Aceste este primul meu fic pe acest forum ^ ^ primul capitol nu imi apartine mie l-am gasit pe un site in care acest fic a fost abandonat , are doar un capitol si eu m-am gandit sa il continui sper sa va placa ! 

Cap I " Cutia neagra "

Din perspectiva lui Kakashi:
- Cutia neagră a fost deschisă!
- Cine a îndrăznit să comită o asemenea faptă? întrabă cineva.
- Fiul diavolului! am auzit pe cineva strigând, în timp ce alerga cât de repede putea spre ieşirea din Palatul Focului.
Puteam presimti ca acel derbedeu care s-a gandit numai sa atingă vestita cutie neargă, acel obiect interzis, are să o încaseze rău de tot. Nici nu cred c-aş vrea să-mi imaginez ce i-ar putea face Regele Răului atunci când va afla despre asta. Totuşi… mă intreb care-ar putea fi cea mai rea pedeaspă pe care-ar putea-o primi. Până la urmă, dacă e s-o iau cu ce-I logic, déjà ne aflam pe minunatul teritoriu al Iadului, acest tărâm de vis aflat sub pământ, loc care se presupune a fi caracterizat prin suferinţa sufletelor ce săvârşesc o tortură infinită. Nu ar trebui să existe nimic mai înfricoşător de atât, nu?
Chiar sunt curios sa văd ce o să-i facă Diavolul moştenitorului său. Aş putea băga mâna în foc şi să afirm că ceva cu adevarat devastator va urma să se întâmple, având în vedere gravitatea acestei probleme.
- Kakashi, demon stupid, fă-te şi tu folositor! Nu mai sta aici, ocupând locul degeaba, vino cu noi; ne cheama Stapânul! îmi zice unul dintre ucenicii Diavolului.
Am mârâit enervat, căci uram cu o intensitate fantastică să mi se dea ordine. Mai ales de la un bleg de slujitor ce nu avea vreun fel de rang important, nici vreun drept de a-mi comanda. Dar, cum în Iad nu există altă regulă decât cea care interzice deschiderea Cutii Negre, toţi fac ce vor, cum vor, când vor. Câtă prostie!
Dar, chiar dacă nu îmi plăcea deloc faptul că ascultam de ordinul cuiva, m-am decis că nu mă dor aripile dacă zbor puţin până la Sala Tronului Dracesc. M-am ridicat cu o rigiditate incontestabilă de pe piatra rece ce umplea golul şi m-am ridicat la vreo trei metri de nămolul de pe jos.
În timp ce înaintam cu încetinitorul observam dezgustat peisajul anost din jur. Copacii – dacă mai puteau fi nimiţi astfel – aveau o culoare închisă, murdară, iar frunzele nu le mai impodobeau coroanele.
- Îmi poţi spune şi mie ce-a fost în capul tău de-ai hotărât să deschizi cutia neagră?
- Dar cu ce am greşit? întrebă nonşalant bărbatul cu părul de-un negru mai întunecat până decât cel mai profund abis.
- Cum poţi să întrebi asta? Zbieră mâhnit tatăl său, dând în acelaşi timp cu pumnul în tronul de aur. Dac-ar fi fost o fiinţă umană, l-ar fi durut cu siguranţă mâna. Dar, cum este cea mai înfiorătoare întruchipare a cruzimii şi hainităţii, nici măcar ca o mângâiere nu a simţit la acea interacţiune.
- Aveţi vreo propunere pentru modul în care să-l pedepsesc pe dragul meu fiu?
- Propun să-l trecem prin focul purgatoriului!
- Asta ar fi prea uşor de suportat. Vreau ceva care chiar să-l facă să regrete ceea ce a făcut, nu jocuri dintr-astea ce includ dureri suportabile.
- Sugerez să-l izgonim din acest Rai malefic!
Toata lumea încremeni. Nimeni nu se aştepta, în mod clar, la asta. Împăratul părea că analizează această posibilitatea de a-şi trimite propriul fiu undeva departe.
Mă întreb, totuşi, unde-ar putea ca să-l trimită, căci nu îmi imaginez un loc mai rău ca ăsta, jur!
- Cred că asta ar putea fi o opţiune.
Toţi slujitorii Răului înlemniseră, fiind complet şocaţi de spusele Stapânului
- Kakashi, se uită la mine, tu vei merge cu el! Nu te-am mai vazut prea util în ultimele secole, aşa că, cred eu, ai putea să-ţi faci datoria de-a mă sluji cum se cuvine fiind trebuincios şi urmându-mi fiul. Teoretic, te rog să ai grijă de el; practic, vreau ca să ştiu că va face ce trebuie.
Uram cu toate puterile mele să ştiu că nu mă puteam opune în niciun fel şi trebuia să accept. Nu voiam să îl însoţesc pe acel respectiv bărbat, în vârstă de douăzeci şi trei de ani – dacă-mi amintesc eu bine – nici de-ar fi să pier de două ori. Totuşi, nu aveam nicio altă variantă; nu există cale de scăpare, asta-i clar.
- Şi ce ar trebui să fac? Se interesă politicos cel pe care urma să-l dădăcesc.
- Să supravieţuieşti, fireşte, râse tatăl acestuia. Desigur, acest lucru nu se va întâmpla decat dacă vei omorî oamenii şi le vei fura durata de viaţă. Făcu o pauză, căutându-şi cuvintele cu care să continuie. Evident, sunt mai multe detalii decât ţi-am dat eu, dar le vei afla de la simpaticul tău demon păzitor, Kakashi.
Zâmbi fals, părând că ascunde ceva important, ce nici măcar eu nu cred că ştiu. Nu-mi placea acel surâs; dimpotriva, îl consideram a fi periculos, parcă vestind numai primejdii, nenorociri.
Cred ca viaţa mea de mort de până acum tocmai are să devină interesantă, avându-l alături pe fiul Diavolului. Oricum, orice părea a fi mai bine decât să stau ănchis aici, în spatele uşilor Iadului şi să nu am nimic de făcut. Cred că aş putea avea motive chiar şi pentru a nu mai fi atât de exagerat de morocănos.
- Ar trebui să te bucuri, nemernicule! Îi spun cu dispreţ fiului Diavolului, îndreptându-mă spre singura cale de-a ajunge la suprafată, pe pământ.
Pufni, lăsându-şi un pic de iritare să i se citească pe chip.
- De ce să mă bucur? N-am absolut niciun motiv! Doar ce am fost gonit din singurul loc ce-l pot considera adăpost, iar tu ai vrea să fiu fericit. Nu eşti întreg la minte, sau ce ai?
Mi-am dat ochii peste cap.
Deşi are o minte de-a dreptul sclipitoare şi deţine o inteligenţă surprinzător de anormală, în unele momente, se pare, chiar nu ştie cum s-o arate. Nu-l înţeleg, serios acum. Cum poate să nu îşi dea seama de brilianta oportunitate care i se ofera? El chiar este atât de orb încât să nu observe ceea ce i se dă pe tavă, de-a gata?
- O să-ţi deschid eu ochii, dacă trebuie. Totuşi, eşti nevoit să mi-o ceri.
- Lamureşte-mă! îmi porunci el sobru.
Am încercat să nu mă enervez receptându-i tonul, şi i-am zis:
- Practic, tu, în felul în care îţi iroseai cu neruşinare clipele din veşnica ta viaţă, erai complet demn de milă. În schimb, acum ai o şansă să evadezi din acest infern, să ajungi la lumină şi să trăieşti.
- Vrei cumva să spui că până acum nu am vieţuit? Atunci, ce-am făcut?
Am oftat.
În continuare, pare că nu înţelege mai nimic. Parcă i s-a topit creierul, pe bune.
- Nu ai priceput cum trebuie. Bineînţeles că şi până acum ai trăit, dar nu cu adevarat. 
Adica, pentru numele Lui Dumnezeu, ai fost într-un fel captiv aici, în Iad. Nu trăieşti când îţi doreşti asta, ci când îţi vine rândul. Ceea ce ţi s-a întâmplat acum.
- Dacă tot urmează să mergem în lumea oamenilor, nu crezi c-ar trebui să te ascunzi? Adică… dac-o să te vadă vreun pământean cred c-o să facă infarct.
- De ce spui asta?
- Pentru că arăţi mai rău decât însăşi moartea. Eu, cel puţin, am o înfaţişare de om obişnuit. Aş putea duce cu uşurinţă o viaţă normală pe Pământ.
M-am strâmbat.
Nu-mi convenea deloc ceea ce-mi spunea. După ce că nu era câtuşi de puţin modest în legătură cu aspectul lui fenomenal – un pic cam mult prea frumos pentru un drac – îşi mai permitea să-mi zică şi cu-o neruşinare extremă faptul că sunt urât. Nu-mi place deloc tupeul asta nesimţit al acestui spirit malefic ce dăinuie in trupul său.
- De ce sunt eu atat de îngrozitor, mă rog?
Oftă, prefăcându-se ostenit.
Se opri din mers, întorcându-se cu faţa spre mine. Mă măsură circumspect din cap până-n picioare, apoi spuse hotărât:
- În primul rând, ai un ochi tăiat, altul roşu şi o mască ciudată pe faţă, ceea ce-ar putea declanşa, mai mult ca sigur, oamenilor înfiorări şi, desigur, bănuieli. În al doilea rând, se uită în sus, ai mai mult de doi metri înălţime, ceea ce nu este absolut deloc normal pentru o fiinţă umană. Iar, în al treilea rând, lumea te-ar putea confunda foarte uşor cu un personaj din desenele animate sau din filmele eşuate de groază. Şi ai aripi.
M-am strâmbat.
Băiatul ăsta, se pare, nu cunoştea toate detaliile, având în vedere că nu se gandeşte decât la ceea ce-ar putea crede rasa umana despre mine.
Am zâmbit mândru, superior întru-totul.
- Oamenii nu mă pot vedea, am râs eu malefic.
Asta îl puse pe tânărul moşenitor al răului la punct, caci rămăsese cu gura căscata, iar ochii i se măriseră considerabil. Îmi plăcea tare mult să ştiu că nu mai putea să găsească o replică cu care să mă înfrângă, caăci eu l-am luat prin surprindere şi l-am surprins complet.
Mă simţeam chiar satisfăcut, aş putea spune.
Restul drumului, cele câteva minute interminabile în care am mers pe poteca largă ce ne ducea la suprafaţă, am fost amândoi tăcuţi, fiecare pierdut în propriile-i gânduri.
Când lumina  ne-a orbit total, l-am întrebat:
- Şi ce facem acum, Sasuke?



pun capitol urmator la doua commuri Sayonara

Nu sunt moderator sau critic, dar sper sa nu fie o problema ca iti spun asta, daca nu e SasuSaku nu are ce cauta la sectiunea asta, roaga un moderator sa il mute sau sterge-l si posteaza-l din nou la fic-uri originale. 
Ja ne !

Cap 2
Călătoria în infern – 
 

 
"Trebuie să existe un colţ de lume în care viaţa e frumoasă. Fericirea trebuie să existe. Sau poate e nevoie de un potop, de un cutremur, de nişte mâini uriaşe care să zgâlţâie globul, şi totul să înceapă din nou…" - Cella Serghi
 

 
Din perspectiva lui Kakashi
 
 
- Ucidem, nu e evident? veni răspunsul lui automat, parcă cu o secundă, două mai repede decât ar fi trebuit.
 

Poate c-ar fi trebuit să mă mire măcar un pic pofta lui de-a omorî pe cineva, dar nu era aşa. Până la urmă era fiului Diavolului, aşadar nu mă aşteptam să fie cu absolut nimic mai blând şi mai lipsit de răutate decât tatăl său. De fapt, ca să fiu sincer, cred că este mult mai rău decât cel ce i-a dat viaţă. Şi, fiind moştenitorul Imperiului Răului, sunt de părere că îşi va arăta cruzimea în moduri mult mai teribile decat Diavolul însăşi; şi el este un diavol, doar că unul mai mic, abia la începutul drumului său spre stăpânirea Iadului
Mă simţeam tare bine, inexplicabilă simţire, căci cel mai mult dintre toate craturile universului acesta îmi placea să ucid oamenii. Erau aşa nişte fiinţe patetice, că-mi făceau silă. Aveam o poftă divină să-i fac să-şi dea ultima suflare, încât aroape că eram stimulat de nerăbdare. După mai bine de treizeci şi ceva de ani ăn care am stat blocat sub pământ, în acea ascunzătoare obsură a Răului, puteam spune cu mândrie că nu mă mai simţşeam decât semi-plictisit, deoarece, oricât de mult mi-ar plăcea să iau viaţa cuiva fiinţele umane se stingeau cel mai repede, le exterminam într-o clipită.
 

 
- Demonule, mă strigă Sasuke câteva minute mai târziu, ce-ar fi să-mi spui cum pot omorî un om?
 
 
- Tu nu poţi, i-am răspuns, punându-l pe gânduri.
 
 
Habar nu avea nimic, în cele din urmă, marele geniu al Iadului. Era la fel de patetic ca un om, doar că n-avea suflet. Cu asta se diferenţiază de ei.
 
 
- De ce?
 
 
Am chocotit malefic, privindu-l din cap până-n picioare.Corpul lui perfect, înfăţişarea extravagantă, aura lugubră ce-l înconjura, îmi aminteau de ceea ce aflasem atunci când se născuse. Nu ştiam dacă ar fi bine să-i spun sau dacă trebuia să mai păstrez acele informaţii secrete. Sunt singurul rămas dintre cei trei care ştiau, aşa că mă simţeam responsabil.
 
 
- Îmi zici odată sau vrei să te iau la bătaie? Mărâie băiatul, repezindu-se la mine, cu un pumn încleştat.
 
 
Mă amuza teribil felul în care se enerva atât de repede, dar, în acelaşi timp,mă deranja faptul că se credea superior, că mă trata ca pe un slujitor şi că n-avea nici cea mai vagă idee de ceea ce puteam fi în stare. Dacă ar fi ştiut n-ar fi îndrăznit să mai deschidă gura.

 
- Ai grijă la tonul pe care-l foloseşti, l-am arenţionat cu o voce joasă, zburând câţiva centimentri în spre el.
 
 
- Ce mi-ai putea face? Întreabă sarcastic, dându-şi ochii peste cap.
 
 
Am pufnit.
 
 
- N-o să-ţi răspund la asta, căci, cu atitudinea aceasta, vei ajunge să afli curând. Doar că, gândeşte-te, eu am fost ales să te păzesc, lucru din care se subînţelege că nu sunt tocmai cel mai slab demon. Ai înţeles? 
 
 
N-a răspuns în niciun fel, dar nici vreo urmă de temă n-a afişat. Era surprins de siguranţa în care trăia cu el însuşi. Şi se credea prea bun, ceea ce-l făcea mândru şi iritant.
 
 
- Eşti pe jumătate om, i-am spus dintr-odată, dezvăluind marele secret. De aia nu poţi să ucizi oamenii. De aia mă ai pe mine pe cap.

 
Imediat ce cuvintele mele i-au ajuns la urechi am văzut o urmă vagă de panică întipărită pe chipul său demonic de perfect. Trăsăturile fără cusur l-au dat de gol. Fruntea i s-a încruntat niţel, ochii i s-au mărit cam mult, iar gura i s-a strâmbat. Dezgustul faţp de sine probabil i se înfiripa în el, iar nervozitatea incepea să-l controleze, căci se încordase mai ceva ca un arc dus la extrem.
 
 
- Tatăl tău se îndrăgostise de-o muritoare, una cu părul roz care era prea apărată de Iad pentru a i se putea fura sufletul. Era ca un înger de frumoasă şi n-a putut să fie deloc furată de rău.

 
- Lasă-mă să înţeleg cum trebuie, respiră frustrat. Îmi spui că o făptură amărâtă l-a vrăjit cumva pe însăşi Diavolulul, concepându-mă pe mine.
 
 
- A fost dragoste adevarată, idiotule! Tatăl tău aproape că şi-a pierdut tronul. Voia chiar să-şi dea viaţa eternă pentru ea atunci când a murit.

 
- E moartă?
 
 
Am încuviinţat.
 
 
Am început să zbor lin, cu un extra încetinitor, în faţă, depăşindu-l pe Sasuke. El m-a întrebat unde mă duc, dar nu i-am spus decât ca să mă urmeze.
Ce-i drept, n-aveam idee unde mergeam, dar nu îmi plăcea să stau pe loc, suspendat în aer, în timpul unei discuţii ce ar trebui numită importantă. Mă făcea să mă simt inconfortabil şi ciudat. Şi oricum trebuia să ne îndreptăm spre un oraş, orinde ne-am fi aflat, căci  Sasuke are regimul unui om: doarme noaptea, se curăţă, se îngrijeşte, mănâncă - chiar dacă sunt miriapode, el tot trebuie să digere o chestie. Aşă că sunt nevoit să-i găsesc o casă, un adăpost, ceva. 
Era întunecat afară, lucru care-mi amintea de Iad, acolo fiind veşnic întuneric, doar că aici erau unele luminiţe mici, galbene şi ciudate ce proveneau de la nişte copaci fără crengi, ori frunze. Nici nu eram sigur că eram copaci, nici măcar ceva care aparţinea câmpului semantic al naturii n-aveam habar dacă erau, dar cred că erau de folosc, având în vedere că ochii mei nu funcţionau în acelaşi mod în care o făceau în Lumea de Jos. Cel tăiat de Diavol avea calităţi speciale, doar că aici nu păreau a fi valabile, iar celălalt era pur şi simplu normal, ca al oricui. Totuşi, acum aveam senzaţia că era ceva schimbat la felul în care priveam împrejurul;poate e vina locului sau a atmosferei, nu ştiu.
Ca să nu mă apuc de conspirat asupra detaliilor de care oricum nu-mi păsa m-am uitat la Sasuke. Era căzut pe gânduri, puţin încruntat şi cam abătut.
 
 
- Sasuke, i-am întrerupt analiza interioară, nu mai vrei să omori pe nimeni?
 
 
Nu mă chinuiam să-l fac să se simtă mai bine, căci tot ceea ce l-am întrebat este din pur egoism. El nu poate ucide pe nimeni, dar eu pot aşa că, din fericire, el poate lua viaţa cuiva prin intermediul meu, punându-mă pe mine s-o fac. Firesşte, există acea condiţie stupipă că orice-ar fi toţi demonii trebuie să înpartă durata de viaţă a celui omorât cu moştenitorul, pentru ca el să poate trăi cât mai mult posibil. Şi, cum el este incapabil de ceva criminal în mod direct, o voi face eu. Am o pofta extremă de-a fura sufletul unui om. Au cel mai bun gust, căci sunt atât de dulci şi infecte, în acelaşi timp, încât îmi îmi lasă gura apă.
 
 
- Bineînţeles că vreau, făce el dur, fixând orizontul cu privirea. Dar mi-ai zis că nu pot, aşa că nu am niciun mod de-a o face.
 
 
M-a surprins puţin răspunsul lui; adică chiar nu mă aşteptam ca el să mă creadă cu adevărat, în special atât de repede. Ce-o fi cu el?
 
 
-Dar Cutia Neagra... oare are vreo legătură? Poate fi acolo...?
 
 
Mi-am scuturat capul, apoi, pentru a destinde atmosfera tensionantă dintre noi, am râs scurt.
 
 
- Eu pot, am spus după, serios.
 
 
Se opreşte brusc din mers, poziţionându-se în faţa mea. Mă priveşte fix şi imobil, parcă hipnotizat. E tare ciudat. Poate ca de fapt tipul ăsta nu are nimic în cap; aşa îmi cam face impresia, cel puţin de când a fost izgonit. Până atunci credeam doar zvonurile, cu geniul din el, căci nu vorbisem vreodata. Nici măcar nu-l mai văzusem, nu de la naşterea lui.
 
 
- Cum?
 
 
- Ce cum? Am făcut pe neştiutorul.
 
 
Şi-a dat ochii peste cap, un tic pe care văd că-l are.
 
 
- Cum asasinezi pe cineva, un  om?
 
 
Era mai obsedat ca mine să vadă un un cadavru al cuiva lichidat zăcând la pămant.
 
 
- Nu pot omorî decât un anumit tip de oameni. Doar pe cei răi, adică.
 
 
- De ce? Ăia buni ce au?
 
 
- Sunt înconjuraţi de-o aură albă a bunătăţii care ne îndepărtează pe noi, demonii. În plus, cei mai speciali, care au un stop în plus de omenie, au cu ei câte un înger păzitor, ca să-i apere de noi, cei răi. Sau, în cazuri foarte rare, sunt cei încărcaţi de foarte multă îngăduinţă, care sunt acompaniaţi de doi sau trei îngeri. Totoşi oamenii nu ştiu asta, nu sunt conştienţi de buni sunt. Nu-şi pot da seama, decât când e deja prea târziu.

 
- Ce vrei să spui? Mă chestionează, începând din nou să meargă.
 
 
Am chicotit diavoleşte, amintindu-mi nişte fragmente ale vieţii mele din anii în care am stat pe Terra cu Diavolul.
 
 
- Spune-mi odată!
 
 
M-am conformat.
 
 
- Îi poţi face să devină răi. În special femeile, căci ele se pot îndrăgosti de demonii arătoşi cu o prea mare uşurinţă.
 
 
O imagine cu-o femeie roz şi ochii verzi care venea spre mine pentru a mă îmbraţişa cu dragoste mi s-a lipit de minte, trezind în mine ceva de mult apus, un foc îndurerat.
 
 
- Îmi place ideea de-a face lumea mai rea, dar nu vreau vreo femeie care să mă venereze ca o obsedată.
 
 
- Nu întelegi care-i treaba cu dragostea, de aia vorbeşti aşa. Dacă te-ai îndrăgosti sunt mai mult ca sigur că ţi-ai schimba complet părerea.
 
 
Din nou, şi-a dat ochii peste cap, arătându-şi, evident, plictiseala.Deja mă săturasem de el, sincer să fiu. Era mai plictisit până şi decât mine, dacă asta era posibil în vreun mod, iar atitudinea lui mă irita rău de tot.
 
 
- Şi cum îi omori?
 
 
- Le furi sufletul. Îl inghişi, trimiţându-l spre Iad, pentru a deveni, la rândul lor, demoni. De aia doar cei răi pot fi ucişi de demoni, pentru că ei sunt li aşa meniţi să ardă o mie de ani în lavă, apoi să fie trecuţi prin focul purgatoriului, pentru a-i însemna. 
 
 
- A-i însemna?
 
 
- Da. Aceasta este dovada că ai devenit demon.
 
 
- Deci, demonii sunt şi ei oameni.
 
 
- Nu, il contrazic; au fost, dar nu mai sunt, clarific idea apoi.
 
 
- Am înţeles. Trase o gură mare de aer în piept, apoi începu din nou cu interogatoriul: Ca să le furi sufletul ce trebuie să faci? Adică... cum o faci?
 
 
Am oftat, deoarece nu-mi făcea plăcere să conversez atât de mult, în special cu un copilaş care se crede matur.
 

- Trebuie să le ştiu numele şi chipul, ca să-mi pot face ritualul pentru extragere al sufletului. De fapt, deşi pare complicat şi îndelungat, nu-mi ia mai mult de un minut, două.
 
 
- Ritual. Ai zis ceva de un ritual. Ce ritual?
 
 
Era ceva tainic, ce el n-avea de ce sa afle. În plus, nu-l privea sub nicio formă; nici acum, nici în viitor.
M-am uitat în faţă. Un loc plin de oameni, clădiri înalte, lumini şi zgomote ni se întrezărise – şi asta chiar la momentul potrivit.
 
 
- Am ajuns, se pare, undeva, am soptit, uimit, fascinat. Este exact ca aunci, am mormărit căteva clipe mai tărziu pentru mine.

 
Ceva îmi spune că aici, pe pământ, va fi diferit de orice am trăit până acum în toate dimensiunile în care am ajuns. Fiecare lucru va fi altfel, iar asta s-ar putea să ne schimbe pe amândoi. Dar şi noi vom revoluţiona aceasta lume mizeră, vom schimba radical modul lor de trai şi-i vom uimi. 
Abia acum debuta lumea, acum este startul poveştii. Totul va începe din nou din acest moment. Urma să fie premiera unui nou univers odată cu această noapte.
 
Sper sa va placa

Dupa cum am promis am venit si cu un comm despre cum e fic-ul, mie una imi place, nu am mai auzit de asa ceva pana acum, e o idee complet originala. 
Am ramas un pic surprinsa de citat, "Cartea Mironei", nu ? 
Finalul aduce un pic a Death Note ( partea cu numele si chipul ), dar vreau sa aflu ce se petrce mai departe si cum vei dezvolta ideea aceasta magnifica, deci astept next. 
Sper sa ma anunti si pe mine cand pui urmatoru capitol.
Ja ne !

Cap 3

- Ritualul ezoretic –



“Viața se creează în delir și se desface în plictis." - Emil Cioran







Din perspectiva lui Kakashi



O, ce lume plictisitoare! Nu ştiu cum şi de ce, dar sunt tot mai convins că ceva, ca un fel de forţă atotputernică, mă va face să îmi schimb această perspectivă indiferentă asupra vieţii. Totuşi, în mine răzbate o putere invincibilă, numită lene, care este provocată de incurabila plictiseală ce mi-a luat cu asalt fiinţa de mult prea mult timp. Tot stau şi-l analizez pe semi-omul acesta afurisit de perfect şi nu pot să înţeleg de ce este el plictisit. Poate duce o viaţă normală, poate avea cam tot ce îşi doreşte, poate face orice. Dar el este un idiot şi nu ştie cum să îşi animeze existenţa pustiintă de plictis. Aşa că am ajuns să mă întreb dacă el chiar vrea ceva cu adevarăt, iar prin asta mă refer la ceva mai mult decât a omorî pe cineva. În plus, asta nici măcar nu îl entuziasmează, doar vrea şi atât, de parcă ar fi o nimica toată.
După o perioadă nedeterminat de lungă de timp în care nu am fost străbătut de nicio simţire deosebită, acum m-a cuprins focul invidiei chiar de la rădăcini. Acest Sasuke mă scoate din sărite, făcându-mă să fiu invidios pe el, pe oportunităţile care le are şi nu le apreciază, pe frumuseţea lui naturală, pe tot. Şi mă enervează în ultimul hal atitudinea lui sictirită, atât de lipsit de viaţă. Mă întreb dacă va ajunge vreodată să fie mai viu, să trăiască în adevăratul sens al cuvântului. Ştiu ce zic, căci şi eu eram precum el, şi ştiu cât de mult trebuie preţuită viaţă, din moment ce am pierdut-o cu mult timp în urmă. Şi chiar dacă nu îmi pasă câtuşi de puţin de el, vreau să aibă ocazia de a trăi cum se cuvine, căci oricine merută această şansă. Deci, m-am hotărât să îl fac pe Sasuke să profite de asta, să nu arunce totul la gunoi şi să irosească şansa unică de a trăi, să fie mai mult decât o simplă existenţă în univers.



- Sasuke, am bălmăjit încă tulburat de propriu meu ţel nou. Cu cine începem?



Se uită la mine puţin cam prea absent, apoi am observat cum s-a chinuit să proceseze întrebarea mea.



- Cu primul pe care îl găsim.



Mă uit disperat în jur, fiindcă peste tot sunt oameni. Suntem într-un fel de orăşel supraaglomerat, unde toată lumea mănâncă şi bea şi se dă în tot felul de chestii mari, de diferite forme, care se mişcă în feluri foarte dubiose. Ce-i drept, îmi pare oarecum cunoscut, de parcă aş mai fi fost într-un asemenea loc cândva în trecut, dar s-au scurs mult prea mulţi ani pentru a-mi amintit cu exctitate fiecare loc în care am fost atunci când am locuit pe pământ cu Diavolul.



- Sunt cam mulţi, zic amuzat. Doar nu vrei să îi omorâm pe toţi.



- Ba da, zice cu o voce prea sumbră, ce ar băga în sperieţi pe oricine normal.


Ei, se pare că are îl el măcar un gram de nebunie. Sunt tare curios cum va ajunge să îşi scoată demenţa la suprafaţă şi cât de rău se va dovedi a fi. Totuşi, am o presimţire destul de problematică, ce mă pune să stau pe gânduri. Nu ştiu de ce, dar cred că a ucide fiinţele umane nu este tocmai cea mai bună alegere, având în vedere că, la un moment dat, vor muri prea mulţi, iar autorităţile vor ajunge să îşi pună semne de întrebare.



- În ce fel îi pot identifica pe ăia care pot fi omorâţi?



Mă uit atent la Sasuke, întrebându-mă dacă el chiar poate să îşi dea seama care pot fi ucişi şi care nu. Nu ştiu ce să îi răspund.



- Pâi, m-am eschivat eu derutat, eu îţi spun care sunt potenţiale victime, iar tu vei avea datoria de a le afla numele, ca eu să îmi pot pune în practică ritualul.



- Şi cum le aflu numele?



Am chicotit sarcastic.



- Haide, măi, Sasuke! Vrei să îţi fac eu toată treaba? Găseşti tu o modalitate prin care să aflii un afurisit de nume.



- Pot să fac asta în orice fel?



- De ce am impresia că vrei să baţi pe cineva?



L-am privit circumspect, întrebându-mă la ce naiba se gândeşte fiinţa asta. Nu vreau să îmi imaginez cum ar fi de rău să pornească o luptă în acest moment- Suntem la un bâlci în marele New York, clar nu un loc potrivit pentru o încăierare. Trebuie să ne păstrăm o imagine cât mai prosperă, care să nu dea de bănuit, astfel ăncât, atunci când crimele se vor înmulţi, să fim primii suspecţi pe listă. Şi când spun „noi”, mă refer în mod scrict la Sasuke, căci el este aici cel care poate fi văzut de oameni şi luat drept un psihol’pat, criminal în serie foarte dubios şi periculos. Ceea ce, clar, nu este în mod direct. Cred că acesta ar putea fi unul dintre avantajele pe care pe posedă în această privinţă. Celălalt este şarmul său aparte, care cu siguranţă îi va deschide multe uşi şi, să nu uit să menţionez, îl va ajuta să intre în patul multor domnişoare dornice de puţină distracţie.



- Pentru că exact asta îmi doresc să fac, afirmă prevenitor, pe un ton jos, înfiorător de sadic, iar nevoia de moarte radia din el.



- Ai grijă cu asta.



- Vrei să încep cu tine? Întreabă cu un glas funebru, ca de demon, parcă forţându-mi apărarea.



Sasuke se uită ţintă la oamenii grăbiţi ce îi trec prin faţă, iar expresia facială pe care a căpătat-o este cu siguranţă una foarte fioroasă, asemănându-se cu un animal sălbatic ce stă la pândă, aşteptându-şi momentul de glorie, oportunitatea pentru a-şi etala talentul de asasin, şansa să-şi sfăşie cu brutalitate prima victimă. Puteam observa dorinţa lui de a ucide, dar ştiam că el nu poate decât să tortureze mintal pe cineva, nu să îi omoare cu sânge rece. Totuşi, moartea psihică la care prevăd că îşi va supune victimele rând pe rând mă înspăimântă, fiindcă ştiu că aceasta reprezintă adevărata distrugere a fiinţei, spulberarea totală, sfintecarea internă a sufletului răsulat. Este o devastatoare abilitate pe care o deţine, care îi este o ustensilă prea utilă în orice situaţie, cu oricineAşadar, trebuie să mă averizez în primul rând pe mine: nu îl lăsa vreodată să îţi intre în cap, căci te va nimici. Nu îl lăsa să îţi cunoască slăbiciunile, nu îl lăsa să te cunoască deloc. Nu îi da oportunitarea de a te înnebuni, căci o va face. Fereşte-te de el, fiindcă-i prea isteţ şi te va doborî. Dacă vede că nu eşti stabil din punct de vedere emoţional, te va nimici instantaneu, deoacere îţi trebuie o minte clară şi organizată pentru a-ţi construi ziduri îndeajuns de rezistente încât să nu păstrundă el. Va încerca să se joace cu tine, va încerca să te controleze, iar tu va trebui să îi intri în joc, totuşi, vei avea o responsabilitate enormă, şi anume aceea de a rezista, de a nu te pierde în jocul lui. Dacă te pierzi, devii o marionetă. Iar marionetele nu au o viaţă prea fericită. Dimpotrivă, sunt torturate psihic, ajungând să îşi facă rău singure, adesea. Deci, trebuie să ai mare grijă cu te joci cu el, fiindcă nu este doar o fiară genială, perspicace şi logică, ci şi un analizator eficioent, un tactician înnăscut şi un luptător pe cinste. Va fi pe viaţă şi pe moarte, dacă se gândeşte să te atace. Succes!



Iar asta, desigur, se aplică în cazul tuturor, nu doar al meu. Eu am eu avantaj, din fericire; ştiu de ce este în stare, dar nu sunt nici pe departe pe calea cea bună spre a zice cert cât de puternic este. Mai ales din punct de vedere intelectual, mintal, chiar şi fizic.



Deci, să începem, mi-am spus încurajator, pregătindu-mă să iau parte la prima schimbare a acestei remodelări cosmice. Aşa începe schimbarea de care această lume mizeră are nevoie, iar eu sunt mai mult decât bucuros să pot asista la o astfel de minunăţie.



- Ţi-am găsit prima victimă, îl anunţ, fixând un om cu privirea.



L-am identificat ca fiind un fost prizonier, care lucrează acum în folosul comunităţii pentru a putea fi eliberat condiţionat. Astfel îşi primeşte şi banii pentru mâncare. Treaba ar trebui să fie uşoară pentru ucenicul meu. În plus, drept o primă crimă perfectă, cred că îi va plăcea.



- Care este? Mă întreabă prompt, impasibil, păstrându-şi un aer compact, ca de om de afaceri.



- Acela, zic sec, indicându-i un gunoier.



- Cum ţi-ai dat seama?



L-am privit amuzat. Acum părea chiar neajutorat, de parcă nu ar putea niciodată să facă asta fără mine. Ceea ce exact aşa şi era. Depindea de mine pentru a putea ucide, pentru a putea să îşi îndeplinească scopul. Totuşi, când se va plictisi, căci asta cu siguranţă se va întâmpla, îi voi arăta ce gust bun are alcoolul şi cât de sănătoase sunt aventurile de-o noapte.



- L-am citit.



Îmi aruncă o uitătură încruntată, semnficând că doreşte să îi ofer mai multe infirmaţii.



- Pentru a-ţi da detalii, va trebui să faci ce îţi spun după ce terminăm cu ucisul pe seara asta.



- Dacă terminăm, mă completează el, zâmbind macabru, parcă vizualizând un teanc de cadavre.

Va urma !

Edit. :> I'll come soon, promise.
Okayy,am revenit dupa cum am promis, pisi. 
Oh, ce diabolic poate fii Sasuke , dar sper totusi ca o sa se bucure de viata. :3  Si macar Kakashi are norocul ca nu poate fii vazut. XD Sper totusi ca Sakura sa nu fie victima . :(
Astept next-ul cu nerabdare, caci si acest capitol l-am citit pe nerasuflate. :**
Ja ne pisi. :*

Buna ! 
Am ajunt si eu pe aici, multumesc mult de anunt. 
Capitolul este interesant, mai ales ca povestesti din punctul de vedere a lui Kakashi, ceea ce e putin bizar pentru mine, nu sunt obisnuita cu un asemnea pov. 
Ma bucur ca Sasuke si-a gasit prima tinta, abia cum incepe distractia si ma intreb cum o sa il omoare pe tip si mai ales cum de ii va afla numele...
Abia astept capitolul urmator, sper sa ma anunti cand il postezi. 
Pana atunci spor la scris si la idei.
Te pupacesc :** 
Ja ne !