O furtună puternică se porni asupra coastei. Pădurea era înecată de ploaia torențială, alături de vântul şuierător. Un peisaj mohorât.
Pleoapele mi se depărtă una de cealaltă şi, proptindu-mi palmele de solul umed, privesc în jur uimită. ,,Unde sunt? Ce se întâmplă?" m-am întrebat cu stupefiere. M-am ridicat şi am realizat că eram într-un fel de pădure, înconjurată de înalţii arbori care parcă stăteau să cadă, deasupra-mi.
-     Sunt... sunt prinsă într-o furtună ? Ce-i locul ăsta ? Şi... unde se află acest loc?
Capriciile naturii nu se opreau deloc, ba mai mult, se înteţeau.
Privirea-mi fu aţintită de lumina puternică a unui far.
-     Un far! Va fi mai sigur acolo! exclam oftând.
Am înaintat cu grijă. folosindu-mi palma dreaptă drept scut împotriva picăturilor dure de ploaie ce tindeau să îmi rănească privirea. Am urcat scările ce duceau spre valea către far.
Pe parcurs ce continuam drumul, deveneam din ce în ce mai paranoică; observam rucsacul ce se zbătea pe umărul înţepenit. Mă întrebam, oare, ce căutam aici.
Ajunsesem. O tornadă deasupra mării fura tot peisajul, mărindu-şi volumul, curând putând deveni o calamitate.
-     La naiba! am concluzionat. Priveam în jur, nu găseam niciun răspuns.
Dar deodată, o bucată uriaşă de beton, survenită din acea tornadă zbură chiar în înaltul cerului, ricoşând spre far. O parte serioasă din acesta se desprinse, prinzând viteză către sol, îndreptându-se spre mine. Fără prea mult timp de gândit, ambele palme mi-au acoperit privirea, fără alte acţiuni.

Un suflu grăbit şi speriat mă trezi. Vocea profesorului îmi răsună în minte.

-     Nu e real, mi-am spus...

- Alfred Hitchcock în mod faimos a numit filmul ,,mici piese ale timpului", dar probabil vorbea despre fotografie, cum în mod regulat o făcea.
Privirea îmi umblă grăbit în jur.
-     Ok... sunt la oră... totul e bine... sunt bine...
Profesorul făcea paşi printre băncile risipite, privindu-ne chipurile pe măsură ce povestea despre istoria fotografiei.
-     Aceste piese ale timpului ne poate imortaliza în gloria sau suferinţa noastră; de la lumină la umbră; de la culoare la clarobscur...
În acest timp, fata blondă, ,,cea rea", cum i se spune, aruncă cu o bucată de hârtie în cea mai "ciudată" din clasă. I se părea amuzant. Nu avea nevoie să asculte aceste spuse plictisitoare, avea tableta chiar lângă ea, sincronizată exact pe temă.
-     Acum, îmi puteţi da exemplu de un fotograf care a înrămat cu precizie şi profesionalism...
-     Nu am adormit, mi-am spus,... şi, cu siguranţă acela nu a părut un vis... Ciudat, am realizat.
-     Diane Arbus! a răspuns Victoria profesorului, tipa ce arunca cu obiecte.
-     Desigur, Victoria! o felicitată. Dar de ce Arbus?
-     Păi... începu să se gândească, privind uşor spre ecranul tabletei, probabil din cauza portretelor ce ilustrau lipsa de speranţă, răspunse. Te simţi cu totul devastat privind chipurile acelor monştri, copiilor... continuă într-un mod arogant.
În acest timp, încercând să fiu şi atentă şi să realizez şi ce naiba s-a întâmplat, am privit către banca mea. O mulţime de fotografii, făcute cu scopul de a-l impresiona pe domnul Jefferson. Priveam nesatisfăcută... - ,,Doamne, arată oribil, am şoptit privind una din ele ce mă ilustra privind către un perete plin de alte fotografii. Cum ar trebui să prezint asta domnului Jefferson? Îmi şi imaginez întreaga clasă răzând de mine." am spus tristă.
-     Uite, încercă profesorul să atragă atenţia asupra lecţiei de istorie a fotografiei, ea a privit umanitatea ca pe o tortură, nu? Şi iată în ce hal este astăzi, murmură râzând.
Mi-am deschis jurnalul, în dorinţa de a-mi aminti cât mai multe lucruri despre mine şi, desigur, de a sări peste speech-ul domnului Jefferson.


,,1 octombrie

Octombrie. Luna mea preferată. Cea mai frumoasă vreme din an. Ador să privesc frunzele cum se transformă în mici făclii de culoare. Dar tot e prea cald (mulţumită ţie, Încălzire Globală) şi nu pot nici să port hainele şi puloverele preferate, ce să mai zic de filmele de groază... încă. Curând, Kate îmi va împrumuta ,,Ţara lui Octombrie", de Ray Bradbury.
          Sinceră să fiu, nu am citit multe scrise de el, iar asta era pe cale să îmi revoce cardul de tocilar, chiar înainte să pot pune mâna pe o copie de ,,Bătălia Roială"; dar totuşi ştie să dea culoare atmosferei de toamnă din oraşele mici. Ultima dată când am purtat un custom de Halloween a fost cu Hwaey... Am poze în unul din vechile albume...
         Ar trebui să găsesc o petrecere bună de Halloween unde să mă pot destinde şi să mai experimentez amestecul social. Fie asta sau Clubul Vortex unde poţi petrece şi la piscine. Uhh, eşti aşa de amuzant...
        Măcar... măcar încerc să îmi ies din vechile obiceiuri. Nu am cum să mă aştept ca întreaga mea viaţă să se schimbe după câteva săptămâni la Academia Blackveil, exact cum părinţii adoră să mă streseze cu asta... ,,Ai tot timpul din lume..."

-     Oh, desigur, rostesc frustrată de amintirile mele, sprijinindu-mi mâna de fruntea-mi arzând. Închid numai decât acel jurnal stânjenitor în cea mai mare parte.
-     Serios totuşi, aud din jurul clasei, aş putea să vă surprind pe toţi, într-un colţ întunecat şi...
Mintea mi-o luă pe lângă din nou.
-     Nu-mi vine să cred că mai am penarul ăsta, exclam ruşinoasă,... ar trebui să mă adaptez la secolul douăzeci şi unu.
Îl arunc numaidecât în rucsacul ponosit ce zăcea întins pe lângă bancă. Totuşi, obiectul pe care îl adoram întrutotul era camera, nu nouă ce-i drept, dar acceptabilă.
-     Şşşş, cred că Alex a făcut... cum îi ziceţi voi, argumentă profesorul gestul meu nejustificat de a-mi face o poză în mijlocul orei, a, da, "selfie". Un cuvânt prostesc pentru o tradiţie fotografică respectată. Alex are un dar..., începu să bolborosească.
-     Desigur, continuă dezarmat, odihnindu-şi postura pe acel pupitru plin de praf, după cum şi lumina reflectă, după cum toţi ar trebui să ştiţi, portretul fotografic a fost popular încă de la începutul anilor o mie opt sute. Generaţia voastră nu a fost prima care să folosească imagini pentru expresia selfie. Îmi pare rău, tresări deodată, realizând că a făcut o paranteză destul de largă, nu m-am putut abţine.
-     Acum, Alex, îşi îndreptă privirea spre mine, tunând şi fulgerând, după cum ne-ai atras atenţia şi cu dovada comportamentală a ta, doreşti să te alături conversaţiei, ne poţi spune te rog numele procesului care a dat naştere primelor autoportrete?
Pupilele ochilor mi se mări vertiginos, pielea mi se contractă, iar inima fu pe cale să îmi iasă din piept.
-     Ăăă, ştiam, am răspuns vizibil dezamăgită, coborându-mi privirea, am uitat...
Auzindu-mi glasul, fără un răspuns suficient de bun, lovi catedra.
-     Fie şti sau nu răspunsul, Alex! strigă deodată.
,,Iată cum îţi pierzi eticheta de Blackveil, Alex!" se auzi ecoul vocii mele în mintea mea.