piciorul meu îi loveşte puternic stomacul, dându-i o lovitură care îl aruncă la câţiva metri depărtare. Inima mi se strânge văzându-l zăcând pe jos, dar corpul mi se îndreaptă nepăsător spre corpul ce e întins pe jos, fără suflu.
  - Drace, Sakura! Ce te-a apucat? întreabă suspinând Sasuke.
   Nu reuşesc decât să scot un scâncet, apoi zic:
  - Fugi!
   Mă trezesc alergând către Sasuke care, ridicându-se, se pregăteşte să reziste unui nou atac de-al meu. Neaşteptat, dispare în spate, strângându-şi braţele în jurul meu şi imobilizandu-mă pe moment. Hail Satan că e atât de puternic, de nu, până acum ar fi fost omorât de spiritul lui Asmoday.
   Asmoday întotdeauna a părut că mă înţelege perfect, fiind demonul ce îmi poartă de grijă, însă de puţine ori am înţeles furia lui incontrolabilă în legătură cu Sasuke. A părut să îl deteste mai mult că mine şi cu toate că am încercat de nenumărate ori să intuiesc motivul, mi-a transmis o stare de relaxare ce mă făcea să uit de tot. Când el preia controlul sunt încă conştientă, dar sunt puţine mişcări pe care le pot controla, abia dacă îmi pot folosi vocea. E dominator, cum m-a avertizat că va fi, însă nu am băgat în seama energia să întunecată şi plăcută ce mă impregna mereu fiindcă înainte chiar nu îmi pasă dacă corpul îmi aparţinea sau era complet al sau. Presupun că şi antrenamentele îşi au rostul lor, atât timp cât l-aş putea ţine în frâu pe Asmoday, chiar şi câteva clipe, dat fiindcă este cel mai puternic demon cu care am intrat în contact.
   Când mi-am folosit ultimele puteri invocând-o pe Aguares, care îmi putea da nişte răspunsuri privindu-l pe Naruto şi arborele sau genealogic, această şi-a exprimat frică simţind cum sângele meu este amestecat cu cel al lui Asmoday. M-a avertizat că are momente de panică nestăpânită şi pentru a-i rezistă liniei sale genetice, nu numai că îmi trebuie un antrenament intens, dar  legătură dintre noi ar trebui să fie un foarte strânsă. Cu alte cuvinte, s-ar presupune că sunt intrudita într-un fel cu Asmoday. Nu am stat pe moment să mă gândesc prea mult la vorbele ei, eram preocupată cu Naruto şi abilităţile sale care, pe atunci, mi se păreau incredibile. Acum înţeles totul...
  - Nu-ţi voi da drumul, stai liniştită, iubito!
   Ah, vocea lui blândă îmi face inima să bubuie şi să pompeze un sentiment cald în tot corpul. Încerc să preiau controlul, să spun ceva, măcar în sinea mea, pentru a-mi linişti demonul care pare mai furios că niciodată.
  Asmoday, linişteşte-te, nu o să-mi facă nimic. O să plec curând la Naruto, promit! Acum lasă-l în pace, e doar un prieten, te rog! 
   Închid ochii şi o voce cunoscută îmi străbate mintea: Sakura, nu e un prieten, ci un duşman, ţine minte asta, dar fiindcă m-ai rugat aşa, o să-ţi fac pe plac, dar ai grijă...
   Răsuflu uşurată şi cad în braţele lui Sasuke, adâncindu-mă în ochii lui înţelegători şi atât de profunzi...
   - Sunt bine, sunt bine... reuşesc să spun într-un final.
   - Off, iubirea mea, cine îţi face asta? Cine te chinuie aşa? Jur că am să i-o plătesc cu vârf şi îndesat pentru tot. Spune-mi...
    E prea mult deja, în ochi mi se strâng lacrimi ce nu ar trebui să fie acolo, care erau îngropate adânc în mine şi nu ar fi normal să poate ieşi la suprafaţă. Aş vrea să îi spun că şi eu ţin la el, că nu are de ce să-şi facă griji griji,mi-aş dori să-i pot răspunde la fel de calm şi blând cum o face el mereu, dar...nu asta e firea mea, nu asta sunt eu.
    Îl împing brutal de lângă mine, întorcându-mi capul într-o parte astfel încât să nu poată observă suferinţă din ochii mei şi adaug:
  - Nu am nimic, Sasuke! Asta sunt eu, vreau să te distrug, cum ţi-am tot spus. Crezi că aveam de gând să te avertizez că te voi atacă? Un ras isteric şi plin de durere iese printre buzele mele, lăsându-mi un gust amar în gură. În niciun caz, dragule! Dacă consideri că mărturisirea ta ar trebui să mă înduioşeze, te înşeli. Sunt aici să-ţi fac rău, aşa că mai bine ai pleca până nu apare Naruto.
  - Dar...
    Pe faţă i se poate citit dezamăgirea, iar în întunericul adânc al ochilor săi se iveşte o mică lacrimă ce să prelinge pe obraz, ajungându-i alene pe barbie. Oh, dragostea mea... Ridică mâna, stergandu-şi lacrimi îndurerare, apoi şi-o îndreaptă către părul meu ciufulit. Cu o mişcare delicată mi-l magaie, studiindu-l cu atenţie şi inspirându-i mirosul, şi zâmbeşte încet.
  - Foarte bine, Sakura, dacă asta îţi doreşti, nu te pot hărţui la nesfârşit, nu te pot iubi împotriva voinţei tale! Am să plec şi nu o să mă mai întorc vreodată...
   Nu, nu, nu...Nu pleca, te rog!
   Se mai uită o dată la mine, luându-şi adio din priviri, se întoarce şi iese pe poartă, dispărând undeva în întuneric. Ce am făcut?
   Am primit exact ce mi-am dorit, să fiu singură, să dispară din viaţă mea chiar dacă... chiar dacă îl iubesc atât de mult. De ce m-a lăsat dacă şi el simte asta, de ce? Îmi vine să ţip, să distrug pe oricine îmi iese în cale, să-i fac să sufere pe toţi cei care m-au  adus în halul aceasta.
   O briza rece aşterne norii grei ai nopţii ce aduc cu sine o mare de lacrimi îngheţate, asemenea unor mici cristale care îmi transformă sufletul în mii de cioburi. Chipul îmi e ud şi simt frigul cum nu m-a mai cuprins vreodată, dar îmi ia câteva momente să realizez că sunt lacrimi, plâng...
   Asmoday, e numai vina ta, nemernicule, puteai la fel de bine să mă omori, puţin mi-ar fi păsat! Niciun răspund, nicio îmbrăţişare caldă a întunericului care m-ar fi liniştit doar plimbându-mi-se pe pielea rece şi dându-mi un fior plăcut. Ca de obicei, dispare când am cea mai mare nevoie de el... Şi eu care credeam că sunt blestemată, pe când singurul adevăr e că sunt o persoană distrusă, demnă de orice milă, care nu-şi are locul aici şi trăieşte cu suferinţă altora. Penibil şi totuşi atât de firesc în ceea ce mă priveşte. Retrăiesc ura, dezgust sau sunt toate nişte portiţe spre autodistrugerea mea... Aş putea dispărea cu uşurinţă sisunt sigură că nimeni nu mi-ar fi simţit lipa pentru că nu am făcut parte din viaţă nimănui pe deplin. Dau mai mereu vină pe alţii datorită faptului că mi-ar fi prea teamă să recunosc cum sunt de fapt, cum reuşesc să transform bunătatea în ceea ce mă face să mă simt puternică. Bizar, simplu, de neînţeles...
   Doar pentru tine, Sasuke, numai şi numai pentru inima ta m-aş schimba, doar să ştiu că ai reuşi să iubeşti un monstru. Niciodată nu am pirmit îmbrăţişări de la persoanele pe care le-am iubit, niciodată nu am simţit ceea ce pentru alţii e un sentiment copleşitor, poate şi din cauza asta nu am ştiu să-ţi arăt ce pot deveni pentru tine. Fiecare particula din mine e răutate, fiecare lucru cu care intru în contact devine praf, nimic şi totul în acelaşi timp. Închid ochii, inabusindu-mi un scâncet de durere ce mi se împrăştie în tot corpul şi păşesc parcă pe cioburi spre un loc care să mă ascundă de tot ce mă poate atinge în orice mod acum, spre niciunde.
   Îmi amintesc că în copilărie întunericul reprezenta una dintre cele mai mari temeri ale mele. Nu m-am gândit de ce sau dacă îmi poate face rău, ştiam doar că e ceva diabolic acolo, ceva ce m-ar schimbă total şi de asta preferăm să rămână ascuns. Pe scurt, sitam ce îmi povestiseră alţii, care nu reuşesc de obicei să privească mai departe de o viaţă simplă cu 5 copii, un Saab şi o vila imensă. Ce înduioşător! 
   Cu cât creşteam, temerile deveneau tot mai mari şi variau în mii de nunante, până când au dispărut deodată, au făcut poc, iar în imaginaţia mea s-a produs o zguduitură puternică. Acum, lucrul ce mi se părea nefiresc a reapărut, o nouă teamă, una care îmi macină zilele, care a ajuns să-mi mustre conştiinţa, frică de a-l pierde pe Sasuke. Oare încep să o iau razna?
   O bâzâitură slabă mă surprinde şi aud vag câteva sunete. Desigur, telefonul meu, nu ar trebui să fiu mirată, probabil Naruto îşi face griji. Îmi deschid fermoarul gecii, dar până să apuc să răspund, închide. Privesc spre ecranul telefonului chef, cântărind dacă să îl sun înapoi sau să o las baltă în seară asta. Momentan, cea de-a două varianta pare mai tentantă pentru dispoziţia mea, dar conştiinţa îmi da de înţeles că asta l-ar înfuria la culme pe Naruto. L-am văzut în puţine cazuri nervos, dar mi-a fost de ajuns cât să-mi dau seama că nu aş vrea că furia lui să se răsfrângă vreodată asupra mea. Neavând o altă obţiune, apăs pe ecranul deja umed şi îl aşez comod lângă ureche. După câteva secunde mă gândesc că în curând o să aud robotul, dar desigur că nu aş lasă un mesaj care l-ar supără pe semidemonul meu. Tocmai când mă pregătesc să închid...:
  - Sakura! aud vocea răguşită şi aprinsă a lui Naruto.
  - Mda, ar trebui că data viitoare să nu îmi mai închizi în nas, dragule...
  - Unde dracu eşti? Te aştept în frig de o jumătate de ora şi tu nici măcar nu ai dat vreun semn de viaţă.
   Oh, e îngrijorat pentru mine...
  - Naruto, vocea mea caldă se aude blând. Îmi pare rău, am avut o mică problemă, nu cred că sunt în stare să ajung în seara asta. Mă ierţi,nu?
   Nu mă gândeam că ar putea fi îngrijorat la cum îl ştiu eu, mai mereu rece şi distant, fără pic de compasiune decât în ceea ce îi priveşte propria persoană.
   - De câte ori să îţi spun că nu poţi lipsi când ţi se scoală ţie? Stai,ce? Vino aici în momentul ăsta şi o să încerc să fiu blând cu tine, altfel...
   Pe dracu, deci asta ascundea, nu vrea decât să mă ţină sub control şi să-şi exercite puterea asupra mea, nicidecum să arate afecţiune. Şi eu care credeam că ţine la mine, într-un fel. Cât de naivă pot fi!
  - Dacă ai impresia că sunt jucăria ta şi mă poţi manevra când ţi se şcoală ţie, mai du-te dracu' ! Să nu mă mai cauţi în seara asta, nu avem ce discuta! ţip eu pe nerăsuflate şi cu o uşoară teamă în suflet.
   Mă trezesc închizându-i în nas, la fel cum face şi el de obicei, chiar înainte să izbucnească şi să mă trateze ca pe un nimeni. Ce am făcut să merit aşa ceva?
   A fost cea mai aiurea zi pe care aş fi putut-o avea: Hina, Sasuke şi acum Naruto. Să îi ia dracu pe toţi!

   Grăbesc pasul spre casă, în minte rasunandu-mi cuvintele triste ale lui Sasuke:''Te iubesc, Sakura!''. Nu, nu, nu! Ieşi din mintea mea, Sasuke, lasă-mi viată de rahat aşa cum e, nu o mai complica şi tu. Ce aş fi fost eu fără tine, Hina şi Naruto? Ştiu ce, o distrusă, una care şi-ar fi pierdut zilele şi nopţile prin cluburi dansând şi i-ar fi pus în mişcare pe nişte dobitoci, gata să dea banii doar să-mi vadă picioarele încolăcite în jurul lor. Asta nu înseamnă că acum sunt mult mai bine, viată rămâne o curvă indiferent de ce i-aş da eu în schimb.

Buna,trec si eu cu o parere pe aici:ficul este foarte interesant,crede-ma daca m-ai fi vazut cum stateam de incordata cand citeam capitolele,mai ales ultimul.De ce a trebuit sa plece Sasuke? 
Sasuke,stai si lupta pentru ea!!!
Oricum,abia astept next-ul   Ja ne!

Capitolul III




 Simț că rămân fără aer și mă sprijin de peretele unui bar ce nu-mi amintesc să fi fost acolo cu câteva zile înainte. Hmm, n-ar fi o idee rea să arunc o privire prin jur, poate mai întâlnesc vreun ratat ca mine. Zâmbesc ironic în sinea mea și deschid ușa fiind întâmpinată de un val de fum și miros de băutură. Întreaga încăpere e colorată într-un roșu aprins, cu scaunde și canapele din pielea falsă, presupun, și un mini-bar așezat într-un colț destul de îndepărtat. Lumini orbitoare sunt puse de-a lungul întregii săli, dându-ți o stare de pură amețeală. Nici nu intri bine și deja ești beat, am înțeles. Pentru un bar atât de spațios sunt cam puține persoane pe aici: un cuplu ce dansează vulgar pe melodia lui Beyonce ce face furori în rândul adolescenților, 3 bărbați mai în vârstă stau la masă alăturată privind lacomi fundul animatoarei ce se mișcă fals pe o scenă improvizată, iar o femeie blondă și care a folosit clar prea mult glos de buze poartă o discuție aprinsă la telefon. Nimic din ce m-ar putea interesa pe mine. 
     Aș putea ieși la fel de frumos cum am intrat, dar cum îmi doresc să îmi înec gândurile într-o sticlă de whisky, hotărăsc să stau. Primii păși îi fac destul de nesigură, alunecând destul de ușor pe podeaua lucioasă datorită cizmelor mele cu toc. Proaste alegeri am mai făcut azi! Continui să merg spre mini-bar, cântărind opțiunile băuturilor tari ce m-ar putea ameți oarecum. Petrecându-mi majoritatea timpului cu Naruto, cred că am avut sufiecient timp să încerc toate tăriile existe pe planetă, însă dintre marea varietate mă multumescu cu un whisky simplu deocamdată.  
    Făcându-mi loc printre scaunele aruncate în toate părțile, primesc câteva remarci de la cei 3 bărbați, lucru care îmi stârnește atenția la cât de sumar sunt îmbrăcată. Port o fustă neagră, mult prea scurtă pentru vremea de afară, o cămașa în carouri, iar pe deasupra geacă gri de piele primită de la Naruto, toate scoțându-mi în evidența formele, așa cum îi place semi-demonului meu. Îmi doresc să fi ales treningul meu comod și șapca ce-mi ascunde ochii înconjurați de cearcăne și zgârieturi dobândite din momente ca mai devreme, cu Sasuke. Fir-ar, Sasuke.                                  -Păpușico, nu ne încânți puțin cu prezența? strigă unul dintre bărbați. 
    Nu iau în seamă strigătele lor disperate și mă arunc pe primul scaun ce îmi apare în față, chiar în dreptul barmanului. 
   - Un whisky cu multă gheață! rostesc sec și fără pic de interes. 
    Primesc o privire perversă și un zâmbet ce scoate în evidență dantura distrusă a tipului, fapt ce mă face să îmi pară rău de iubita lui, dacă are una. Încerc să îi întorc privirea, dar eșuez într-un zâmbet crispat ce spune: Dă-mi dracu băutura aia mai repede! Ușa din spatele meu se deschide și în încăpere își face apariția un bărbat nu foarte în vârstă, dar nici prea tânăr, cu tenul ușor bronzat, purtând o pereche gri de jeanși rupți pe alocuri și un tricou ce îi evidențiază pectoralii bine făcuți. Rămân împietrită la aura ce o răspândește și la șarmul ce ar înmuia chiar cea mai sexy femei de pe Pământ. Înghit în sec, încordându-mi abdomentul și oprind valul de dorință ce îmi fredonează în întreg corpul. Se apropie galant de mine, mai degrabă de mini-bar, dar nu contează, mascând un zâmbet ce îmi înmoaie picioarele, trezind fiară din mine. 
    Mă întorc rapid astfel încât acesta să nu observe interesul meu intens pentru un trup atât de perfect. Off, câtă ipocrizie! Tocmai ce l-am distrus pe Sasuke, i-am închis gură lui Naruto, iar acum am gânduri perverse cu un tip a cărui față îmi pare cunoscută, dar habar nu am nimic despre el. Nu am motive să mă simt vinovată, în cele din urmă, fiecare primește ceea ce i se cuvine. În cazul de față, un tip atât de fierbinte mi se cuvine al dracului de mult. Merit și eu puțină atenție după câte fac pentru nemernicul de Naruto, iar el nici măcar nu se atinge de mine. Ce prostănac! Poate că până la urmă mă va ajuta ținuta mea sexy și introvertită cu ceva. 
    Barmanul se întoarce cu whisky-ul meu în care plutesc două cuburi de gheață ce împrăștie răceală pe marginile sclipitoare ale paharului. Fără să-i adresesc vreun mulțumesc, iau paharul în mână și îl dau pe gât până la ultimul strop. Încrunt fața de la arsură provocată de alcool și spun încet către băiatul cu băutură: 
   - Încă unul! 
    Chiar înainte ca barmanul să umble din nou paharul, o mână mi-l trage din față și îl aruncă de-a lungul mesei. 
   - Ar trebui să o iei mai încet cu băutura, ți s-ar putea urca la cap... 
    Întorc privirea încruntată și dau cu ochii de bărbatul arătos de mai înainte. Zâmbetul lui ștrengăresc îmi face inima să pompeze mai mult sânge, fiind nevoie să mă prind cu mâinile de suprafața lucioasă a mini-barului ca să nu leșin. Deschid încet gura, încercând să spun ceva, dar cuvintele se opresc în mine, nereușind să iasă. Reușesc să scot un mic gemăt înfundat, lucru care mă face să roșesc de îndată și să las capul în jos, înjurând în sinea mea. 
   - Te intimidez cumva? Scuze, nu aveam intenția asta. 
    Ridic buimăcită capul și încerc să îmi revin, zicând încet: 
   - Ăăă, nu, normal că nu! Doar că îmi vreau paharul înapoi, nu pot ameți doar de la unul, spun pe nerăsuflate și cu aceeași sfială în ochi. 
     - De ce, mă rog, ar vrea o fată așa frumoasă să fie amețită? 
    Ochii ni se întâlnesc pentru o clipă, dând la iveală  un licăr întunecat ce mă săgetează de sus până jos. Fir-ar, nu vreau să fac ceva necugetat, mai ales într-un bar. 
   - Pot fi mai multe motive sau poate fi doar plăcerea de a fi amețită. Puțin cam irelevant, nu crezi? 
   - Îhî, și mai irelevant mi s-ar părea dacă ai fi a mea chiar acum, scoate un scâncet slab ce-mi ridică părul de pe mine și mă topește precum un cub de gheață. 
    Relaxează-te, relaxează-te... De ce dracu ar veni unul că el aici și dintre toate, tocmai pe mine m-ar vedea? Ar putea fi doar o coincidență, deisgur, sau ar putea fi altceva la mijloc. Un  fior de teamă îmi dezgheață gândurile și îmi dau seama că îl cunosc, știu unde l-am mai văzut. 
   - Nebiros... 
    Trebuia să-mi fi dat seama de când l-am văzut! S-a întâmplat în acea zi... Nu eram decât o inițiată, dar îmi doream mai mult că orie să  îmi aflu viitorul alături de demonul meu gardian. E de înțeles că nicidecum nu m-am gândit că ar putea fi un rege încoronat al iadului, dar mi-am propus să încerc cu cei care credeam că mi s-ar potrivi. Întreaga zi mi-am petrecut-o închisă în cameră mea invocând pe rând întreaga lista ce o aveam la îndemână. Nebiros se află printre ultimii și chiar fiind epuizată, am continuat până când aveam să dau de Asmoday. Când l-am rugat pe Nebiros să apără, un nor alburiu s-a împrăștiat peste tot, dându-mi impresia că nu o să fie prea ușor să îl ademenesc. Mi-am întărit chakrele, mărindu-mi puterea spirituală și am rostit din nou incantația. O mică explozie, apoi o pocnitură puternică pentru ca puternicul zeu să apără, mult mai introvertit decât mă așteptam. După o discuție tare aprinsă despre îndrăzneala mea de a-l deranja tocmai dintr-o partidă, Nebiros a fost cel care m-a ajutat să dau de Asmoday. I-am rămas profund recunoscătoare, însă de atunci nu am mai păstrat legătura. Iată că acum se ivește aici, când îmi doream că ziua asta să nu fie mai proastă de atât. 
   - Măi, măi... Ți-ai amintit de mine, cam greu, dar ai făcut-o! Cum se mai simte preferata mea? 
   - Preferata ta?! Din câte, maxim cinci? Încep să râd cu o poftă pe care nu am mai avut-o de mult, relaxându-mi mușchii încordați. 
   - Sakura, nu mă lua peste picior, spune încordat Nebiros. Poate că ești destul de puternică, dar nu vrei să mă vezi furios, crede-mă! 
   - Tu furios? Asta când nu îți petreci majoritatea timpului cu parașutele iadului, presupun. 
    Mă întorc către sticla lăsată de barman, care a dispărut ca din senin, o iau în mână și dau drumul băuturii pe gât. Cât de tipic lui Nebiros să-și caute o nouă victimă. Ultima dată când am auzit de el își omora timpul cu o cunoștință de-a mea. Cred că poate fi mai convingător decât îmi pare mie. Simt cum corpul mi se ridica brusc și scap sticla de whisky, care se sparge pe podea. Off, ce risipă! Oare de ce dracu nu pot să beau liniștită, să mă îmbat, iar apoi să adorm și eu pe stradă sau în curtea unui vecin la fel ca toți cocalarii? Doar o seară, atât îmi doresc să fiu singură și să uit de Naruto, Sasuke, ai mei sau tot ce mă mai chinuie în momentul respectiv. 
    Brațele puternice ale lui Nebiros mă poartă spre un loc ascuns de privirile curioase ale muritorilor de rând ca si cum ar duce o până. Demonii ăștia! Mă fixez pe ochii, gura, zâmbetul lui pervers ce trădează mii de enigme. Dacă nu mă înșel, aparatia această neașteptată nu poate însemna decât un lucru bun, nicidecum ceva din care aș pîtea avea ceva de câștigat. 
   - Umm, poate ar trebui să știu și eu unde mă duci?! 
   -Nu îți face griji pentru asta, am o surpriză pentru ține... 
    Nu pot decât să schițez un zâmbet și să mă așez cât mai confortabil în brațele acestuia. Pe măsură ce ne îndreptăm spre locul știut numai de Nebiros, holul se îngustează, dându-mi vagă impresie că e un portal spre o altă lume. Mă simț de parcă aș pluti pe un nor către tărâmuri de mult uitate sau doar își face whiskyul efectul. 
   Dacă cineva m-ar surprinde acum, cu orajii roșii și aproape fără suflu, probabil ar crede cu totul altceva. Nu sunt eu cea căreia să îi pese neapărat de privirea altora, dar impresia proastă s-ar răspândi foarte ușor până și în rândul demonilor.

Citat :

Capitolul III




Simț (”Simt”. Am văzut pe tot parcursul capitolelor problem cu diacriticele, fii mai atentă.) că rămân fără aer și mă sprijin de peretele unui bar (Okay, de aici
începe nonsensul...”Mă sprijin de peretele unui bar ce nu-mi amintesc să fi fost acolo...”, te-ai exprimat greșit. Înțeleg ce vrei să spui, doar că nu e scris corect.) ce nu-mi amintesc să fi fost acolo cu câteva zile înainte. Hmm, n-ar fi o idee rea să arunc o privire prin jur, poate mai întâlnesc vreun ratat ca mine. Zâmbesc ironic în sinea mea și deschid ușa(,) fiind întâmpinată de un val de fum și miros de băutură. Întreaga încăpere e colorată într-un roșu aprins, cu scaunde(”scaune”) și canapele din pielea (Nu aveai de ce să articulezi. ”Piele”)falsă, presupun, și un mini-bar așezat într-un colț destul de îndepărtat. Lumini orbitoare sunt puse de-a lungul întregii săli, dându-ți o stare de pură amețeală. Nici nu intri bine și deja ești beat, am înțeles. (Funny, mi-a plăcut asta.)Pentru un bar atât de spațios (Mm, dacă e spațios, nu înseamnă că trebuie să fie și populat… just sayin.)sunt cam puține persoane pe aici: un cuplu ce(”care”, văd că mai folosești iarăși pronumele relative ”ce” și sună urât.) dansează vulgar pe melodia lui Beyonce ce face furori în rândul adolescenților, 3 (”trei”. E de preferat să scrii pe litere cifrele.)bărbați mai în vârstă stau la masă alăturată privind lacomi fundul animatoarei ce se mișcă fals pe o scenă improvizată, iar o femeie blondă(,) și care a folosit clar prea mult glos de buze(,) poartă o discuție aprinsă la telefon. Nimic din ce m-ar putea interesa pe mine.
    Aș putea ieși la fel de frumos cum am intrat, dar cum îmi doresc să îmi înec gândurile într-o sticlă de whisky, hotărăsc să stau. Primii păși îi fac destul de nesigură, alunecând destul de ușor pe podeaua lucioasă datorită cizmelor mele cu toc. Proaste alegeri am mai făcut azi! Continui să merg spre mini-bar, cântărind opțiunile băuturilor tari ce m-ar putea ameți oarecum. Petrecându-mi majoritatea timpului cu Naruto, cred că am avut sufiecient timp să încerc toate tăriile existe pe planetă, însă dintre (”din”, nu ”dintre”. Era Okay să folosești dintre, dar dacă scriai dintre x și y.) marea varietate mă multumes(spațiu)cu cu un whisky simplu(,) deocamdată.  (Este mai des folosit termenul ”sec”, nu simplu, indiferent că e whisky sau vodkă. Trust me, plus că sună mai bine.)
   Făcându-mi loc printre scaunele aruncate în toate părțile, primesc câteva remarci de la cei 3 (Iarăși: trei.) bărbați, lucru care îmi stârnește atenția la cât de sumar sunt îmbrăcată. Port o fustă neagră, mult prea scurtă pentru vremea de afară, o cămașa în carouri, iar pe deasupra geacă gri de piele(,) primită de la Naruto, toate scoțându-mi în evidența (”evidență”)formele, așa cum îi place semi-demonului meu. Îmi doresc să fi ales treningul meu comod și șapca ce-mi ascunde ochii înconjurați de cearcăne și zgârieturi dobândite din momente ca mai devreme, cu Sasuke. Fir-ar, Sasuke.                            
    -Păpușico, nu ne încânți puțin cu prezența? strigă unul dintre bărbați.
   Nu iau în seamă strigătele lor disperate și mă arunc pe primul scaun ce îmi apare în față, chiar în dreptul barmanului.
  - Un whisky cu multă gheață! rostesc sec și fără pic de interes.
   Primesc o privire perversă și un zâmbet ce scoate în evidență dantura distrusă a tipului, fapt ce mă face să îmi pară rău de iubita lui, dacă are una. Încerc să îi întorc privirea, dar eșuez într-un zâmbet crispat ce spune: Dă-mi dracu (Cu apostrof sau ”dracului”)băutura aia mai repede! Ușa din spatele meu se deschide și în încăpere își face apariția un bărbat nu foarte în vârstă, dar nici prea tânăr, cu tenul ușor bronzat, purtând o pereche gri de jeanși rupți pe alocuri și un tricou ce îi evidențiază pectoralii bine făcuți. Rămân împietrită la aura ce o răspândește și la șarmul ce ar înmuia chiar cea mai sexy femei de pe Pământ. Înghit în sec, încordându-mi abdomentul și oprind valul de dorință ce îmi fredonează în întreg corpul. Se apropie galant de mine, mai degrabă de mini-bar, dar nu contează, mascând un zâmbet ce îmi înmoaie picioarele, trezind fiară (”fiara”)din mine.
   Mă întorc rapid(,) astfel încât acesta să nu observe interesul meu intens pentru un trup atât de perfect. Off, câtă ipocrizie! Tocmai ce l-am distrus pe Sasuke, i-am închis gură(”gura”) lui Naruto, iar acum am gânduri perverse cu un tip a cărui față îmi pare cunoscută, dar habar nu am nimic despre el. Nu am motive să mă simt vinovată, în cele din urmă, fiecare primește ceea ce i se cuvine. În cazul de față, un tip atât de fierbinte mi se cuvine al dracului de mult. Merit și eu puțină atenție după câte fac pentru nemernicul de Naruto, iar el nici măcar nu se atinge de mine. Ce prostănac! Poate că până la urmă mă va ajuta ținuta mea sexy și introvertită cu ceva.
   Barmanul se întoarce cu whisky-ul meu în care plutesc două cuburi de gheață ce împrăștie răceală pe marginile sclipitoare ale paharului. Fără să-i adresesc (”adresez”) vreun mulțumesc, iau paharul în mână și îl dau pe gât până la ultimul strop. Încrunt fața de la arsură (”arsura”) provocată de alcool și spun încet către băiatul cu băutură:
  - Încă unul!
   Chiar înainte ca barmanul să umble din nou paharul, o mână mi-l trage din față și îl aruncă de-a lungul mesei.
  - Ar trebui să o iei mai încet cu băutura, ți s-ar putea urca la cap...
   Întorc privirea încruntată și dau cu ochii de bărbatul arătos de mai înainte. Zâmbetul lui ștrengăresc îmi face inima să pompeze mai mult sânge, fiind nevoie să mă prind cu mâinile de suprafața lucioasă a mini-barului ca să nu leșin. Deschid încet gura, încercând să spun ceva, dar cuvintele se opresc în mine, nereușind să iasă. Reușesc să scot un mic gemăt înfundat, lucru care mă face să roșesc de îndată și să las capul în jos, înjurând în sinea mea.
  - Te intimidez cumva? Scuze, nu aveam intenția asta.
   Ridic buimăcită capul și încerc să îmi revin, zicând încet:
  - Ăăă, nu, normal că nu! Doar că îmi vreau paharul înapoi, nu pot ameți (”ameți”) doar de la unul, spun pe nerăsuflate și cu aceeași sfială în ochi.
    - De ce, mă rog, ar vrea o fată așa frumoasă să fie amețită?
   Ochii ni se întâlnesc pentru o clipă, dând la iveală  un licăr întunecat ce mă săgetează de sus până jos. Fir-ar, nu vreau să fac ceva necugetat, mai ales într-un bar.
  - Pot fi mai multe motive sau poate fi doar plăcerea de a fi amețită. Puțin cam irelevant, nu crezi?
  - Îhî, și mai irelevant mi s-ar părea dacă ai fi a mea chiar acum, scoate un scâncet slab ce-mi ridică părul de pe mine și mă topește precum un cub de gheață.
   Relaxează-te, relaxează-te... De ce dracu (Iarăși: cu apostrof sau ”dracului”)ar veni unul că (”ca”. Măi, ai prea multe diacritice puse aiurea. Ori le folosești corect, ori le lași…)el aici și dintre toate, tocmai pe mine m-ar vedea? Ar putea fi doar o coincidență, deisgur, sau ar putea fi altceva la mijloc. Un  fior de teamă îmi dezgheață gândurile și îmi dau seama că îl cunosc, știu unde l-am mai văzut.
  - Nebiros...
   Trebuia să-mi fi dat seama de când l-am văzut! S-a întâmplat în acea zi... Nu eram decât o inițiată, dar îmi doream mai mult că orie (”ca orice”) să  îmi aflu viitorul alături de demonul meu gardian. E de înțeles că nicidecum nu m-am gândit că ar putea fi un rege încoronat al iadului, dar mi-am propus să încerc cu cei care credeam că mi s-ar potrivi. Întreaga zi mi-am petrecut-o închisă în cameră (”camera”) mea invocând pe rând întreaga lista ( ”listă”) ce o aveam la îndemână. Nebiros se află printre ultimii și(,) chiar fiind epuizată, am continuat până când aveam să dau de Asmoday. Când l-am rugat pe Nebiros să apără, un nor alburiu s-a împrăștiat peste tot, dându-mi impresia că nu o să fie prea ușor să îl ademenesc. Mi-am întărit chakrele, mărindu-mi puterea spirituală și am rostit din nou incantația. O mică explozie, apoi o pocnitură puternică pentru ca puternicul zeu să apără, mult mai introvertit decât mă așteptam. După o discuție tare aprinsă despre îndrăzneala mea de a-l deranja tocmai dintr-o partidă, Nebiros a fost cel care m-a ajutat să dau de Asmoday. I-am rămas profund recunoscătoare, însă de atunci nu am mai păstrat legătura. Iată că acum se ivește aici, când îmi doream că ziua asta să nu fie mai proastă de atât.
  - Măi, măi... Ți-ai amintit de mine, cam greu, dar ai făcut-o! Cum se mai simte preferata mea?
  - Preferata ta?! Din câte, maxim cinci? Încep să râd cu o poftă pe care nu am mai avut-o de mult, relaxându-mi mușchii încordați.
  - Sakura, nu mă lua peste picior, spune încordat Nebiros. Poate că ești destul de puternică, dar nu vrei să mă vezi furios, crede-mă!
  - Tu(,) furios? Asta când nu îți petreci majoritatea timpului cu parașutele iadului, presupun.
   Mă întorc către sticla lăsată de barman, care a dispărut ca din senin, o iau în mână și dau drumul băuturii pe gât. Cât de tipic lui Nebiros să-și caute o nouă victimă. Ultima dată când am auzit de el își omora timpul cu o cunoștință de-a mea. Cred că poate fi mai convingător decât îmi pare mie. Simt cum corpul mi se ridica brusc și scap sticla de whisky, care se sparge pe podea. Off, ce risipă! Oare de ce dracu nu pot să beau liniștită, să mă îmbat, iar apoi să adorm și eu pe stradă sau în curtea unui vecin la fel ca toți cocalarii? Doar o seară, atât îmi doresc să fiu singură și să uit de Naruto, Sasuke, ai mei sau tot ce mă mai chinuie în momentul respectiv.
   Brațele puternice ale lui Nebiros mă poartă spre un loc ascuns de privirile curioase ale muritorilor de rând(,) ca si cum ar duce o până. Demonii ăștia! Mă fixez pe ochii, gura, zâmbetul lui pervers ce trădează mii de enigme. Dacă nu mă înșel, aparatia această neașteptată nu poate însemna decât un lucru bun, nicidecum ceva din care aș pîtea (”putea”)avea ceva de câștigat.
  - Umm, poate ar trebui să știu și eu unde mă duci?!
  -Nu îți face griji pentru asta, am o surpriză pentru ține...
   Nu pot decât să schițez un zâmbet și să mă așez cât mai confortabil în brațele acestuia. Pe măsură ce ne îndreptăm spre locul știut numai de Nebiros, holul se îngustează, dându-mi vagă impresie că e un portal spre o altă lume. Mă simț de parcă aș pluti pe un nor către tărâmuri de mult uitate sau doar își face whiskyul efectul.
  Dacă cineva m-ar surprinde acum, cu orajii (”obrajii”)roșii și aproape fără suflu, probabil ar crede cu totul altceva. Nu sunt eu cea căreia să îi pese neapărat de privirea altora, dar impresia proastă s-ar răspândi foarte ușor până și în rândul demonilor.

        Îți spun cu sinceritate că nu îmi place titlul, îi lipsește acel ceva care te face să vrei să intri și să citești ficul, care să îți stârnească o anumită curiozitate. Un alt motiv pentru care mă lasă rece este că, imediat ce l-am citit, mi-am dat seama că, fie e ceva despre demoni, fie înțelesul e luat la figurat. Și, ghici ce, am dat de ambele variante. Ideea e că-i plin de ”previzibil”. Aș fi făcut o altă alegere pentru titlu, ceva misterios, care să atragă cititorul. Ai timp să îl schimbi, totuși, dar dacă decizi să o faci, gândește-te bine. E Okay să ceri opinii și să le iei cât trebuie în considerare, nu să te iei complet după unul și după altul. Mai este și varianta în care rămâne neschimbat, până la urmă e ficul tău și, dacă chiar îți place cu adevărat…
        Faza nasoală, în ceea ce privește ideea, e că ai început din prima cu destăinuirea trecutului, ai cam spulberat din primul capitol fiecare enigmă a personajului principal feminin. Misterele acestea puteau fi eliberate pe capitole, în cantități potrivite, cât să mai rămână semne de întrebare pentru următorul capitol, cât să se întrebe cititorul despre trecutul ei etc. Și cum asta nu a fost de ajuns, din al doilea capitol ai aruncat moartea Hinatei – asta chiar mi s-a părut mișto, știi? De obicei, autoarele nu prea își omoară protagoniștii, cel puțin nu cuplurile acestea două, SasuSaku și NaruHina, dar chiar a fost original- și faptul că Sakura e kind of îndrăgostită de Sasuke, iar el de ea. Personalitatea lui este diferită față de peste 90% din ficuri, este chiar opusul, nu veșnicul bad boy a cărui originalitate a pierit acum mult timp, până și eu am rămas blocată pe cliche-ul cam penibil cu bad boy. Deci mi-a plăcut ideea asta, e diferită. Ce nu m-a încântat este că ai căzut în aceeași plasă, ”hai să spunem din primele capitole că e îndrăgostită de el”. Sincer, cam ăsta e subiectul principal al tuturor ficurilor, reiese și din titlul categoriei, dragostea celor doi. Dacă ai aruncat-o în capitolul al doilea,  se cam duce farmecul.
        În mai multe pasaje mi s-a părut plictisitoare descrierea, fiindcă predomina capitolul și eclipsa total acțiunea. Te-ai lungit prea mult pe sentimentul de tristețe adus de moartea Hinatei, ai dezvoltat o idee mai mult decât ar fi trebuit. Este foarte importantă descrierea, dar când este în cantități industriale, te face să vrei să sari peste ea, ca cititor, și, inevitabil, asta ajungi să faci, să sari câteva rânduri. Sunt sigură că ți s-a întâmplat și ție când ai citit ceva, e imposibil să nu. Aș vrea să te axezi și pe formarea portretelor personajelor, cititorul are nevoie de ajutor în a-și imagina personajele. Dacă se numește Sakura, nu înseamnă că e fix ca în anime, poate tu vrei să o faci brunetă, cu ochi căprui și strungăreață, de exemplu. Trec și la partea cu demonii, asta trebuia inclusă la idee, dar, mă rog, nu asta contează. Știm că are gardian un demon, că mai sunt și alții, că practică satanism (despre care văd că ai o imagine cam greșită, iar asta din cauza lipsei informațiilor. Nu te-ai pregătit pentru subiect, așa că ideea nu ți-a ieșit și are multe lipsuri). Însă doar atât știm și mie mi se pare nimic. Dacă ai citit o carte în care apar demoni și alte chestii, ai văzut câte informații sunt oferite cititorului despre această temă. Trebuie să ai o bază, o poveste în spatele ei. Cum personajele tale au trecut și autenticitate, așa trebuie să aibă orice idee. Faza cu satanismul, asta nu constă în invocarea demonilor și ”Hail Satan”. Uite:

Wiki a scris:

Satanismul modern este o filozofie bazată pe Biblia Satanică și pe Biserica lui Satan, fondată de Anton Szandor LaVey. În această filozofie, Satan devine un simbol pozitiv, arhetip al sinelui și al egoului. Deși este asociată în cultura populară cu ritualuri ce au în prim plan violența și cruzimea, filozofia Bisericii Satanice are la bază următoarele caracteristici:
Individualismul fundamental, bazat pe conceptul nietzschean că individul este singurul responsabil pentru viața sa și că trebuie să se ridice peste perceputa conformitate a maselor pentru a găsi o cale în viață. În acest sens, satanismul fiind influențat de libertarianism, LaVey declară că „sataniștii sunt născuți nu făcuți... au o boală numită independență”. De asemenea, sataniștii se opun religiilor care plasează oamenii într-un raport de subordonare față de zei (iudaismul, creștinismul, islamul etc.).

        Deci, după cum vezi, nu constă în atitudine negativă, sadism și alte chestii din câmpul lexical. Practic, știi cam nimic despre ficul tău. Iar asta nu e Okay.
        Combin teoria la dialog și exprimare, fiindcă amândouă lasă de dorit. Există loc pentru progres în ceea ce privește exprimarea, iar dacă la tine nu este cum trebuie, nu este nici la personaje, adică în dialogul lor. Ai mai multă grijă, încearcă să te exprimi mai elevat, mai corect și peste mediocru. Contează foarte mult modul în care o persoană știe să exprime ceea ce vrea să spună, în special în scris. Citește cât mai multe cărți, ia dicționarul și învață cuvinte. Acestea nu te vor ajuta numai aici, ci și în viața de zi cu zi.
        Ai destule greșeli, majoritatea de tastare, folosirea cam anormală a diacriticelor la unele cuvinte și virgula.
Estetic, nu prea am nimic de comentat, e destul de Okay. Doar hotărășe-te dacă pui titlul centrat sau în stânga, pentru că la unele capitole e așa, la altele așa.


        Cam atât am avut de spus, dacă ai întrebări, îmi poți trimite oricând mesaj privat și te voi ajuta. Baftă în continuare și spor la scris!