Cădere

Subiect: Cădere Sam 28 Mar 2015, 22:23

Cădere

Vântul îmi biciuiește pielea obrajilor, făcându-mi ochii să lăcrimeze. Curentul este atât de puternic, încât vederea mi-e încețoșată și abia pot respira. Înghit guri mari de aer, căutând să nu mă sufoc. Simt presiunea mult prea mare ce aproape-mi sfărâmă sternul și-mi apasă pe plămânii ce parcă ard pe interior. Inspir încă o dată, adânc, de teamă să nu rămân fără suflare.Îmi deschid brațele larg și-mbrățișez aerul, orizontul și neantul. Zâmbesc și închid ochii. Înapoia pleoapelor încep a se perinda tot felul de imagini fără vreo legătură între ele. Aud un gângurit molatec și parcă simt în nări mirosul înțepător de cloroform și dezinfectant.

Mâna lui o prinde pe-a mea într-o încercare disperată de-a mă ține în viață într-o realitate pe care nu vreau s-o accept. Îi simt slăbiciunea, simt cum tremură și aproape că-i văd ochii mari, sticloși, care mă roagă să-i privesc durerea din suflet. Stau pe-o parte, ținându-mă cu o mână de pântec și cu ochii închiși. Respir în liniște, dar am impresia că plămânii refuză să se mai umple cu aer. Tușesc de câteva ori, moment în care strânsoarea mâinii sale devine mai puternică. Vrea să mă întorc. Vrea să-l privesc în ochi și să-i zic că totul o să fie bine. La dracu’.

Inspir de câteva ori, iar lacrimile-mi alunecă pe obraji, înnodându-se sub bărbie și picurând pământul bătătorit de dedesubt. Norii alunecă pe cerul senin lăsând urme albicioase pe suprafața de un albastru clar. Câteva raze de soare apar de după vârfurile copacilor, luminând întreg peisajul altminteri atât de liniștit. Era locul perfect. Continui să îmbrățișez aerul, vântul șuierându-mi pe la urechi și provocându-mi fiori pe șira spinării. Mi-e frig. Rochia vaporoasă pe care o port dansează parcă, purtată de curentul puternic, iar încheieturile încep să-mi amorțească, deși probabil că și senzația asta-i o iluzie menită să facă totul să pară mai uman. Pe cât de uman ar putea să fie.Inspir adânc apoi expir, lăsând aerul să-mi părăsească plămânii, golindu-mi ființa de tot. De aer. De suflet. De mine.

- Amélie, te rog. Uită-te la mine.
Lacrimi fierbinți mi se preling de-a lungul obrajilor imediat ce-i aud vocea. La naiba. La naiba, la naiba, la naiba! Nu mă mișc, însă îl aud cum se ridică, pașii lui ocolind patul și aducându-l înaintea mea. La naiba. Îmi închid ochii, strângându-mi ploapele cu putere și încleștându-mi maxilarul, ca să nu vadă că începusem să tremur.
- Amândoi suferim.
Nu.
- Amândoi am pierdut ceva.
Nu.
- Amândoi l-am pierdut pe Eric.
Mă chircesc pe sub plapumă și-mi acopăr urechile cu palmele. Încep să suspin încet și-mi strâng pleoapele și mai tare. Oprește-te. Te rog, oprește-te. Se apleacă asupra mea și-mi dă părul de pe frunte la o parte. Simt cum îmi ia una dintre palme într-a sa și-mi mângâie fiecare deget în parte, apoi își pune mână caldă pe gâtul meu, făcându-mă să tresar. Deschid ochii surprinsă numai pentru a-i vedea pe-ai săi. La fel de goi ca atunci. La fel de triști ca atunci. Îl uram. În momente ca astea nu făcea decât să-mi aducă aminte cât de distrusă eram eu și ăsta era singurul lucru pe care voiam să-l uit. Deshid gura, vrând să spun ceva, însă constat că n-aveam puterea. Îmi strâng palma dreaptă într-un pumn mic, înfigându-mi unghiile în carnea moale. Inspir adânc și-mi întredeschid iar buzele.
- Fă-mă să uit, spun și mă îngrozesc la auzul propriei voci.
El însă mă privește trist, mai trist decât înainte, și aprobă în tăcere. Se apropie de mine și simt un miros slab de tutun, pesemne că iar fumase. Se uită la mine, îmi analizează parcă trăsăturile pe care le cunoaște-atât de bine. Sau poate că nu mai sunt la fel. Nici nu mai știu cum arăt. Îi arunc o privire piezișă. Ce mai contează, îmi spun și-l las să-mi sărute buzele uscate. Fă-mă să uit.

Încep să plâng de-a binelea și câteva gânduri îmi străbat fulgerător mintea. Dar dacă nu m-așteaptă? Dacă totuși nu m-a iertat niciodată și tot ce-am făcut până acum a fost în zadar? Mi se face frică. Plâng din ce în ce mai tare, suspin, icnesc, țip, însă vântul continuiă să-mi bată direct în față și să-mi pecetluiască strigătele în zgomote scurte, artificiale. Îmi strâng ambele mâini la piept și încep să mă rog.

Îl aud cum plânge și mă trezesc instantaneu. Stă pe marginea patului, ca de obicei, însă-și ține capul cu ambele mâini, iar spatele îi e încovoiat. Îi aud suspinele și mă înfior. Mă înfior la gândul că eu sunt cauza lacrimilor sale. Eu sunt de vină. Vreau să spun ceva, dar nu pot. Vreau să-l iau în brațe, să-l strâng la piept, să-i spun că o să trecem peste, dar nu sunt sigură că aș putea s-o spun fără să-l mint. Eu nu voi putea trece peste. Știu. Mi-am dat seama. Nu voi mai fi niciodată la fel, iar ceea ce sunt acum n-are cum să-i ofere speranța pe care o caută cu atâta disperare. Îl privesc îndelung, observându-i lenta, dar atât de sigura decădere. Am impresia că până și pielea i s-a îngălbenit. Pare atât de bolnav, de sfârșit, încât mi se face frică. Ce-am făcut?

*

- Nu!
- Amélie...
- NU! Nu pleca! Nu și tu...
- Amélie, nu plânge. Amélie...
- Te rog.
- Amélie, o să te-aștept. Îți promit. Oricât de mult.
- De ce?
- Doar știi.
Închide ochii, iar eu îmi privesc mâinile murdare de sânge și sper c-o să se facă mai repede dimineață. În lumina felinarelor îi văd zâmbetul și un nod mi se pune în gât. E prima dată de-atunci când îl văd zâmbind. Apoi îmi dau seama: în sfârșit are să-l vadă pe Eric.

Surâd. Amintirea lui, ultimele lui cuvinte, fiecare moment de-atunci, totul a fost atât de trist. Acum însă reușesc să zâmbesc, gândindu-mă că nu mai e mult. Îmi deschid ochii și las lacrimile să curgă nestingherite, sperând că ai mei mă vor putea ierta. Inspir adânc și-mi aduc aminte de seara în care viața mea a început să se destrame, cum Christopher m-a luat în brațe și m-a dus la spital, cum doctorul ne-a spus că nu l-au putut salva, cum am zăcut în spital, și cum am făcut dragoste în așternuturile ce miroseau a dezinfectant ieftin. Îmi amintesc cum ai plâns și cum nu te-am putut lua în brațe, cum am vrut să-ți spun atâtea, dar n-am făcut-o și apoi ziua în care am ieșit din spital și cum ne plimbam seara pe stradă fără să ne spunem nimic. Îmi amintesc zgomotul frânelor și trupul tău într-o baltă de sânge, cum m-am repezit asupra ta speriată, cum imediat ce ți-am atins trupul încordat m-am pierdut și cum n-am știut ce să fac nici după ce-ai închis ochii. Îmi amintesc că ai plâns. Îmi amintesc că ai râs. A fost frumos.
Deschid ochii și îmbrățișez pământul și simt cum toate oasele mi se frâng, cum rămân fără aer și mă sufoc. Pentru o clipă simt durerea. Pentru o clipă reușesc să rămân uimită de cât de multe poți face în câteva zeci de secunde. Vântul nu mai bate și iarba umedă îmi mângâie chipul. Dar, bineînțeles, eu nu mai simt nimic. Îmi imaginez doar că încă am un trup. Îmi imaginez că încă trăiesc. Îmi privesc pentru o ultimă dată corpul zdrobit, cu sângele gâlgâind pretutindeni. Mă uit în sus, ochind punctul de unde mă aruncasem, străbat întreg peisajul cu privirea și pornesc înspre nicăieri, afundându-mă în inima pădurii.
- Te-am așteptat.

Subiect: Re: Cădere Joi 09 Apr 2015, 00:54

    Cred ca de vreo zece minute caut ceva bun de citit si incepusem sa cred ca a venit momentul sa ma las, chiar atunci am dat de acest one shot. In principal, autoarea m-a facut sa intru imediat, stiam ca nu am sa regret ca citesc ceva scris de tine, asa ca nu am mai stat pe ganduri.
    Prin aceste randuri m-ai cucerit din toate punctele de vedere, fiindca este exact pe gustul meu. Trist, funest si incarcat emotional. Well, congrats si sper sa mai postezi astfel de proze, sunt de-a dreptul minunate.
    Bafta in continuare si spor la scoala!

Subiect: Re: Cădere Lun 13 Apr 2015, 11:53

Pot să chiţăi de fericire? Nu, mai bine mă abţin. Încă o lucrare ce m-a făcut să-mi golesc plămânii de aer, încă o lucrare la care m-am holbat cu interes şi încă o lucrare pe care am devorat-o cu nesăţ. Să mai scrii, te rog! Nu îţi poţi imagina ce dor îmi era să citesc ceva scris de tine. Iar acum că am avut din nou ocazia, onoarea, tot nu m-am săturat. Sper să ai mai mult timp la îndemână să mai scrii, chit că lucrări de genul, scurte. Eu voi fi prezentă mereu, precum un stalker inofensiv. : )) Dar să revenim, mi-a plăcut lucrarea, mi-a plăcut cum ai început şi cum abia ala final ai luminat totul. Stilul tău e precum o adiere lină de vânt, caldă şi plăcută, ce te poartă pe meleaguri fantastice.