Stiu ca nu am mai intrat de mult timp pe site de aceea ma gandeam sa ma revansez cu un fic.
E insipar de unele momente de agonie pe care le am rar, dar cand le am.... Poi le am frate!
Deci sa incepem....Sper sa va placa...


Visul pierdut. Devoratorul de suflete....
Cap.1
Jurnal de vise


Trei lucruri iubesc mai mult decât orice pe lumea asta: apa, dragostea şi noaptea. Am nevoie în fiecare zi de ele ca să mă cunosc mai mult, să înţeleg ce fel de puteri se zbat în mine când mă întâlnesc cu una din ele. Şi când spun putere, sensul cuvântului poate decădea mult, de la cele mai satisfăcătoare forţe, până la cele mai umilitoare slăbiciuni. Azi nu mă cunosc deloc. Am uitat să mai dau importanţă tuturor sentimentelor din mine şi în ciuda aparenţelor, acum ştiu sigur că cele mai ieftine simţuri ies din mine printr-o strategie mai proastă ca situaţia în sine. Dar îmi place să uit de mine uneori. E ca şi cum mi-am dat seama de altă eroare şi pornesc de la zero, cu alte reguli şi mult mai pregătită ca înainte, dar cu acelaşi început depresiv.


Aveam capul atât de greu şi mintea îmi era atât de obosită, încât toţi pereţii păreau că formează spirale şi se apropie din ce în ce mai mult de mine. Din apa fierbinte în care stăteam ieşeau aburi şi prin fiecare abur aveam impresia că se mai duce un strop din puterea mea. Ameţeam. Prin geamul deschis intra ploaia şi-mi stropea faţa. Respiram. Mă uitam în sus şi vedeam negrul profund al nopţii şi inevitabil am strâns pleoapele şi mi-am străpuns lacrimile care se împleteau cu stropii de ploaie de pe obraji. Sughiţurile acelea mute din piept n-au întârziat nici ele şi am simţit nevoie să-mi aşez capul pe genunchi şi să mângâi apa cu degetele de parcă ar fi fost mătase, în timp ce ploua, îmi tremurau tot mai multe lacrimi pe spate, prin păr, pe braţe. Nu simţeam frigul deloc. Vedeam umbre pe tavan cum se legănau după cum le manevra flacăra lumânării. "Ce e cu mine?" Frigul intra tot mai mult în mine şi începeam să tremur. Aşa de fierbiţi erau lacrimile, încât în răceala ploii aveam impresia că ochii îmi iau foc. Când expiram simţeam boala cum se pierde în aer. Mă durea capul şi chiar dacă nu aveam ochii deschişi mă învârteam, ameţind tot mai tare, pe undeva, într-un univers interior. Mă scufundam în apă şi mă întrebam cum e să mori înecat. Ce simţi oare când plămânii se inundă şi vrei să iei cu disperare aer în tine şi n-ai de unde? N-ar putea fi mai dureros decât atunci când cauţi afecţiunea cuiva şi n-are de unde să ţi-o dea pentru că n-o simte. Ce uşor ar fi să mori. Nu mă gândesc niciodată la actul în sine, ce ai putea să simţi sau în ce fel. Mă gândesc doar că acolo, undeva, toate sentimentele pozitive sunt mult mai accentuate şi mult mai bine definite. Nu pot să-mi imaginez ce poţi simţi în tine când cunoşti dragostea divină, când ştiu câte lucruri frumoase poţi simţi numai la cea pământească.

Am fost rea de multe ori şi de multe ori am fost şi egoistă. Am ignorat multe sentimente care mi se puneau înainte pe tavă, dar nu regret. Ştiu să-mi apreciez sufletul şi ştiu că niciodată n-aş putea să stau lângă cineva pe care nu-l iubesc. Se spune că iubirea se transformă mai devreme sau mai târziu în ură, dar nu mi s-a întâmplat niciodată şi nici nu cred că s-ar putea. Ori iubeşti, ori urăşti, ori te doare în cot.

Singurătatea e un refugiu la care n-am renunţat niciodată, iar dialogul cu mine e un lucru vital. Pot ţine în mine oricât, dar tot va veni o zi când ma voi scufunda în apă, sub clar de lună şi voi începe să povestesc ce se întâmplă cu mine. Aşa îmi revin. Singurul lucru pe care niciodată nu aş suporta să-l pierd: încrederea că eu voi fi mereu acolo pentru mine, să mă ascult.

M-am ridicat incet din apa ce devenise atat de rece... Am imbracat un halat si din doua miscari am ajuns in dormitor, unde pur si simplu m-am aruncat in pat, invelindu-ma cu un cearceaf alb si pur ca o pana inocenta a unui porumbel alb...Am adormit privind spre fereastra deschisa ce imi arata o alta lume fata de eca in care eu traiam acum...




Stiu ca acest capitol nu e destul de lung daaar... Bye bye!

Wooooow deci nu am cuvinte e asa super. Nu stiu ce sa spun.
Este mai mult decat frumos. E absolut uimitor.
Felul in care povestesti, felul in care scri e de-a dreputl mirific, magic. Asa frumos!
E o placere sa citesc un fic scris de tine.
Vai deci imi place asa mult.
Este superb. Bravo! Depui multa munca la el!
Descrierea o ai si e uimitoare!
Dialogul nu apare ceea ce e bine.
Ideea mi se pare foarte originala.
La estetica nu am nimic de comentat!
Si sa sti ca nu am vazut nici macar o greseala!
Spor la scris. Sa aduci next-ul cat mai repede

Draga mea... Ai inceput cu dreptul dupa mine! Mi se pare o idee dragutza si astept nextul ca sa vad ce se intampla!

Multumesc pentru comentarii
Uitati si un nou capitol

Visul pierdut. Devoratorul de suflete...
Cap. 2
Subconstient

- De ce o ții în mână și nu faci nimic? Sparge-o! O poți izbi de pereți, sau o poți crăpa de pământ. Asta vrei. Îți tremură brațele din cauza sângelui care pulsează în nebunie prin tot corpul și palmele îți sunt încleștate pe sticla grosă, pictată elegant, care s-ar putea oricând zdrobi în pielea ta transpirată, fragilă. Stai nemișcată de câteva minute în mijlocul încăperii goale, de un alb imaculat ca și cum ai fi pregătită să răspunzi unui atac. Dar n-o să se întâmple nimic și știi asta.
Calmul și controlul fuge din ce în ce mai repede de tine și strângi dinții atât de aspru, încât privirea își pierde claritatea și creierul începe să clocotească. Nu te mai uita în crăpătura generoasă din peretele drept prin care bate vântul și prin care îi vezi pe oamenii aceia care culeg cireșe de dimineață. Te vor auzi. Și ce dacă? Îți vor auzi țipetele umplute cu ură sau poate doar puțină suferință. Ai nevoie totuși de asta.
Un singur moment încearcă măcar să acorzi unui act de nebunie atât de inofensiv. Măcar atât permite-ți. Măcar o secundă nu-ți mai controla impulsurile. S-au adunat prea multe dezamăgiri și greșeli în viața ta ca să fii atât de crudă cu sufletul care se zbate de atât de mult timp să plângă... o dată, doar o singură dată. Te vor auzi și poate vor veni speriați să vadă ce s-a întâmplat.
Cu o ușurare în glas și cu un zâmbet sfios, cu o urmă de resemnare schițată pe față, nu le vei putea șopti decât: "Sunt bine."
Mâine poți fi din nou fata puternică care nu va mai face aceeași greșeală încă o dată, mâine poți lua din nou hotărâri lucide. Mâine te vei împăca cu greșeala și o vei accepta pentru experiența din viitor. Mereu știi să întorci propriile greșeli în favoarea ta. Așa vei face din nou, dar mâine...
Știu că ești nervoasă pe tine și pe slăbiciunea de care ai dat dovadă în ultimul timp, e normal. Va fi la fel. Tu vei fi la fel. Îți vei reveni din nou ca de fiecare dată și-ți vei aminti din nou cine ești și cum ești. Normal că te afectează și cele mai mici detalii... ce nu te-a afectat în ultimele luni? Împacă-te cu tine... mâine. Hai, Deea, haaaai!
Am lasat sticla jos tipand:

- LA NAIBA CU MINE!!! Iti mai aduci aminte de primul nostru tagou? Sau marog... De primul tau tangou. Eu am stat. Am stat si te-am privit. Iti amintesti?
E aşa linişte de fiecare dată când te apropii de mine şi aşa de brusc se întunecă pereţii şi lumina se topeşte.
Stau, mă uit spre lună pe fereastră şi nu ştiu dacă să mă întorc acum sau să mai aştept. De două minute plouă. Geamul e spart şi prin golul lui trec picături mari, de august şi se lipesc de pielea mea: de frunte, de pleoape, de buze, de gât... Rochia scurtă din mătase roşie îmi alunecă pe trup, umărul rămâne gol. Sălciile plutesc în vânt şi gândul meu se agaţă de ele pentru o secundă, ca să pot uita că în spatele meu calci tu, vii tu. Cerul e negură.
Te-ai oprit. Îţi simt respiraţia întreruptă, caldă, în ceafă. Strălucirea puternică a unui fulger luminează toată cenuşa cerului şi odată cu tunetul puternic ce-o urmează, buzele tale fremătătoare se despreunează pe gâtul meu rece şi ud. Îţi laşi capul greoi şi obosit pe umărul meu şi închizi ochii. Taci. Cu degetele crispate îmi încolăceşti şuviţele de păr în jurul gâtului şi-ţi foşneşti vârful unghiilor de claviculă, stârnindu-mi un fior prelung şi oarecum vag. Eu tremur din ce în ce mai tare şi respir sacadat. Încep să renunţ la gândul controlului şi-mi trădez din ce în ce mai multe emoţii. Vreau să mă întorc spre tine, dar cu mişcări rapide mă opreşti mereu. Îmi atingi şoldurile în grabă cu palme nepricepute şi mă îmbrăţişezi aprig de parcă aş muri acum, în braţele tale. Un ritm provocator, imprevizibil începe violent să cânte şi tu începi să te legeni şi eu odată cu tine. Mă controlezi cu pricepere, dar cu multă eleganţă. Ajungem în mijlocul sălii, în ritmul muzicii; te apleci spre mine tot mai mult şi-mi aşezi spatele pe genunchiul tău, privind fix în ochii mei.
E tangoul tău şi eu te las să mă înveţi cum trebuie sa tremur.
Când buzele mele moi se lipesc de ale tale doar cu aerul din ele şi când simţi genele mele strănutând pe obrazul tău, atunci ştii că e deja prea mult şi mă arunci înapoi puternic prinzându-mi doar braţul înmiresmat ca să fii sigur că nu cad de tot. Mă învârţi în jurul tău de zeci de ori, mă tragi spre tine, mă împingi înapoi, dar niciodată nu-mi dai drumul de tot şi tot timpul mă chemi înapoi. Şi eu te las pentru că ţi-am promis acest dans de la începutul toamnei.
Muzica se opreşte brusc când capul meu se lipeşte de pieptul tău şi palmele tale, prin mătasea de pe mine, îmi ating picioarele cu furnicături rapide, pătimaşe. În mine încep să simt sughiţuri puternice ale inimii şi tot corpul parcă mi se frânge de tristeţe. Mă ridici, mă priveşti. Cu un deget îmi acoperi toată fruntea. Ochii tăi mari si negri îmi cheamă cu o voce tot mai stridentă frica şi-ţi descătuşezi toată pasiunea printr-un sărut. Îţi curge miere din cerul gurii şi de sub limbă zeamă de lămâie. Buzele tale de ciocolată se topesc pe limba mea din frişcă şi timp de câteva minute simt un gust dulce amărui cum ne îngroapă. Ploaia ne-a udat şi picăturile reci ne-au trezit. Îmi evapori cu o ultimă sărutare o picătură de ploaie de pe umăr şi pleci trântind uşa. Se mai aude vântul, se mai aud tunete şi cioburi mărunte din geamul spart încă se desprind.
Nici măcar nu ştii că mi-a bătut inima. Nici măcar n-ai ascultat-o, n-ai simţit-o şi asta,pentru că niciodata n-ai avut curaj sa ma atingi...
- E adevarat. Te-am ranit? Poate... Dar raspunsul e sigur : Inca te iubesc!
Am stat acolo si l-am ascultat cum imi soptea. Stiu ca era un vis. Si ce? Nu imi pasa... Era cu adevarat magic.
　

Doamne ce fic frumos.
Asa poveste e de groaza, mister si pentru persoanele ca vor sa-si i-a zilele.
Ai o poveste uimitoare, daca s-ar face un film as fi prima care-l vizioneaza.
Ai o descriere de te lasa fara cuvinte, ar trebui sa te faci scriitoare.
As vrea sa ma anun ti cand postezi urmatorul capitol. Te rog sa ma anunti.
Astept continuarea si sper sa vina cat mai repede.