Buna! Este primul meu fic si sper ca o sa va placa. Scuze pentru faptul ca nu am detaliat, dar vreau sa fac asta in urmatoarele capitole. Nu imi dau seama cate randuri are:)).
 
 
            Era o seara de primavara, soarele apunea incet, lasand razele patrunzand printre crengile arborilor inalti ce alcatuiau Padurea Capitalei. Jocul culorilor creeaza un mic univers mirific, ar putea fi considerat locul perfect pentru o intalnire. Era linistea de din-naintea noptii, cand tot ce se aude este fosnetul frunzelor miscate de vant, racoros la ora aceea, si a vietuitoarelor din padure, dar aceasta liniste fu perturbata de o lupta ce se desfasura zgomotos intre pomii proaspat infloriti. Era zona mea, zona de care eu raspundeam, in timpul acela patrulam, tocmai imi incepusem tura. Ajung pe o creanga mai aproape de faptasi si observ trei persoane contra una, ma uit mai atent si observ protectoarele celor trei ninja "Hmm, Satul Frunzei" , gandesc eu recunoscand semnul. "Dar celalalt cine e?", uitandu-ma mai atent observ ca nu detinea o protectoare. Lupta era stransa, cel fara protectoare era puternic. "Nu-mi vine sa cred! E zona mea! Nimeni nu distruge portiunea aceasta!", sar si il atac pe cel singur, cei trei privindu-ma neintelegand cine sunt si ce se petrece. Inamicul riposteaza, folosindu-ma de un jutsu l-am imobilizat, totusi era pe teritoriul meu, cunosteam fiecare centimetru, nu avea nicio sansa, l-am invins usor.
-Ar trebui sa imi multumiti! spun pe un ton superior.
-Multumim, ne puteam descurca si singuri! Imi raspunde un baiat blond cu ochi albastrii
“Nu imi vine sa cred cat a crescut”
-Dar cine esti? Imi raspunde el.
-Nu conteaza! La revedere!
        Baietii raman cu gura cascata, nedumeriti, am aparut de nicaieri, l-am doborat pe inamic, si am plecat. Imi continuam patrula dar nu ma puteam oprii sa ma gandesc la el, amintirile se derulau in fata ochilor mei, o lacrima imi umezi obrazul, nu eram trista, eram fericita, nu-mi venea sa cred ca l-am revazut dupa atatia ani. Nu m-am putut concentra toata noaptea, gandul imi zbura intr-una la el, “Trebuie sa il revad!Trebuie!”.
        In ziua urmatoare m-am dus in biroul sefului meu, i-am zis ca trebuie sa plec, ca vreau sa imi continui angajamentul in alta parte. Intelegator si increzator in mine, mi-a permis sa imi continui munca unde imi doream.
        Ajungand acasa, imi fac bagajul, imi strang ce-i mai important apoi ma intorc iar la biroul sefului unde semnez cateva acte, imi iau "la revedere" de la prieteni si ma pregatesc sa parasesc Capitala.
        In timp ce eram in tren, ma gandeam numai la ce o sa fac acolo, cum sa reactionez, mai mult cum o sa reactioneze restul. Aveam emotii, eram nerabdatoare, totusi voiam sa stau linistita. 
"Am ajuns deja?"

Hey! E dragut inceputul! Actiunea este putin grabita. In schimb, imi place foarte mult misterul protagonistei al carui nume l-ai ascuns. Abia astept sa aflu despre cine este vorba... Sa ma anunti cand pui next-ul, bine?

 
 
“Am ajuns!”
        Ajunsesem in sfarsit in Satul Frunzei, satul meu natal. Nu s-a schimbat foarte mult, singura schimbare pe care o observ este noua fata de pe munte, Hokage este o femeie acum. Casele sunt neschimbate, poate unele proaspat vopsite, stradutele tot inguste, oamenii tot amabili, dar curiosi. M-am indreptat catre biroul Hokage-ului, lumea se uita ciudat la mine, eram imbracata cu uniforma mea de Shojo’Yoso: un costum intreg, visiniu cu fermoar in fata, deschis pana sub sani, o pereche de ghete negre in picioare si-mi purtam masca ce-mi acoperea jumatatea superioara a fetei. Parul meu era prins intr-un coc iar pe spatele costumului era imprimata emblema organizatiei, literele “SY” intr-un cerc alb.
        Nu m-am prezentat, sunt Hinata Hyuuga, sunt o fata simpla, am 18 ani, parul negru cu reflexii spre albastru, 1.70 inaltime, dezvoltata si talie subtire, trebuia sa am o conformatie anume pentru a aparine acestei organizatii, de aceea fac exercitii. Ce caut eu in Satul Frunzei? Ei, totul a inceput de mult, cand eram mica, aici m-am nascut. Am urmat Academia Ninja pana la varsta de 12 ani, moment in care am parasit satul. Se presupune ca pana la acea varsta trebuie sa controlez chakra si sa execut anumite justuri, insa eu nu aveam darul acesta, pur si simplu nu aveam chakra, nu stiu cum am absolvit. Parintii mei au considerat ca nu am ce face in sat asa ca ne-am mutat in Capitala. Dupa un an chakra mea a aparut, la varsta de 14 ani deja era prea puternica si nu o puteam controla. Parintii mei au auzit de Organizatia Shojo’Yoso, in perioada aia recrutau fete pentru a fi urmatoarele luptatoare, m-au inscris acolo, in numai 2 ani am devenit SY de grad Avansat, puteam controla trei elemente, altele nici in zece ani nu ating aceasta performanta. Am venit in Satul Frunzei dupa incidentul din padure, acolo l-am vazut pe el, e iubirea vietii mele! Da! Iubirea vietii mele! Ne stim de cand aveam 2 ani, clanurile noastre erau aliate, am suferit amandoi foarte mult la plecarea mea deoarece eram cei mai buni prieteni, eram ca fratii, eram doar noi. La 12 ani nu stii ce-i aia “iubire”, dar noi stiam, ne iubeam in felul nostru de copii, era o iubire sincera, insa nu ne-am spus niciodata unul altuia, cum am zis: eram copii.
        Ajungand la biroul lui Tsunade, Hokage al Satului Frunzei, rog intimidate, voiam sa vorbesc doar eu cu ea. Ramase singure ii prezint actele.
        -Esti nascuta aici? Ma intreaba radicand din spranceana
        -Da…As vrea sa nu stie nimeni, doar noi doua, o rog lasand capul in pamant.
        -Care este motivul? De cine te ascunzi?
        -Nu ma ascund, doar ca nu consider momentul potrivit pentru a-mi dezvalui identitatea. As vrea sa fiu recunoscuta ca Mya.
        -Mya? Ok, adevarul e ca ne-ar fi de ajutor o Shojo’Yoso in misiunile grele.
        -Deci ramane stabilit?
        -Da, te vei numi Mya si secretul ramane intre noi pana te hotarasti sa spui adevarul.
        -Multumesc! Fac o plecaciune si ma retrag din birou.
        Mergand pe hol, indreptandu-ma spre iesire il vad. “Oh, Doamne!”, am rosit, “Doamne,ce bine arata!”
        -Ai grija! imi zice.
        Tocmai ma impiedicasem, mereu o dau in bara cand vreau sa par sigura pe mine. Ma analizeaza, sper ca nu m-a recunoscut, dar nu avea cum, sunt complet schimbata. Ridic privirea si o intalnesc pe a lui, avea ochii asa de patrunzatori, simteam cum mi se inmoaie picioarele. Ma gandeam daca sa ii zic ceva sau sa trec mai departe, dupa cateva expresii faciale care se schimbau constant, reusesc sa vorbesc:
        -Sunt neatenta, am uitat sa ma leg la sireturi! "ce toanta sunt, sireturile mele sunt legate, el a putut vedea asta!"
         Intr-un final i-am zambit si am plecat, m-am facut de ras destul pe ziua de azi.