Capitolul 13- Unul dintre vesnicele “te iubesc” -uri

Sakura P.O.V:
E dimineata. Stau in pat acoperita de cearsaful vechi de spital, alaturi de mine aflandu-se… nimeni?! Da, ati ghicit, Sasuke mi-a spus ca ma iubeste si apoi m-a lasat balta, dezbracata intr-o camera mica de spital cu ultimele sperante si vise distruse. Mi-as mai pierde viata indelung punand mii de intrebari gen ” de ce a facut asta?”, dar chiar m-a saturat. Am crezut a treia oara in el si s-a ales praful din nou de relatia asta. Exact atunci cand o lacrima tampita voia sa alunece pe obrazul meu, aroma amara de cafea fierbinte a inundat camera, facandu-mi narile sa freamate de pofta. Statea acolo nemiscat privindu-ma bland, coborand atent pe trupul meu dezvelit. Cand a ajuns in drepul abdomenului s-a oprit si a reflectat putin. Ganduri stupide cum ca s-ar fi razgandit, ca nu ma iubeste si ca vrea sa ma paraseasca iar imi faceau capul sa explodeze. Cand presiunea interioara s-a manifestat printr-o muscatura discreta a buzei inferioare, am vazut cel mai frumos zambet pe care mi-l putea arata: arata precum un inger care tocmai isi indeplinise menirea. Buzele stateau arcuite ridicandu-I pometii, iar ochii se inchisesera pe parcurs. S-a ridicat usor, nemaifiind sprijinit de tocul usii, inca zambind, stand in toata splendoarea lui, atata cat putea avea o persoana care tinea doua cani de cafea in maini. Imbatata de mirosul cafelei, si total pierduta in imaginea zambetului sau, cu foarte putina indemanare mi-am acoperit majoritatea corpului cu materialul abl ce poposea pe pat.
Intinzandu-mi cana de cafea, am apucat-o cu aceeasi indemanare putina, privind incontinuu la chipul sau rigid.

Cat a stat cu ea intinsa am vazut cum zambetul devenise unul fortat. Am oftat. Stiam ce va urma, desi nu voiam sa o admit. Era prea mult, erau prea multe ori, erau prea multe razgandiri. Am vrut sa duc marginea canii la gura, simtind aburul ravasindu-mi simturile. Caldura lui mi-a nchis ochii pentru o secunda de savoare, iar secunda aceea parca a fost un an intreg. Am oftat iar. In sfarsit marginea canii era aproape unita cu buzele mele. Chiar atunci, niste buze reci s-au prabusit pe fruntea mea. Am inghetat. Deodata, tot farmecul cafelei, toata ispita in care ma atragea mirosul ei si ma indemna sa o gust disparusera, iar corpul meu se racea cu fiecare clipa trecuta. Nu se opera. Parca gura lui adormise sarutandu-mi fruntea. Il iubesc. Nu ma iubeste. Asta e viata.

- Ti-am adus o cafea, iubito… S-a intamplat ceva?

Voia sa o spuna, dar nu o facea. Voia sa ne despartim, dar nu spunea. Voia sa ma paraseasca a 3a oara, dar tacea. A continuat tot incruntat putin si a aberat cateva propozitii la care, sincer, nu prea am fost atenta. Ma gandesc… ce-o face Hinata. Poate e ingrijorata, poate e cu Naruto, poate ma cauta acum, poate doarme, ceea ce eu sincer nu as putea face in astfel de moment. Poate sta si se gandeste cat de bine e pentru ea ca si-a gasit dragostea adevarata, in timp ce eu zac aici cu o cana de cafea in mana, neascultandu-l pe cel pe care il credeam “dragostea mea adevarata” , obosita dupa 2 ore extenuante si inca alte ore de somn, gandindu-ma la ce se gandeste ea. Patetic… Cum am ajuns eu oare, “fata perfecta” a scolii insarcinata si urmand sa fiu parasite de un afemeiat, pe care il iubesc mai mult decat orice pe lume. Probabil ca trebuia odata si odata sa ies din globul acela de cristal, sau poate… poate ca nu am fost niciodata perfecta.

- Sakura, draga mea, cre-credeam ca ma iubesti… Il iubeam, si stia ca il iubesc, de ce ma intreaba? Vrea sa ma umileasca in ultimele moment cat e langa mine? Doreste sa ma vada suferid si plangand, marturisindu-I ca il iubesc, dupa care sa se ridice si sa ma paraseasca iarasi? Chipul imi intepenise inexpresiv, iar privirea imi era atintita peste umarul lui pe usa.

Gata pentru astazi. Ne revedem peste cateva zile cu ultima parte, mai exact cand o sa primesc 5 commuri.
Va pupa Jean