~ Chapter II ~




E deja dimineata. Ce porcarie. Ca de fiecare data, stau si parca ma rog la acel prieten imaginar numit 'Dumnezeu', ca fiecare respiratie a mea sa fie ultima. Imi amintesc cate am patit, de cate ori am fost violata prin orfelinate, la cate droguri a trebuit sa bag in mine pentru a imi stabiliza trairile, si tot mai sunt dependenta de ele.

Vreau doar sa mor, sa inchid ochii, si sa nu ii mai deschid vreodata, insa ceva ma tine aici; ceva nu ma lasa sa mor, nu ma lasa sa ma duc. Acel ceva, adica cineva, este ucigasul familiei mele, pe care trebuie sa il aflu orice ar fi. Nu imi pasa cate va trebui sa indur, poate unii spuneti ca ' parintii tai nu ar fi vrut sa te vada asa ', sau ' cuiva ii pasa ', sau ' inca mai ai o speranta ', sau rahaturi de genul. NU! Nu sunt o fetiscana emoista rasfatata de viata, sunt o razbunatoare. Asta imi doresc... Razbunare pentru familia mea. Nici in Lidia nu am asa incredere cum pare. NU AM IN NIMENI!!

Ma ridic din pat, si ma imbrac intr-o rochie neagra, colanti animal print maro, si conversi albastrii spre turcoaz. Da, stiu, am un stil ciudat, unii ma numesc ' artista ', ' aeriana ', ' frustrata ', sau mai stiu eu cum. Insa stiti adevarul? Mie nu imi pasa. Si acum imi amitnesc singura eprsoana inafara de Lidia care nu m-a judecat...


Aveam doar 14 ani. Afara iarasi ploua, iar eu eram in Romania, la un orfelinat saracacios. Aici l-am cunoscut pe Alex, un tip foarte dragut, brunet cu o suvita rosie pe stanga. El, spre deosebire de mine, avea familie, dar care nu il putea intretine din cauza spatiului si conditiilor, asa ca ii trimiteau cat puteau lunar, si il vizitau saptamanal.

Alex. Baiatul care era hartuit zilnic la scoala, pe care toti il urau, pana cand intr-o zi, a primit destul din tot, si a decis sa renunte.


A FOST UN LAS. Pentru el am simtit ceva cu adevarat, dar lui nu i-a pasat de increderea pe care i-am acordat-o. I-a pasat doar de el, de suferinta lui... Poate si Lidia este unul dintre motivele pentru care nu renunt, dar imi cunosc foarte bine obiectivele: RAZBUNARE.

Sunt in stare sa ucid pentru a ma razbuna, sunt in stare chiar de orice. Ma privesc in oglinda. Ochii obositi, cearcane imense, aceeasi fata oribila, aceeasi mutra dezgustatoare. Imi scuip reflexia in oglinda, apoi iau din sertar o lama, pe care mi-o pun de gat, si incep sa ma tai. Iau sangele pe degete, si incep sa il ling. Gustul suferintei si ororii prin care trec, oroare numita ' viata '. Iau din nou sange din rana adanca, de data asta pe degetul mic, si scriu pe oglinda ' RAZBUNARE '.

Am facut un fel de juramant, cel in sange cu Lidia, gen ne bagam acelas ac in deget si ne juram prietenie eterna, insa acum imi jur mie, ca orice ar fi, voi lupta pentru razbunare.

Iau creionul si incep sa ma machiez, fara a privi oglinda, apoi imi pun pierce-ul in buza, si dau sa ies afara, insa... PANICA! Nu mai luasem droguri de mult, si intram intr-o stare destul de ciudata. Imi era teama. Inima imi batea, transpiratia imi curgea, rece ca gheata, pe pielea obosita, iar eu am cazut in genunchi. De ce? De ce am ajuns asa? Puteam sa o fac si... altfel!!

Puteam fi alta persoana.

O sun pe Lidia, insa aceasta nu raspunde. Ma gandesc sa ma duc la Starbucks, unde stiu ca este ea de obicei, deci pornesc spre cafenea, unde am ghinionul sa gasesc pe locul unde statea Lidia acelas biletel pe care l-am gasit langa cadavrele parintilor mei. Un biletel cu pete de sange, pe care scria litera 'L'.

Am cazut in genunchi, in mijlocul cafenelei. Am inceput efectiv sa plang, nu mai suportam, ea era singurul meu sprijin. In orice orfelinat am fost, am suferit enorm. Sira spinarii parca mi se inmoaie, transpiratia domolind lin pe chipul meu palid, rimelul curgandu-mi. Gata, stiu ce fac.

Ma intorc... Imi iau drogurile intr-o geanta, lama in cealalta, imi tapez parul, imi pun mult fixatix, imi iau tot si plec cu un rucsac de acolo. Nu imi mai pasa, nu imi mai pasa de absolut nimic. Lidia, scumpo, imi pare rau, insa am trait suficient. Acum, trebuie sa caut ucigasul, si stiu ce voi face.

Asta nu inainte de a ma strecura in biroul directoarei si de a fura tot aurul pe care il avea si de a il duce la amanet. Aveam nevoie de bani. Acest L are probleme psihice.

Astept autobuzul in statie. Ploaia incepe. Era o zi insorita si nu ma asteptam sa ploua, asa ca imi deschid umbrela turcoaz si astept. Purtam o camasa turcoaz cu negru si rosu in carouri, o fusta neagra cu rosu si alb, tot in carouri, ciorapi de la genunchi in jos, lasandu-mi o portiune de picior goala si cizme converse verzi. Imi uram viata. Priveam cerul. Dumnezeu, in care inca mai cred, dupa cate mi-a facut, a luat cea mai importanta persoana de langa mine. Cum ma voi descurca fara tine, Lidia? Ce voi face in continuare?

Urc in autobuz si privesc. Zambete, rasete, ranjete, parca toti radeau de durerea mea. Drumul parca nu se mai termina, iar chipul meu se reflecta in fereastra, pe care am decis sa ma uit in loc sa ma uit la ceilalti si pentru a nu ii asculta, am dat drumul la muzica japoneza la maxim. O iubeam, nu toti iubesc cultura Otaku, insa eu o fac. Sunt innebunita dupa anime-uri, ma regasesc in ei...

Picaturile de ploaie imi deformau chipul reflectat in fereastra autobuzului. Cobor la o statie la nimereala, insa nu reusesc, deoarece cineva ma apuca de incheietura...