~ Prolog ~
Se privește nedumerită și cu un oarecare regret în oglinda ușii de la baie. Părul ei brunet este răvășit peste umerii goi și încordați. Ochii mari și verzi, umflați de la prea mult plâns și nedormit, strălucesc plini de speranță ca două cristale swaroski. Se încruntă scurt când observă că cearcănele s-au așternut vizibile în jurul ochilor ei. Trecându-și limba dea lungul buzelor uscate, oftează lung, închizându-și și deschizându-și ochii a lene, ridică bretelele sutienului stacojiu peste umeri, apoi își vâră pe ea un hanorac fără fermoar, albastru cu imprimeuri florale la mărgini. Părul îl prinde într-un coc lejer, lăsând câteva șuvițe rebele să-i contureze fața de porțelan. Poartă o pereche de pantaloni albaștrii cu vechii ei teniși ponosiți, negrii, având imprimat steagul londonez pe ei. Când iese din baie, privirea îi este ațintită spre cele două trolere cafenii ce zăceau pe pat încă neînchise. Înșfăcă rapid tabloul cu ea și tatăl ei la pescuit și-l trântește peste hainele împachetate atent înăuntrul bagajelor, iar cu îndemânare închide fermoarul ambelor valize. Perfect, e totul împachetat! își spune ea. Zâmbind satisfăcută, apucă hotărâtă de mânere și le trage pe podea, acestea făcând un zgomot la impactul cu podeaua. Odată ieșită din încăpere, mai privește pentru ultima oară camera plină de amintiri marcante pentru copilăria ei, dar și frumoase atunci când tatăl ei încă mai era în viața. Fata coboară treptele în fugă oprindu-se fix în fața oglinzii mici de pe hol. Își verifică părul.
- Vasăzică, te-ai gândit până la urmă să pleci, ah? vocea cunoscută o face să se întoarcă brusc, ștergându-i instantaneu zâmbetul de pe buze.
- Aham..încuviințează din cap.Ți-am spus că plec.
Femeia o privește lung și cu o urmă de dispreț, trage un fum din țigară.
- Ai să faci un căcat acolo, te întorci înapoi, bag mâna în foc.
Nervoasă, Nicola își mușcă buza inferioară.
- Știi ceva? Să te duci dracului ! Mamă denaturată ce ești ! Te urăsc, din cauza ta plec, din cauza ta. N-am urât pe nimeni cum te urăsc pe tine. Suspină lung și ochii i se umple de lacrimi amare. Mi-e scârbă de tine, mi-e rușine cu o așa mamă ca tine.
Doamna Vandis se ridică automat de pe fotoliul vechi și o apucă de braț, privind-o amenințătoare.
- Ieși dracului afară, depravato !
Apucă clanța ușii și o deschide violent, împingând-o pe Nicola afară din casă. Bombăne câteva injurii și îi aruncă disperată bagajele pe cele trei scări din fața ușii, acestea se rostogolesc până când unuia dintre ele i se deschide fermoarul.
- Nu mai depravată ca tine, nemernico...îi răspunde tânăra, ștergându-și lacrimile cu colțurile mânecilor. Ridică privirea spre mama ei, care o fixează din pragul ușii, impasibilă cu maxilarele încleștate de ură. Voia să-i spună multe, să o facă să sufere cum a făcut și ea, dar știa că totul e în zadar, era imună la sentimente, la tot. Tânăra se apleacă și își închide bagajul.
- O să-ți rupi și părul din cap de disperare când ai să vezi că ai rămas singură..continuă ea, în timp ce-și ridică ambele trolere, îi mai aruncă o privire imperturbabilă. La revedere, făce o pauză, așa-zisă mamă.
Copila iese pe poartă fără să se uite în urmă. Îzbucnește în lacrimi de fericire că a avut puterea să-și învingă mama. Mama care se presupunea că trebuia să-i facă viața cât mai ușoară. Mama care trebuia să o susțină moral în orice împrejurare, să-i fie aproape. Mama care nu era decât o alcoolică prostituată. O mamă care nu-și merita titlul. O femeie egoistă și fără inimă. Asta era în ochii ei acum și așa va rămâne pentru totdeauna.
- La aeroport vă rog, murmură ea.
- Ok, domnișoară, îi răspunde bătrânul taximetrist.
Spre o nouă viață...gândește ea.
----------------------------------------------------------------