La răscruce de drum...

La răscruce de drum...

Capitolul 1

          Aprilie 11, nimic nou sau prea ciudat, o zi ca oricare alta, nefiresc de liniștită. Priveam vag trepidațiile ce frunzăreau pădurile atât de covârșitoare, al căror taine mă zghibuiseră până în miezul ființei mele. Și ce sâmbure insidios, plin de un farmec ce se zugrăvea ambigui în sublima semiobscuritate! Desfășurau o nefirească eviscerare a conștiințe umane, de parcă avea sufletul să se desprindă de trup, ca nuca, de pildă, de propria coajă. Însă, de această dată, nimic nou și prea ciudat n-avea să se întâmple, poate doar în cărți. Dar nici acelea... le cunoșteam deja, repetându-se în nenumăratele volume, încadrate totuși în câte un alt înțeles. Toate cărțile pe care le citisem aveau scopuri și idei diferite, stări și simțăminte pline de rigiditate, care se alipeau de cititor aidoma unor larve năprasnice, sugătoare de rațiune, și care se generau dintr-o constrânsă evitare la granița între real și fantezie. Acesta era universul fantasticului, mereu cu aceeași plenitudine pompoasă.

          Însă, nimic din toate acestea nu avea să mă mistuie în această zi, ci doar o nefirească întâlnire, în care eu am fost chemat, dintr-un neînțeles motiv, să țin o discuție cu sensei. Pretutindeni unde am zăbovit mai spre dimineață nimeni nu părea a știi sau a băga de seamă, nici măcar Naruto, despre această întâlnire dubioasă. Ce avea să se discute? Ce probleme se mai puteau întâmpina? Nu mi se comunicase nimic, doar că mai avea să ne țină cineva parte. Și, uite, așa mă găsise după-amiaza printre luminișuri, amintind zilele capricioase ale sălbaticului război ce, tocmai, se depărtase de pe spinarea grea și încovoiată a nădăjdioasei noastre națiuni.

          Zorile se îmbibau în prestigiosul amurg al serii. Norii se prefăceau în particule de aur, ce proveneau dintr-o erudiție străveche, divină, ca al unui popor dominant, doritor să înfăptuiască, însăși, universalul expansiunii ideale. Astfel, când se rupsese cerul de miile de făclii, stingându-le amorul, m-am regăsit la malul unui râu. Lustrul nefiresc de viu al acestuia mă atingeau tandru, iar eu m-am lăsat cuprins de acea vrajă. Apoi, timpul scurgându-se în neștiut, m-am regăsit așteptând încă la acea oră târzie, iar sensei n-avea să se arate. Aveam o îndoială sfielnică despre această întâlnire... Eram, și încă sunt, foarte sigur că nu el era cel doritor de o asemenea discuție, mai ales într-un asemenea loc, nici măcar scrisul său îmbârligat nu-l regăsisem pe călătorita scrisoare.

          Apăruse, într-un sfârșit, primul semn al apariției unui individ. I-am putut simți pulsul, nefiresc de puternic, mânios, amețitor în unele faze. Dar, așteptarea nu durase mult și apăruse, născându-se o umbră spinoasă dintr-un fragment al pământului. Încovoindu-se, sucindu-se ca o creatură grotească, șuierând mai pe la răstimpuri, fumega și gâhâia cuvinte ce reușisem să le deslușesc cu ușurință. Între timp, nefireasca umbră, adresându-se cu sfială, cugetase să primească câte o asemuire omenească, ce tocmai era în formare. După ce își săvârșiră câteva dintre dansurile mistice și neînțelese, dispăruse, lăsându-mă într-o neprevăzută stare de anxietate.

         Nici nu știu când am reușit să trec pragul casei... Noaptea aceasta are să fie nefiresc de lungă, de insidioasă. Mă cuprinde tot mai mult oboseala și, totuși, somnul nu vrea să mă ajute. Are oare această zi să mă mistuie pentru restul vieții? Și ce înțelesuri poate avea întâlnirea nefirească din această zi? Nu știu... dar mă chinuie o absurdă idee, dar nu știu cum aș putea eu să o înfăptuiesc. Și, chiar dacă mai aveam puterea să îndrăznesc a privi acei ochi, nimic nu s-ar fi schimbat. Tocmai mă acaparase acel ceva nou și prea ciudat. Îmi tot repet, parcă cu mai multă nădejde, cu mai mult suflet, dar parcă, totuși, este încă prea în neajuns. Știu ce am de făcut și, totuși, de ce aș crede? De ce aș face? Și, din nou, același lucru mi-l repet la nesfârșit:

Fii atent să nu te mistuie, însăși, diavolul! Niciun ochi blând, niciun chip plângând, niciun suflet aparent frumos, absolut nimic nu trebuie să te mistuie.

          Sunt atât de conștient... Dar nu îmi pot imagina o asemenea faptă. Nici nu știu de ce mă gândesc la un asemenea lucru, de ce aș băga de seamă, de parcă chiar avea să mă distrugă o asemenea ființă, deja prezentă în viața mea. Și, cu același gând, conștientizam că ”diavolul” mi-era esențial mie și vieții mele, mai ales, făpturii mele. Cum aveam să mă despart, să îngădui în a mă desprinde de ochii ce mă priveau galeș, ce mă știau de atâta vreme? Acei ochi, pe care niciodată n-am reușit să-i privesc în întregime. Nici ei pe mine... Eram ca două forțe complementare, dar care erau doritoare să ne cuprindem, să ne unim, iar pofta aceasta era atât de puternică, încât ne respingeam, din emoție, bine înțeles.

          Fără somn, am zăbovit în pat, de parcă aveam să mor la nesfârșit de dorul zilei. Acum, însă, mă pornisem deja prin sat să caut, să văd din nou acei ochi. De data aceasta, însă, vreau să-i privesc, să-i simt tandrețea, ca apoi să aud acele nefirești chemări, pe care le-aș fi refuzat numai de dragul de a vedea acei ochi sclipind, atât pe ziuă, dar mai ales în noapte.

          Am ajuns deja în fața ușii casei sale și aștept... de parcă are să știe că sunt aici! Bat cu sfială, acum se aude vocea sa blajină, anunțând cu veselie: ”Vin acum!”. Dar mi-este atât de frică s-o privesc, să-i simt prezența, cu toate că mi-era, într-un totul, necesară.

Se deschide ușa parcă de o veșnicie!

          -Bună dimineața, Sasuke-kun! mă întâmpină aceasta.

          -Neața.

          Ochii săi străluceau, erau exact cum mi-am putut imagina, veseli, luminoși, plin de o proteică emoție. Zâmbetul ei larg mă făcea să tresar pe interior, să simt acel zvârcol, neîntrerupt atunci când suntem împreună.

          -Intră, te rog! și mă pofti în casă. Este devreme și, totuși, ai venit în vizită?

          -Da, îi răspund fără a schița vreun gest.

          -S-a întâmplat ceva? Ești palid, ai ochii roșii și ești vânăt sub ochi! N-ai dormit?

          -Ba da.

          -Eu nu te cred...

          Mă cunoaște, însă, mult prea bine. M-a invitat să iau loc cu dânsa la masă, unde pregătise micul de jun. Mâncăm, fără a scoate vreun cuvânt. Ea mă privește, mă observă în de-ajuns de bine să înțeleagă neliniștea de pe chipul meu. Am stăruit așa o vreme până când terminasem amândoi de mâncat. Sakura se ridicase de la masă și începuse să se plimbe agitată. Îmi pare, oarecum, sfidată de starea mea inertă, înghesuită însă după un chip parcă cioplit.

          -Ce s-a întâmplat?

          -Nimic, Sakura. Am venit doar să te văd.

          -Mă bucur! zâmbi aceasta deranjată.

          -Sakura, mâine voi pleca în misiune și am venit să te văd. De asemenea, vreau să-ți las în grijă niște pergamente.

         -Le-ai luat cu tine?

          -Da, chiar aici.

          Îi oferisem pergamentele. Privirile noastre nu încetează să se analizeze, se întâlnesc adesea, sfârșite mereu cu un zâmbet vag și sincer al fetei. Mă simțeam cotropit, cu nesimțirea frecventez locuința acesteia, lucru ce părea a-i aduce satisfacție. Nu o înțelegeam, nici pe atât pasiunea ei pentru cineva ca mine, dar, pe de-o altă parte, mă bucura acest prilej de a fii în centrul atenției acesteia. Și, de mult timp, comunicăm când eu sunt plecat. La început, ea îmi scria, acum, însă, mereu simt nevoia că este de datoria mea să-i trimit scrisori primul. Discuțiile noastre nu se bazează pe romantism, în niciun caz, deși Sakura scrie într-un stil aparte, virtuos față de fermitate, având o nuanță feminină ce mă cotropise. Apoi, după ce împlinisem un an de convorbiri ce păreau banale, pe lângă celelalte scrisori pe care le primisem de la Naruto, o puteam distinge, fără a deschide vreo filă, pe cea care îi aparținea ei. Am căpătat această abilitate, pot distinge de la distanță mirosul ei. Acest miros l-am surprins acum câteva zile din nou, am avut să ajut la depozitarea unor cărți în biblioteca ce, tocmai, fusese renovată. Atunci, am atins parcă pentru prima dată mâinile ei, cărând amândoi o cutie îmbâcsită cu pergamente. Feminitatea ei a rămas chiar până și astăzi pe mâna mea și o adulmec adesea, doritor să-i scriu din nou, numai pentru a-i spune banalitățile ce se întâmplau în frecventele mele expediții, în care mai niciodată nimic nou nu se alfa.

          Acum, însă, părăseam casa acesteia, ieșind pe strada principală. Nici de data ceasta nu m-am putut desprinde de mânia ochilor ei, parcă de copilandru. Astfel, am hotărât că prefer ca în această zi să mă prefac că n-o cunosc. Mi-era greu să mă despart de sat, mai ales că aceasta mă rugase să am grijă de ea, de sufletul ei mai în special. Mi se păruse indiferentă această rugăminte a ei și, totuși, necesară atât ei, cât și mie. Nu simt, nici cum, iubire în toată treaba asta, ci o întrebuințare, un lucru care trebuie făcut. Însă, nu trebuia făcut din pricina apartenenței ce o aveam în calitate de coechipieri, era altceva, o stare ce mă ținea viu. Mă simțeam împlinit să o văd aproape, zâmbind, râzând, mai ales când se cutremură când îi zâmbesc, rareori, dar tandru. Nu mă simțeam atras de ea, însă prezența ei era nefirească, vroiam să o am aproape pentru alt fel de scopuri. Nici sexul nu se alfa în discuție, nu m-am atins niciodată de trupul ei, nici măcar frăgezimea brațelor n-am îndrăznit să încerc. Deși, adesea mă întreb cum este această senzație și ce fel de satisfacție îți poate oferi. De multe ori mă întreb acest lucru, fără să conștientizez cât de idilic gândesc, cât de naiv îmi imaginez anumite șcene că m-ar ademeni într-o asemenea patimă. Însă, cât am putut, m-am ferit în a face un asemenea păcat, mi-este mereu frică să nu stric legătura ce o întemeiasem cu Sakura.

Poate ar trebui să mă opresc...

Am ajuns, într-un final, în pădure, fiind deja ieșit din sat. Privesc cu sfială, nu pot distinge această stare de moleșeală, și nici această emoție. ”N-aș vrea să plec”, îmi spun, suferind din nou din pricina faptului că trebuie mereu să plec. M-am sfătuit, adesea, să renunț, să-mi văd de viață... însă, de fiecare dată îmi apare în minte un singur când ce mă îngrozește: faptul că n-o să mă mai pot deslipi de ea. Ce aveam să fac? Sunt uneori sfidător, neînțelegând de unde apare această forță de fapt, de ce această obsesie. Până la urmă, n-o iubeam, nici nu mi-o puteam imagina a mea. Ba, chiar mi-o imaginez adesea în brațele altcuiva, trezind de fiecare dată o nefirească zdruncinătură, ce mă face să mă reîntâlnesc cu ura. Pot deja să mă imaginez ucigând, distrugând, numai pentru a o vedea pe Sakura singură, avându-mă pe mine, unicul din inima ei.

Timpul trece, ca în totdeauna, nefiresc de repede. Mă face să mă simt trecut, bătrân, mereu apoi îmi aduc aminte de prezența din acest sat, atât de vioaie și tânără. Însă, ca acum, trebuie să mă desprind de această obișnuință, însămi să mă înțarc și să mă întorc spre casă, deoarece ziua următoare am să plec în misiune.

Edit

Magic! Pur și simplu magic! Descrii atât de frumos și fără greșeli gramaticale prostești... M-ai vrăjit! Din primul paragraf am ajuns la decizia ca acesta va fi un fic bun.

Cei doi sunt împreună! Îmi pot imagina totuși o ruptură intre ei dar nu vreau sa dau spoiler. Nu ai cum sa nu ma anunți când aduci următorul capitol, nu ai cum!

Știu ca e scurt și prost acest comentariu dar mai mult nu pot. Las comentarii scurte ficurilor ce îmi plac iar acesta este mai mult ca sigur pe locul întâi!

Curiozitatea m-a încercat în secunda în care am citit titlul scrierii tale și nu mi-a părut rău că am dat un simplu click. Dacă ar fi să descriu tot ce am citit și să mă raportez la un cuvânt, acela ar fi "deosebit", ori "diferit".
În primă fază, vreau să îți spun că apreciez munca ta. Se vede că te-ai străuit, chiar și pentru un singur capitol, ai o descriere amplă, plăcută, ușor de urmat și deloc vagă și banală. Scrii tare frumos.
Chiar sunt de părere că am citit ceva mai diferit acum, ceva care mi-a stârnit în mod evident un anumit sentiment. A fost diferit modul în care ai început, diferită abordarea situației, diferită chiar atitudinea lui față de situație în sine.
Prefer să nu mă întind aiurea. Se merită să-mi mențin atenția pe ficul tău, căci sună cu adevărat promițător. Așa că te rog să mă anunți și pe mine când vei posta următorul capitol. ^^

Multă inspirație!

Bună! Am venit imediat ce am primit mesajul.
Cât mă bucur că m-ai anunțat de noul tău fic, deși oricum dădeam de el. Am început să urmăresc creațiile tale din primul capitol din fan ficul Kemono. Despre fan fic, pot să filozofez până mâine, și să-mi descriu emoțiile ce le-am simțit citind fiecare frază, dar o s-o fac în doar „câteva” cuvinte. Exact după ce am citit titlul mi s-a făcut pielea de găină și am zis: „Wow! Ce mai fic o să fie.” dar după ce am citit capitolul, am o alt părere, mai bună. Pot spune, cu mâna pe inimă, că fiecare frază ce am citit-o mi-a dat emoția aia specifică unui cântec la pian! Ca și cum aș auzi cel mai frumos cântec la pian cântat de un maiestru faimos, precum Beethoven. Așa aș descrie eu ce-am citit ^^ Au fost mai multe cuvinte decât plănuiam eu să fie, dar au fost sincere :)
Aștept un viitor capitol și sper să mă anunți de el.
Să ai o seară/zi faină!

Capitolul 2

          Dimineața zilei de 14 aprilie îmi păru capricioasă, sărăcăcioasă, încât devenisem secătuit de orice stare eminentă ce m-ar fi putut lovi. Soarele mă terminase, vedeam doar pământul făcându-se pulbere sub canicula ce-și căuta ponoasele. Însă, la ruperea norilor din această seară, născută parcă dintr-o prea-mărită conotație de lumini abstracte, a năvălit răcoare, alături de liniștea și pudoarea luminilor nopții.

          Luna se revarsă necontenită asupra unui întreg sat. Mă aflu deja la granița cu Țara Apei, locul unde am să-mi petrec ultima noapte în apropierea Konohei. Mă simt, oarecum, împresurat de un sentiment, ce-mi pare prematur, am senzația că ceva se rupsese de mine, că pierdusem legătura cu o lume originară mie, cu o lume ce-mi era, într-un totul, patogenă. Doar prin aceste rupturi generate de misiunile mele interminabile, doar aceste depărtări mă fac să-mi reamintesc, altminteri, de o carte ce o citisem cu mult timp în urmă. Aceasta se întâmplase în timpul academiei, dacă îmi aduc bine aminte. Nu pot însă aminti cu precizie povestea, ce oricum mi se păru prea idinspensabilă la vremea aceea, dar pot privi cu amănunte fiecare chestiune ce o întipărisem în memorie, fiind toate mici sinteze ale vieții conturate de alte maieutici ce ar putea fi dezbătute. Îmi amintesc cum se vorbea despre o simplă chestiune, ce noi o sintetizăm, în mod general, prin origine, prin subconștiință, un alt eu sau vocea interioară. Povestea se concentra, mai de grabă, pe raportul între a trăi al doilea eu și al conștiinței existenței acestuia. Se punea, bine-înțeles, problema de recunoașterea pe sine, de descoperirea dublării personalității și de regăsirea lumii proprii originare. Se aduceau, într-un mod firesc, simboluri ale animalelor totem și al lumii totemice, fantastice, cuprinse de neabsentul caracter transcendent, în care se putea pătrunde numai prin moartea simbolică a protagonistului, cel care devenise, la rândul lui, ființa totemică cu dublă metamorfoză. Însă, pe mine aceste lucruri m-au mișcat în mai puțină măsură... M-a cuprins însă starea de înstrăinare, avusesem o revelație: nu mai aveam origine. Pierdusem totul, inclusiv prieteni, pe lângă familie. Apoi, după ce au trecut nenumăratele evenimente ale sălbaticului război, m-am avântat în cunoaștere, dar mai ales în recunoaștere. Am simțit nevoia familiarizării, de a putea vorbi liber, exprimând orice temere, necaz... orice! Atunci descoperisem un singur refugiu sigur. Însă, devenisem deja dependent, probabil din lipsa paternă de care am avut parte. Sakura fusese ultima mea scăpare din refluxul ce-l avusesem, fapt ce mă determinase să mă afund tot mai mult în trecut. Atunci, îmbrățișând acea memorie, ce o recăpătam aidoma unor date restrânse într-o notiță uitată cu mult timp în urmă, nu m-am mai putut desprinde, căpătasem acel fel de omogenizare insidioasă, plină de misterul unui simțământ ce mă preschimbase la rândul ei. Nu am înțeles pe moment ideea, însă, cu timpul devenisem tot mai sigur pe noțiunea de ”obișnuință ce-ți oferea siguranță”, aceasta devenise cea mai sinceră dogmă ce-mi aparținea mie.

          Aș putea filosofa până-n zori despre aceste aventuri sufleteși, însă nu mi-ar fi de niciun folos. Ba, din contra, mi-ar impestrița inima cu alte mii de gânduri negre, alăturate ca într-un puzzle altor chestiuni, care sunt însă trecute deja. Astfel, aș presupune o detașare de cotidianul meu bolnăvicios. Am căpătat de mult această nevoie: să încerc ceva nou și neobișnuit. Astfel, plecasem de dimineață devreme prin acel sătuc străveziu, ce era traversat de coline rari și așezăminte răsfirate peste dealurile largi. Nu-mi vine însă nicio idee și, neavând nicio cale de scăpare, m-am așezat la marginea unui drum principal, undeva în mijlocul satului, un loc populat unde am poposit o vreme.

          Îmi fură atenția ceva... Privesc indignat spre intrarea acelei clădiri trântave, în care se ascundeau taine diavolești. ”Michiko” se numește localul. Este un bordel ca oricare altul, presupus a fi unul mediocru, dar în de-ajuns pentru oricine. Nu-mi pregătisem nimic, nu-tu bani, nu-tu haine de schimb, intrasem de mult în acel loc neobișnuit de nou cu încăperile dogorâte de lumini obscure, pline de vrajă. Însă, gustând din acea voluptate, nu mă făcuse să înfrunt nicio constrângere din cele pe care le am... Acum stau și mă scârbesc, amintind fiecare siluetă ce părea a se preschimba în alte mii de forme, tocmai acele idilice corpuri, cuprinse de călduri neînțelese, parcă artificiale, incapabile să fie emanate de o ființă vie. Îmi tresare chiar și acum, când închid ochii, o albeață lucie în privire, înfoietată de un lustru fracturat, având zonele mate ca reprezentații a unor materii fierbinți, hidoase, chinuite și arse de jăratic. Însă, gândindu-mă acum, la granița unei noi zile, redescopăr o stare atroce. Agonia mă cuprinde, răsuflul îmi scăpătă la un singur gând: Sakura. Nimic nou nu mă poate desprinde de această obișnuință, nefiresc de rigidă. Sunt, într-un totul, conștient că-mi este pe atât de benefic, dar și pe atât de dăunător, astfel nu mai pot depinde de solitudine, lucru ce a devenit un viciu ce face contribuții majore în slăbiciunile mele. Nu mai conștientizez noțiunea de impunere, cum se face, de altfel, într-un regim sănătos pentru viață. Femeia aceasta, prin tinerețea și pasiunea ei, a devenit un drog letal pentru voința mea, ce tocmai se diluează într-un ritm alert. Așa am ajuns să mă refugiez, plin de o rușinoasă lașitate... și nici nu înțeleg cu ce scop se manifestă acest fenomen de inumanizare...

          Dar, ne-mai socotind toate acestea, duc o viață liniștită... N-am stresul zilei de mâine, cum au alți oameni, reușesc să înlătur singurătatea. Sau nici măcar nu știu! Sakura a devenit necesară, dar eu doresc să rup această nevoie, numai pentru libertate. Dar, pe de o altă parte, ce libertate aș avea? Nu cunosc ideea de socializare, de a-ți face amici, trăiesc, în consecință, solitar, iar Sakura este singura scăpare, de care vreau, în mod evident, să scap. Dar, nici eu nu știu ce vreau și nici nu știu de ce mă preocupă atât de mult acestă femeie, cum am mai menționat. Cu toate acestea, cu toate strofocările, înjosirile canibalismului și al sexualității, nu mă pot desprinde de faptul că în această zi nu ne-am trimis nicio scrisoare, lucru ce devine tot mai agonizant.

           Se crapă de ziuă, dar nu mai pot rezista presiunii. Mi-am luat toate lucrurile ce le înghesuisem într-o borsetă, și am plecat la drum foarte devreme. Am fugit cu toată puterea să scap de acea luptă introspectivă! Astfel, acum o oră am ajuns în sat, anunțând pe Naruto că am renunțat la misiune... Acum însă, privindu-mi dormitorul, locul ce părea a se năpusti asuprea-mi, mă întreb oare cum am avut puterea să renunț de tot? Îmi este de neînțeles, contrar mie și, totuși, într-un totul real. Mă învinovățesc, căci alt remediu nu am la îndemână, cum nu m-am putut desprinde de acest viciu, de această obișnuință bizară, neînțeleasă, atât de parazitară rațiunii mele de om singur. Cum m-am lăsat condus de o animalică nevoie?...

Mulțumesc pentru anunț, pentru început :D
Ți-am citit capitolul și am decis să las și un comment, să-ți fac cunoscută părerea mea.
Sentimente profunde dezbătute într-o manieră armonioasă, asta mi-au inspirat până acum cele două capitole așternute frumos aici. Sunt impresionată de stilul tău frumos de a scrie, îmi lasă de bănuit faptul că ești, într-adevăr, obișnuită cu asta și că nu îți este dificil să te exprimi liberi și concis.
În orice caz, părerea mea a fost și rămâne una pozitivă. Este cu siguranță un capitol bun.
Noroc la scris, toate cele bune. ^^

Frumos.
Îl citisem din ziua în care l-ai postat, dimineața, dar de-abia acum am intrat în căsuța de mesaje. Ce mai pot eu să-ți spun? Îl ador pe Sasuke din ficul tău :3 Personalitatea pe care i-ai creat-o o ador. Nu știu, înainte nu-l agream deloc, dar acum e personajul meu preferat ^^ Ai făcut tu ceva, asta-i sigur :) Vreau capitol nou! Să mă anunți, key?
Ja nee!

Capitolul 3

Dimineața zilei de 15 aprilie se arată cu tot mai multă obstinație asupra-mi. Eu mergeam pe străzi singur, fără gânduri, fără stări, doar cuprins de o proteică indiferență. Nu mai reușeam, nici cum, să-mi amintesc cum era să fi shinobi, de parcă nici n-aș fi fost vreodată până acum câteva ceasuri. Mi-era chiar indiferent modul în care s-a scurs timpul, ce-mi părea greu pe moment, ca apoi totul să fie narcotic, pur și simplu. Îmi păru chiar iluzie, fără cusur, care n-avea în materia sa nicio urmă lăsată din, așa-zisul, incipit-final. Faptul în sine deveni banal, obscur, poate neînțeles, provenit dintr-o erudiție stearpă, cizelată de un simplu dat: viața. Nimic nou și prea ciudat, cum a obișnuit să fie din totdeauna.

Însă, în tot acest timp scurs, s-ar fi putut întâmpla multe... Aș fi putut ceda emoției-absentă în momentul de față- și să bat la ușa ei, chiar și la ora 5 dimineața! Sau aș fi putut continua antrenamentul, lucrarea pentru un nou jutsu sau m-aș fi putut odihni, cum ar fi fost cel mai firesc.

          Însă, eu am preferat să-mi petrec timpul mergând, uitând pentru o vreme de artefactele ce ar fi trebuit să le caut. Am considerat că e mai bine să rămân singur, fără a avea în jur vreo ispită ce m-ar fi determinat să-mi amalgamez gândurile și să le alterez mult prea subiectiv decât sunt ele de fapt. Dar, dintr-o cauză fericită, nu am avut nicio tragere să înfăptuiesc niciuna dintre aceste posibilități, ci doar să mă prefac într-o ființă ideală, într-un totul autonomă. Dar, chiar și așa, nu am dat dovadă de o asemenea putere, ci doar m-am camuflat sub o împăiată închipuire, sigilând orice fel de fereastră ce ar fi permis intrarea în absurda mea gândire, populată și devorată de zeci de accepții nefaste.

          Dând la o parte toate aceste introspecții, nici nu conștientizasem cât de atras am fost până acum de obișnuința -ce o menționasem de atâtea ori. Acum realizez unde mă aflu, de ce și cum am ajuns. Eram chiar în fața ușii, pregătit să fac o vizită. Am vrut să bat, însă un simplu fapt m-a făcut să rămân în amorțire: emoția. Eram atât de emoționat, încât îmi simțeam pulsul inimii bătând cu un ritm atroce, fiind gata să-mi izgonească duhul. Bine-înțeles, că nu reușisem să mă controlez, dar am avut destulă putere încât să bat fără a rupe ușa, fără a transpira și fără, nici măcar, a obosi. Devenisem, pentru un moment, imun, neconștientizând faptul că-mi oprisem respirația, încât nimic nu mai funcționa din mine. Puteam pretinde că murisem, deoarece ochii mi se împăienjeniră pentru o clipă, simțind o presiune ostilă în cap; mâinile îmi deveniră stângace, iar limba o aveam scămoasă, îmbibată în gustul amar al nerăbdării.

          -Acum vin! o aud strigând precum un zvon din casă.

Cât timp îi ia să se schimbe? Mă simt mistuit de această așteptare, ce pare să nu mai ia sfârșit! Dar, de fapt, de ce această nerăbdare? Ce am de câștigat? De fapt, de ce am venit până aici? Doar pentru a face popasuri în drumul meu spre nicăieri?...

          Însă, mi-este imposibil de înțeles, toate aceste reflexe se năpusteau, dominându-mă. Acest joc înverșunat mă trimite adesea în alte zeci de idei, ce mă fac, la rândul lor, să aduc referire la multe alte anecdote, provenite parcă din cele mai idioate și idilice sofisme -ignorând eventualul pleonasm. Însă, faptul în sine al obișnuinței mă trimite într-o altă arie, ce pe mine mă face, într-un totul, marginalizat. Și, deoarece nu pot vedea această ramură originară mie, prefer mereu să o contest. Dar, ca la orice lucrare, ca în orice fel de joc, greșelile sunt penalizate. Acum, într-o foarte mică măsură, pot ajunge să dobândesc sinteza simpatiei. Ce este de fapt această simpatie? Cu ce mă reprezintă? Nu sunt, într-un totul, sigur, dar mă cuprinde -cum se întâmplă de fiecare dată când o vizitez- un gând nebun, o obsesie, un zvârcol ce m-ar cotropi. Această pudoare face ca momentul să devină mult prea fracturat, ca și cum m-aș opri la răstimpuri să mai respir, să mai gândesc, să mai privesc, te oprești din propriul drum și te anexezi într-o singură figură ce se cicatrizează pentru totdeauna în prisma ta subiectivă. Atunci, nu mai reușești să vezi dincolo de acea vignetă. Mă cuprinde astfel un disperant elitism, ce mă zdrobește cu o nuanță onirică, sugrumată de proteina sa continuă.

          Ca la oricare vizită, îmi îndrept atenția în multe alte locuri diferite, nu mai la ea nu stărui să privesc. Mi-este, într-un totul, otravă...

          -Sasuke-kun, te-ai întors deja? Nu ai mai plecat în misiune? mă întreabă aceasta, călăuzindu-mă până-n sufragerie, pe canapea.

          -Nu, nu am mai plecat. Au intervenit alte treburi și nu mă pot împărți... i-am răspuns, vorbind ca pentru mine mai mult.

          -Înțeleg... S-a întâmplat ceva? Te văd foarte abătut în ultima perioadă.

          -Sunt obosit. Am prea multe lucruri pe cap în ultima vreme și am nevoie de liniște...

          -Înțeleg... aceasta mă analizează atent, fiecare gest îi sare ca o praștie în ochi. Sasuke-kun, sigur ai tu ceva. Zii! Te-am supărat?

          -Sigur că nu...

          -Zii, nu mă supăr! mă întrerupe aceasta. Nu sunt ranchiunoasă, știu să primesc reproșuri. Te rog! Ce-i cu tine?...

          -Nimic...

          Pentru câteva momente am muțit amândoi. Am cugetat să o privesc pe Sakura care zăcea priponită pe canapea, lângă mine, sugrumându-și lacrimile. Cunosc această stare a ei de mustrare, îmi pare, oarecum, idilică și, într-un totul, candidă, atât de pură. Își pune sufletul pe tavă, de parcă mă avea pe mine ultimul din viața ei. Și, totuși, era o femeie frumoasă, tânără, plină de moralități, valori femeiești cum nu mai găsești la alta. Însă, ea continua să mi se ofere, neașteptând niciodată nimic în schimb. Mi-este, de-adreputl, de neînțeles taina sa de unde izvorăște atâta puritate!

          Aceasta scapă acelei constrângeri și-și lasă lacrimile să-i năvălească chipul. Îmi spune cu atâta frenezie:

          -Tu știi cât mă supără starea asta a ta, nu? Știi? Nu, nu știi... Mă cuprinde groaza, mă gândesc la câte lucruri ți-ar putea trece prin mintea aia a ta! Cum aș putea să nu te întreb? Uite, nici măcar în misiune... Da, nici măcar în misiune! Nu ai mai scris nimic! Nu ai mai răspuns nimic! M-am gândit neîncetat la tine... Și, uite, acum vii la mine așa! Îmi fac griji, știi?

          -Stai... Eu nu ți-am scris? Nu, nu, greșești! Tu nu mi-ai răspuns! Și m-am gândit că s-a întâmplat ceva prin sat, că a atacat inamicul, nu că ai tu niște idei frenezice și pierzi scrisorile... Ai pierdut scrisoarea! Nici nu ți-a trecut prin cap să o cauți!

          -Nu-i adevărat!...

          -Zici? Eu mi-am făcut, într-adevăr, griji pentru satul ăsta!

          -Pentru satul ăsta zici... Eu mi-am făcut griji pentru tine!

          -Oh... Dar, pentru tine, eu ce importanță am? am întrebat-o, lăsându-mi glasul cuprins de pasul ironiei.

          Sakura se cutremurase, plângea necontenită, cu inima zdrobită de, însăși, pasiunea ei. Cum am putut să înfăptuiesc un asemenea gest? Nu știu... însă, mă cuprinde chiar acum un sentiment, din care n-aș putea extrage matca sa primordială. Era generată din nicăieri...

          Oricum, cu tot acel zvârcol, cu toată acea corvoadă în care noi trebuia să facem schimb de replici, să însușim divergențe, stări variabile și suspinări jalnice, am ajuns să nu ne mai vorbim. Acum, în această zi se împlinesc 6 zile de când nu ne-am mai văzut. Nu auzisem nimic de ea, nicio vorbă, niciun zvon, de parcă ar fi înghițit-o nopțile de primăvară în ale sale vrafuri de taine. Așa că m-am hotărât să-mi strecor atenția în alte lucruri... Însă, nimic nu se compara cu ea, nimic nu avea acel captatio benevolentiae, acea prezență candidă. Astfel, m-am regăsit în fața biroului hokage-lui. Naruto mă privea spasmic, cuprins de îngrijorare.

          -Ce-i cu tine, prietene?

          -Sunt obosit... Dar vreau să-mi continuu misiunile!

          -Nici gând! mă refuză acesta.

          -Cum așa?...

          -Nu ești în stare! Te-ai uitat măcar la tine să vezi cum arăți? Se vede ca ai ceva probleme... De aceea, te ascult.

          -M-am certat cu Sakura, asta-i tot...

           -Asta-i tot? mă întreabă acesta, schimonosindu-și privirea.

          -Da, asta-i tot...

          Atunci, Naruto cuprins de o neînțeleasă emoție, îmi vorbi despre un truism, ce-mi părea din totdeauna insidios, poate aprocrif:

          -Sakura, Sakura... Ea este o fire ciudată, calmă, tinerească, fragilă etc. și te privește de jos.

          -Știu asta.

          -Știi? E bine! Însă, pare-mi-se că nu înțelegi într-un totul. Te iubește!

          -Mă iubește? Cum așa?...

          -Nu știu nici eu! Ce ar vedea într-unul ca tine, unul care i-a zdrobit inima de atâtea ori... Dar precis este că te iubește!

          -Înțeleg acum...

          Am părăsit biroul fără a-i ura ziua bună. Mi-am continuat drumul spre casă, fiind cuprins de o proteică emoție. Acum eram convins de toate temerile mele: renunțasem deja la o parte din mine. Îmi este imposibil s-o recuperez...Dar, până la urmă, aceasta este iubirea, nu? Jertfă, dăruirea unei bucăți din tine în schimbul altei persoane. Se poate ajunge chiar și la pact cu diavolul! Sau nu știu... Precis este că, în această noapte, am să zăbovesc pe străzi, cum obișnuiesc din totdeauna.

Ziua bună, mulțumesc fiindcă m-ai anunțat de apariția noului și genialului tău capitol.
Hmm, până și eu am simțit intensitatea atmosferei dintre cei doi pe măsură ce citeam, mă bucur că ai ales să faci puțină "lumină" în ceea ce privește sentimentele lor, totul pare mai clar și mai limpede acum, chiar și pentru el.
Mă surprinde din ce în ce mai tare limbajul tău ieșit din tipare. Să continui în ale scrisului, consider că ai putea face ceva frumos din asta, ai putea scoate o carte chiar.
Abia aștept următorul capitol, baftă la tastat! ^^

Am venit, iată-mă!
Cu prilejul acestui moment, dă-mi voie să-mi cer scuze de întârziere. Ști și tu, examenele astea te stresează tot mai mult. Îți citisem capitolul de mai mult timp, dar nu prea am avut timpul necesar să mai comentez. Nu știu ce mai pot să zic, cu ce mai pot să te laud pe tine. Ca de fiecare dată, capitolul a fost genial. N-am văzut greșeli de nici un fel și mă tot întreb, de pe ce lume vi? rusinos

Scri prea genial pentru planeta asta! Dacă te hotărăști să scrii o carte, vreau să ți-o cumpăr, sincer.
Revenind, să mă anunți de un next chapter cum o faci tu mereu, scurt și la subiect.
Spor la tastat și imaginație!
Ja nee $rainbow :\$

Capitolul 4

Alerg pe străzi ca un năuc, așteptând parcă o minune să mă scape din acest alean, care parcă îmi sădește tot mai adânc mormântul în neiertătoarea mea singurătate. Mă simt pustiit, trecut, iar viața continuă să-și bage ghearele mânjite cu tăgăduiri, parcă făcând din adins să mă prăbușească, alături de concepții și vise, și tot ce-i al meu mai sfânt și mai dulce pe acest pământ... Dorința de a mă desprinde de solitudine murise, alături de voiciunea vieții, putere, noroc, înțelesul iubirii și chiar credința. Și -să vă spun drept- nu știu cum să mă petrec în această ispită ce mă fură tot mai mult în neantul impertubabilei temeri. Eram îngrozit de această taină, atât de nouă și neprevăzută, ce mă lovise prompt, punându-mă în fața unui fapt împlinit. Astfel, un singur lucru mai aveam de cunoscut, ceva cu totul nou, inovator. De altfel, aveam să mă transform probabil într-un sârguincios morfinoman, meditator asupra propriului suflet. Cum aveam însă să descos ghicitoarea, pe care am ocolit-o atâția mari de ani, din ființa mea, așa, cum era cuprinsă de o dâră lăsată de un fost simțământ funebru? Însă, chiar acum prefer să ignor această cugetare, cu toate că mintea mă atenționează să mă îndrept pe un drum convalescent, care nu știu dacă îl voi putea urma până la capăt vreodată -până la regăsire.

În minte îmi străbat versuri ce obișnuiam să le citesc și recit când eram mic și proaspăt lăsat în voia sorții...

Mereu iau ora zilelor de mâine,
Ca astă zi s-o amăgesc.
E, într-un fel, tot ce-mi rămâne
Din plinul ceasului ceresc...
Timpul devine cămătar și lege,
Și eu datornic îi sunt iar.
Scânteia clipei s-o pot alege,
Căci azi a ars ca un ziar...

Degeaba... nimic... vrajă... stele... lună... amor... scârbă... pantofi... Crai-nou... altele... minciuni...

          Ca la teatru mă petrec... nimic nu poate să fie modificat, totul este deja pus în aplicare, iar cortina se ridică! Eu mă văd stând pe un scaun, drept un simplu spectator în fața unei șcene fără lumini, fără decoruri, fără actori, și stau așezat pe un scaun fără picioare, singurul din această sală. Atât... Sfârșit! Și totul se prăbușește, doar scaunul rămâne, chiar eu am dispărut. Ba nu, doar prezența, dar totuși simt că sunt aici încă. Nu știu nimic, nu văd nimic, nu se aude nimic, doar scaunul fără picioare, care a rămas și fără spătar. Hmm, hmm... Înțeleg! Înțeleg nimica! Nimica nimicuța! Beton, pietriș, acoperământul Sfintei Maici, lângă sunt coviltirele lui Dumnezeu. Stai, ce Dumnezeu?... Nu, nu, stai așa nițel! Este ceva mai încolo! Cine? Cine oare? Pare o creatură, o scârbă, un vierme, o larvă cu mutră grotească, o dihanie fără zâmbet... O umbră... O umbră! Da, da, și încă una! Pe urmă alta, apoi altă, și pe urmă o altă... Toate stau așezate pieziș într-un rând. Sunt inegale în măsuri, una ba mai lată și scundă, alta ba mai lungă și subțire. Se joacă de-a ceva, de-a ceva nou, un joc spumos, și mie îmi place foarte... Apoi, ca printr-o văpaie, toate se năpustesc asupra scaunului. Se rupe, dar nu vrea să cadă și, ghici ce, gata și cu acest act! Splendid, candid, sublim, dogoritor, fastuos și luminos... Luminos?

          -Sasuke, trezește-te, omule!

          Auzind vocea lui Naruto, mă ridicasem pe loc, rămânând apoi perplex. Privesc în jur fără să înțeleg nimic. Ne aflăm într-o vastă încăpere, un fel de peșteră cu tavanul înalt, de aproximativ 3500 de picioare, iar lumina este obscură.

Ce, Dumnezeule? O misiune?...

Naruto este neobișnuit de diferit, îi lipsesc hainele bune, este îmbrăcat în niște cârpe rupte, pline de un praf alb, ce avea un miros înecăcios de cretă; fața îi era mânjită de un fel de ulei[url=#19383314] petrolic

[/url], picioarele le avea desculțe. Am privit pentru un moment în jos, eu mă aflam în aceeași postură, cu părul dezordonat, plin de pământ și praf, cum era și Naruto de fel...

Dar ce-i cu acest loc? Ce căutăm noi aici?

Mă ridicasem de pe pământul umed al acelei grote sub-pământene, și am început să privesc în jur.

Dumnezeule mare! Dar ce se...

În fața mea se află o mulțime, întreaga Konoha în aceleași cârpe îmbrăcați. Ce, Dumnezeule? Visez încă? Privesc năucit, pe când toți se înghesuiau unul într-altul...

Astea-s numai femei... Dar ce se întâmplă?

          Cugetez să-l privesc pe Naruto, care părea să fie în aceeași confuzie ca mine. Apoi, ca printr-un reflex, fără a schița vreun gest, rămânând fixat ca o stană, parcă cuprins de un aer ponos, am întrebat, privind din nou spre femei:

          -Ce-i asta?...

          -Nu știu... Acum m-am trezit și eu...

          -De ce numai femei? am întrebat, îndreptându-mi privirea din nou spre dânsul.

          -Nu știu... Dar i-ai văzut pe băieți? Nu?... Dumnezeule, parcă ar fi gladiatori! Da, da, au numai fier pe dânșii, nu te uita așa la mine! Bă, nu știu, dar nu-mi miroase a bine, știi?...

           -Da, da... Dar ce-i cu locul ăsta? Suntem în subteran, am observat de la o[url=#59673772] primă

[/url] privire, mai ales după șiroaiele acelea de apă, care se scurg pieziș. Le vezi? Și, uite, aceste denivelări... Cum se chemau?... Dumnezeule, ce mă doare capul!

          -Stai așa....

          -Eram în Konoha, doar... Și un vis, ceva, apoi aici... Încep să cred că viața mea este o minciună. Ce mai drac s-a pornit să facă ravagii prin sat? Războiul a fost destul... Destul ne-a fost!

          -Așa-i, prietene... Dar nu înțeleg de ce o peșteră. Nici nu pot simți prezența chakrei, știi?

          -Da, da... parcă ar fi dizolvată din noi. Ce, dracului, e asta? Dacă nu-i chakra, nu luptăm! Ce mișel... fățarnicul dracului, că mă ia dracul acuma, jur!

          -Stai așa, Sasuke! Eu spun să te calmezi... Acum te agiți? Nici în război nu făceai așa! Ce-i cu tine? Te apucă acum nebunia? Este doar o bucată de pământ, vom ieși cumva.

          -Naruto, nu știm la câte mile de suprafață suntem, iar fără chakra nu avem cum scăpa!

          -Nu-i problemă, săpăm! Da, da, nu te uita așa la mine! Atâta timp cât avem mâini și picioare...

           -Săpăm? Și atâta timp cât n-avem creier... Da, idiotule, sapă! Du-te, sapă până-ți ies unghiile din rădăcini! Vezi pe urmă dacă o să-ți mai crească. Trebuie să fie altceva... O ieșire! Așa cum ne-au adus aici, așa vom și ieși. Dar...

         M-am oprit pentru o vreme și, îndepărtându-mă, m-am aflat în fața unuia dintre pereți. Acesta era format dintr-un granit lucios, fără denivelări sau crestături. Pe acesta se aflau inscripții, pe care nu le mai văzusem vreodată. Erau așezate într-un semicerc ce avea deschizătura în partea de sus, iar în interiorul ei se afla o uriașă vignetă, făcută dintr-o altă bucată de granit șlefuit și lipit cumva de perete. Pe acesta era reprezentat un scris heroglific neînțeles:

לינקס

linx

          -Ce, Dumnezeu, este asta? Sasuke?...

          -De unde vrei să știu? Linx... Îmi pare cunoscut. Dar de unde?

          -Ce limbă este asta?

          -Nu mai știu... Haida, încoace, idiotule!

          Pornind spre afundătura peșterii, descoperim cum acea grotă cântărea cât un oraș, în care totul era făcut din granit, sculptat în rocă și cuplat cu un lut lucios ce mirosea a var proaspăt. Pereții erau făcuți din stâncă, fără nicio urmă de pământ, iar podeaua părea a fi, într-un fel sau altul, făcut dintr-un material cărbunos, ca înlocuitor de ciment. Aerul era deschis, curat, resimțindu-se slab construcția ce era, clar vizibil, nou construit, special pentru noi.

         Devenisem sigur pe ipoteză: era clar că cineva ne-a adus aici. Dar, lucrul cel mai important: cum? Cum a reușit să ne aducă pe toți aici? De ce? Am gândit pentru câteva clipe că ar putea fi genjutsu, însă aș fi resimțit acest lucru cu ajutorul Sharinganului. De fapt, problema principală este lipsa chakrei, deci lipsa jutsu-rilor, deci fără scăpare, cel puțin pentru acum. Nu înțeleg ce fel de om ar putea face asta, să scoată din interiorul unui shinobi chakra fără a-l omorî. O altă chestiune ar fi referitoare la regimul acesta de viață și la ce își dorește acest răpitor de la noi. Este timorantă situația, stresantă mai bine spus... Ne aflăm parcă în preistorie, fără urmă de lumină sau curent electric. Poate am avea resurse de foc, dar cine știe? Asta n-ar fi o problemă, podelele sunt cărbunoase, lasă negru pe tălpi, iar textura este cumva a lemnului ars, tăciunos, mat, rece și puțin lipicios. Deci, dacă nu ne dă foc, îl luăm noi! Dar, totuși, oxigenul... Suntem într-o peșteră, iar noi suntem milioane de oameni, asta însemnând că se află pe undeva o deschizătură care face legătura cu exteriorul. Dar unde? Locul este foarte mare, mai mare decât al Konohei cu tot cu pădurea ce o înconjura. Și cine știe cât se mai întinde... Practic, n-am avea scăpare, și, totuși, la fel cum am fost aduși aici, așa trebuie să și ieșim. Asta dacă nu cumva este vreun genjutsu...

          -Sasuke, fii atent aici! Avem case, omule! Locuințe, prietene! strigă acesta glumeț, arătând spre construcțiile orașului subteran.

          -Oh, asta ne lipsea... Asta ne trebuia acum, locuințe proprii cu numele noastre însemnate pe intrări. Știi ce, Naruto? Stăm aici, ne mutăm... Ce Kono... Ai, dracului, de scârbos! Își bate joc de noi?

          -Așa se pare...

          -Când l-oi prinde!... Îl ia dracul! Ia, hai să intrăm! Asta-i a mea! Fă bine și ia-mi ceva de casă nouă. Oh, iată, că ușa n-are încuietoare, mă poate jefui cineva, ori sunt orășenii ăștia foarte prietenoși. Uite, pat, o masă, scaun ba, dar am o fereastră! Minunat... Deci, mănânc în picioare, la fereastră!

          Amândoi am izbucnit în râs, lăsând amărăciunea să ne dezgolească. Simt tensiunea acestui loc, mai puternică decât am putut-o simți vreodată. Aceasta este prima mea abatere din calm, nu puteam controla emoția și furia. Până acum, atâta timp cât puteam lupta, nu exista nicio problemă. Putea să vină și potopul! Însă, neputința, lipsa de putere, controlul ce este vizibil pus asupra noastră... Suntem, pur și simplu, niște oameni liberi supuși la asuprire. Prin oraș întâlnim aceleași chipuri din Konoha, doar că veselia a dispărut, totodată cu onoarea noastră. Femeile purtau niște cârpe rupte prin care se vedeau sânii și coapsele, iar bărbații: unii, purtând în spate fravuri de materiale, lucrând în câteva piețe întâlnite prin orașul peșteră, care purtau niște izmene și o haină subțire, ideală pentru căldura și umiditatea de aici, iar alții care erau îmbrăcați în fiare, pe toți recunoscându-i shinobi ai Konohei, doar că într-o manieră cavalerească.

          Am ieșit din nou prin târg, unde lumea devenise deja mult mai agitată. Mulți dintre aceștia se îndreptau spre centrul așa-zisului oraș, unde se afla o corvoadă animalică și o înghesuială de o violență neînțeleasă. Am ocolit o parte din mulțime și am ajuns în partea dreaptă a mulțimii, de unde, din depărtare, se vedeau mii de oameni în fața cetățenilor, îmbrăcați în metale lucioase, împărțiți în cinci tabere, patru în spate, iar una principală, formată din călăreți, la înaintare, adresându-se direct cetățeniilor. Se auzea o voce stingheră a unui bărbat vorbind... Nu putem distinge niciun cuvânt, toate cuvintele erau rostite de-a valma într-o limbă ciudată. Am cugetat să pătrund prin mulțime, cu Naruto în urma mea, reușind să ajung pe la mijlocul corvoadei.

Ce e asta? Ucraineană?...

          -Naruto, ăștia-s ucrainieni.

          -Ce spun?

           -Nu prea înțeleg... Hmp, ceva se enumeră de pe o listă cred. Stai așa... Deci, spune: 300 h vershkovoho masla, adică 300 de grame de unt, apoi khlib, adică pâine, m'yaso, adică carne. Chy ne? Stai, fără carne? Ce, Dumnezeu?

          -Cum, fără carne? Dar ce-i asta?

          -Stai așa... Deci: Vsʹoho voyiniv ... Doar pentru războinici. Dă Domnul să fim și noi, Naruto! De altfel, am să ucid pe cineva.

          -Suntem, suntem... de altfel, nu-s bun în negoț, știi ce zic.

          -Da, da... Hai să ieșim, mi s-a acrit de raptoții ăștia și de sărăcia asta. Poate mai vedem ceva pe aici. Uite, într-acolo să mergem!

          Am urma apoi amândoi un traseu până am ajuns într-un alt spațiu deschis, asemănător unui parc, unde se afla o fântână în centrul acesteia. Mergeam de-a curmezișul, privind sfioși spre femei și bărbați.

          -Ăștia s-au tâmpit, Sasuke... Uite, cum sunt ținute femeile de bărbați!

          -Foametea... O să ne prindă și pe noi, la dracul!

          Ne-am oprit pentru o clipă. Toți sunt neobișnuiți, șceptici și lipiți unul de altul... Fiecare cu cineva, câte o femeie și câte un bărbat. Femeile: pe jumătate dezgolite, purtate de braț, de mijloc de câte unul cu zalele pe dânsul. Bărbații? Grosolani, neobișnuit de grosolani... Purtând fiecare atingeri asupra fetelor, într-un public așa de larg, fără pic de rușine.

          Piața aceasta se întinde la două sau trei hectare, în jur aflându-se niște clădiri nemaipomenit de frumos decorate cu sculpturi feminine, cu sânii dezgoliți. Am început, din curiozitate, să întreb. Am oprit mai întâi pe un trecător mai slăbănog:

           -Cine este asta? spun, arătând spre una dintre siluete.

          -Ah, aia... E Ariadne, spune acesta sfios.

          Acesta își luă cușma, frecându-se pe frunte cu aceasta. Este un băiat tânăr, în plină formă. Chipul său zăpăcit purta cu blândețe o pereche de ochi albăstrui, iar pe frunte i se răsfirau firele blonde de păr, scărmănate cu cușma.

          -Ariadne zici... Cine-i aia?

          -Păi... Domne, să vă spun sincer, nu-s sigur, dar, din ce știu, asta-i zeiță, fiica regelui Minos si a Phasilaei. E o întreagă legendă...

           -Zii acolo! Nu-mi pierde timpul!

           -Când Theseus a sosit în Creta, acest oraș, pentru a se lupta cu Minotaurul, Ariadne, care se îndrăgostise de erou, l-a ajutat să iasă din coridoarele întortocheate ale labirintului, călăuzindu-se după un fir care i-a arătat calea de întoarcere. Ca să o scape de mânia lui Minos, Theseus i-a făgăduit Ariadnei s-o ia cu el la Athenae. A părăsit-o însă pe drum, în insula Naxos, unde a fost ucisă de Artemis, cea de acolo, zeița vânătorii, cea cu dragostea de gheață. După o altă legendă, Dionysus, care trecea pe acolo, s-ar fi îndrăgostit de tânăra fată și ar fi luat-o în căsătorie. Ca dar de nuntă, el i-a oferit o coroană de aur, făurită de Hephaestus, coroană care mai târziu a fost transformată într-o constelație.

           -Și? Asta e povestea ei... Ei, unde te duci, mă? Uite, cum pleacă!

          -L-ai cam speriat, Sasuke... Știi?

          -Știu, mă, știu... Hmp! Ariadne zise... Deci, suntem credincionșii zeilor acum. Nu mai înțeleg nimic. De ce toate astea?

          -Cine ne-a adus aici trebuie să fie psihopat...

          -Naruto, fii atent... Ceva s-a întâmplat și cu oamenii ăștia. Uită-te numai la ei! Stai, nu te holba așa... Sunt sfidători, grosolani, mulți la număr, iar femeile... carne vie.

          -Da, da... Dar ce să facem? Nici nu știu cum să vorbesc cu ei...

          -Nu, nu... Mai bine stăm deoparte pentru o perioadă, până vedem cum stă treaba cu noi. Trebuie să calculăm totul pentru a nu intra în conflict. Va trebuie să ne integrăm într-un fel sau altul. În primul rând, trebuie să ne facem de-o rânduială cu ăștia, apoi vom vedea ce și cum.

          -Da, ai dreptate... Deci, unde mergem? Ce facem?

          -Vedem mai întâi orașul, cu toate cele ce se află într-ânsul. După ce terminăm cu asta și îl știm tot, ca în palmă, căutăm să ne luăm și noi fiare din astea. Uite, nu te agita, azi mergem, ne purtăm natural, zâmbind, nu știu... Mâine mergem să vedem unde ne cavalerim.

          -Mâine? Stai, prietene... Care mâine?... N-avem nici dimineți, nici asfințituri!

          -Da... Deci, asta înseamnă că ore nu prea au ăștia pe aici. Auzi, Naruto, dar unde sunt ai noștri? Unde-i Kakashi, Sakura, Sai, ăștia, toți?

           -Chiar așa... Nu i-am văzut până acum pe nici unul.

          -Or fi și ei ca noi, abia ajunși... Sau cine știe pe unde sunt. E atât de mare orașul ăsta, încât va trebui să ne uităm bine în jur, să știm unde vom merge de acum, înainte. Haide, să înaintăm...

          Am parcurs întregul oraș în decurs de câteva ore, ajungând apoi amândoi să obosim până la epuizare. Am decis, astfel, să ne îndreptăm spre așa-zisele noastre locuințe pentru odihnă, cu gândul ca să hotărâm un plan pe urmă.

Hmm, lucrurile au luat o întorsătura dubioasă și totuși interesantă.
Sunt puțin confuză în legătură cu ce se întâmplă și în ce circumstanțe au ajuns în acel loc, dar presupun că voi afla pe parcurs, așadar nu-mi storc prea mult creierii singură. happy2

Mă bucur că ai scris în seara asta, chiar aveam poftă să citesc ceva și, ca de obicei, exprimarea ta mă surprinde plăcut.
Este unul din puținele ficuri dintre cele citite până acum în care îl apreciez cu adevărat pe Sasuke, ceea ce-i un lucru bun.
Mă intrigă acest început, să vedem ce iese.
O seară bună, kisses.

Vai de mine!
Acțiune, nu glumă. M-ai cam zăpăcit cu unele momente, nu mă așteptam la asta. Sasuke și Naruto în altă dimensiune.N-am timp acum să-ți las un comentariu greoi, așa că-ți spun să aduci nextul, să mă lămurești și pe mine.
So, spor la scris unsure

Capitolul 5

Îmi ninge în vis câteodată
Și sufletu-și pâlpâie para...
Revine o iarnă ciudată
Și ceru-i deschis înafară.

E cerul Tău, Doamne, în mine!
Ascultă cum inima bate,
Sub bolta credinței senine,
Ca toaca, în alba cetate.

Să nu risipesc din cuvinte,
Adun fiecare silabă...
Sunt toate știute și sfinte,
La Cina tocmită în grabă.

O stea a tăiat miazănoaptea,
Aproape că imaginară,
Se termină visul și noaptea,
Rărește lumina polară.

Și iată-ne iar împreună...
La ușă nu știu cine este.
Mileniul în clipă se-adună
Și ninge în vis, ca o veste.

Lumina dimineții se întinde de-alungul dormitorului, ca o prezență a unor taine ale sublimelor elegii. Pe fereastra deschisă de deasupra patului intră brizele aromitoarei a efemerei primăveri. Tot soarele pare ca și cum s-ar scurge într-o infinită albie de pleduri, țesute parcă în mâini sfinte. Cadența vocilor proaspete, toate se strecoară în mine. Este sublim, grațios întru-n totul. Este însăși natura un panteism, o prezență pură a divinități?

Abia acum realizez ceea ce se întâmplă:

Un vis... într-un alt vis.

Absurdul devine, totuși, subtil, iar corvoada, lupta între chemare și rațiune, este pe cale să se sfârșească. Nimic nou și prea ciudat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Însă, îmi pun întrebări, iar răspunsul aparține unei diegeze, pe care probabil n-aș putea-o desluși. Ariadne fu primul lucru ce mă întâmpinase în această dimineață... Este insidioasă legenda acesteia și, totuși, mi-este foarte cunoscută. Mitologia o cunosc ca în palmă, dar acel eu din vis n-avea habar. Acest gând mă mistuie cu alte zeci de întrebări și toate se năpustesc cu vrăjmășie.

Ce a vrut toate astea să însemne? Poate ar...

          Dar nu cugetez... Sunt cât se poate de treaz, gândesc. Astfel, am pornit imediat spre biroul hokage-lui. Era necesar să știu, să aflu, să fiu sigur... Să fiu sigur pe ce? Pe mine și pe existența mea, chiar pe faptul că nu-mi pierd încă mințiile.

          Naruto pare șceptic. Agitația se resimte, iar oboseala din amândoi se contopea într-o plenitudine de mărturisiri:

          -Sasuke, și eu am visat același lucru, știi...

          -Hmp...

          Acesta s-a șters pe frunte cu o batistă, îndepărtând sudoare în care se îngrămădea o întreagă depravare de propriul gând. Blondul a devenit gângav, oscilând între ideea unei simple coicidențe și a unei primejdii. Însă, lăsasem, până la urmă, totul baltă... Mă refugiasem în pădure cu gândul de a mă antrena. Mă regăsesc, astfel, plimbându-mă printre arborii falnici din jurul Konohei, sat ce-mi pare, într-un mod straniu, foarte drag. Nu durează mult până când am grăbit pasul, parcă simțind ceva neobișnuit de trepidant în apropiere, un fel de duh dogoritor și ademenitor. Am ajuns, într-un sfârșit, la malul unui râu. Lumina zilei se prăbușea direct într-un spectru cufundat în ape curgătoare, iar razele păreau a se aduna într-un monolit anamorfotic. Am la îndemână cartea Axiologie, care are să-mi deschidă o largă viziune asupra valorilor etice, religioase și estetice, incluzând, de asemenea, pagini despre nimesis și despre frumosul numerelor de aur. Și, astfel, apucându-mă de lecturat, am uitat complet despre toate cele petrecute în ultima noapte.

          Trecuseră câteva ceasuri și n-am reușit să citesc mai mult de patruzeci de pagini. Mă simt spânzurat de un gând temurant: Oare ce face Sakura?... Se împlinise deja cea de-a șaptea zi și n-am reușit să o întâlnesc. Mă trezesc amintindu-mi despre discuțiile noastre banale din vechile scrisori. Mi se pare, oarecum, indiferentă situația și, totuși, sunt curios să o văd. Am senzația că ceva se schimbase în jur, dar nu puteam distinge ce anume. Era legat de atmosfera din Konoha, ce părea o epidemie de reflexe recalcitrante. Lumea pare mult mai agitată în această zi, din acest motiv alesesem să părăsesc satul. Am vrut, de la început, să mă petrec în mine, să mă regăsesc, sau măcar să cugetez... Să mă petrec în mine, pentru a resimți măcar un pic din propriul suflet. Însă, totul este vag... Nu pot distinge dorințele mele, visele, idealurile, plăcerile, neplăcerile, totul se irosise în ultima noapte. Și, astfel, îmi dădusem seama că ceva se întâmplase, că n-avea să se sfârșească așa. Totul se desfășoară precum într-un purgatoriu, trebuie să trec prin durere pentru a mă regăsi. Acesta este fatalismul, destinul, decretarea în fața sinelui pentru sine. Este, într-adevăr, un adevăr sordid, de neînțeles, dar pe atât de real...

          Așa am petrecut și următoarele două săptămâni, iar visurile nu vroiau să dispară până-n ultima noapte, în care nu mai apăruse nimic. Acea lume devenise evazivă, ostilă în lucrul cel mai de preț: Sakura... Apăruse și dânsa în vise, iar apariția ei era sumbră. Se arătase cu părul murdar, dezordonat, lipit de frunte de la sudori, flămândă, cu sânii dezgoliți, fiind o imagine funebră... O vedeam drept vândută ca sclavă, lucru ce mă istovise. O priveam, fără bani de răscumpărare, cum era condusă de altul. Atunci, simțeam cum inima se strânge, făcându-se cât un purice, iar durerea era agonizantă. Ajunsesem să mă lupt cu disperarea, însă cădeam pradă emoției, zdrobind lacrimile în pumni, iar speranța, în moarte... Mai trecuseră o săptămână, iar răbdarea fu zdruncinată de un vis din care reușisem să evadez. Atunci, am fugit direct la dânsa... I-am explicat situația, dorința, amărăciunea, totul...

          O privesc în ochi, doritor să-i cuprind, să-i redescopăr, iar ea nu se împotrivește. Zâmbește, parcă dintr-un temător rictus din colțul gurii, având însă chipul neschimbat de viu, de luminos.

          Am continuat să o vizitez și în următoarele câteva luni până când mi-am reluat locul de[url=#58431487] muncă

[/url]... Am devenit însă, cu timpul, vlăguit de aceste munci continue la care nu sunt sigur dacă voi mai putea face față multă vreme. Mintea îmi este mereu departe, iar concentrarea izgonită de o duioșie de viperă. Duioșia stârnea amintiri din prima mea misiune adevărată, pe vremea când echipa 7 exista. Lupta dintre Kakashi și demonul ceții, Momochi Zabuza, mi se derulează într-un totul, asta doar pășind pe mărețul Pod Naruto.

Idiotul ăsta a dat lovitura... cumva.
Hmp!

Am continuat timp de un an misiunile. Nici nu pot aminti ultima dată când am pășit în propria-mi locuință sau, cel puțin, în sat. Nu mai auzisem nimic despre Sakura, Kakashi sau alții... Devenisem detașat de toți aceștia, înstrăinat de casă, de satul natal, de origine... Mi-am pierdut chiar și scăparea, însăși spiritul familial.

Am pierdut-o pe Sakura...

Heyaa!

Am primit mesajul cu întârziere, dar n-am putut comenta mai repede.
Capitolul a fost genial, mai ales fraza de la sfârșit.
Frumos, superb, excelent și alte adjective.
Dar nu scapi! Vreau să știu ce se v-a întâmpla după, cu Sasuke puppy eyes

Să aduci capitolul repede, oke?
Spor la tastat!

Heey there!
Scuze că trec așa târziu pe aici cu un comment, dar mai bine mai târziu decât niciodată. happy2

M-a petrecut un sentiment de ciudă atunci când am citit ultimele rânduri de nu-ți pot explica. Sper totuși să se întâmple ceva, orice lucru fie el cât de mic, căci situația asta trebuie să se schimbe în ceva bun. Cel puțin așa sper.
Mă bucur totuși că acele întâmplări ciudate din visul lui nu s-au materializat.. încă. lough

Să-mi scrii când aduci următorul capitol, okay?
Stay awesome!

Capitolul 6

          Lumina semiobscură desfigurează fața multora prezenți aici de față. Așezați într-o ordine aleatorie, îmi așteaptă cuvântul. Stărui însă să-i mai privesc odată, până când am hotărât a zice:

          -Este ușor ceea ce trebuie să faceți! Trebuie doar să izbutiți în a crea o diversiune în favoarea mea. Cel mai bine ar fi dacă i-ați ademeni undeva în afară, în depărtarea satului, iar eu mă voi ocupa de documente, în timp ce voi vă ocupați de hoituri. Înțeles?

           Toți mă afirmară, fără a da înapoi. Executând ordinul, încă din acel moment, eu mă pornisem la drum. Tot grupul se îndrepta spre granița cu Țara Apei, iar eu spre sat. Miile de ninja negrii traversau pădurile, parcă într-un roi destorsionat. Fâșnetul se rărea cu cât aceștia se depărtau tot mai mult de ascunzătoare. I-am privit pentru câteva momente până s-au risipit, apoi mi-am continuat drumul.

          Ajungând în Konoha, relizasem cât de bine își făcuseră oamenii munca. Astfel, ajuns în biroul hokage-lui, am început să răsfoiesc dosarele ultimelor examene chunin. În aceste registre se aflau sute de vrafuri de documente, din care reușisem însă să le găsesc pe cele trebuincioase. Acestea constau în cele două formulare a doi studenți absolvenți în examenele chunin. Robato Kiri, originar din Satul Ceții, și Meari Seikatsu, originară din Satul Nisipului, erau cei doi absolvenți care se descoperiseră în legătură internă cu familia Uzumaki. Deși, povestea aceasta este veche, ne-mai amintindu-și nimeni despre ei, ascundeau în spatele acestor relații taine neprevăzute.

          Mulțumit de descoperire, mi-am făcut drum prin sat. Totul pare, într-adevăr, pustiu, fapt ce demonstrează loialitatea noilor mei camarazi. Și, plimbându-mă printre străduțele cufundate în lumina pal acvatică a serii, am început să cotrobăi după medicamente și bani prin locuințe. După un timp, aprovizionarea fu sfârșită. Astfel, mi-am făcut drum spre ieșirea satului unde, după surprinderea mea, mă întâmpinaseră o prezență starnie...

          -Am știut că o să vii... De aceea, nu m-am clintit.

          Chipul îi este vizibil brăzdat de tristețe, iar lacrimile i se preling încet pe chipu-i bolnăvicios. Mă aproprii încet de dânsa, cu sperața să n-o speri. Apoi, ochiindu-ne față-n față, am putut simți pudoarea din privirea ei, energia ei atât de sporitoare ce se trepida înăuntru prin unde variabile de gânduri sterpe și amintiri șubrede...

          -Ce cauți aici? am întrebat-o, privind cu frenezie. Vroiam s-o cuprind și să mă las cuprins de emoții. Simțeam cum genunchii scăpătau la răstimpuri, iar gâtul mi se uscară, în setea de a despecetlui tainele sufletului, ce erau însă fără de răgaz.

          -Ți-am mai spus odată. Am știut că vii...

          -Dar știi pentru ce am venit?

          Îmi răspunde șovăitor, încruntându-se grozav la cele aflate de dânsa, chiar în această zi. Aceasta cugetează și-mi reproșează cu stupoare:

          -Nu am crezut vreodată că te voi vedea din nou așa... Ești josnic! zice accentuând ultima idee, apoi continuă: Dacă știam că te vei întoarce cu un asemenea scop în sat... Însă, nu! Am așteptat să vii! Și, uite, că ai venit... Spune-mi, dragă Sasuke, ce ai să faci în continuare? Ce o să faci? Pe cine ai de gând să omori?...

          -Îți pui cam multe întrebări...

          -Cum adică? și se aproprie, lăsându-și lacrimile să evadeze mai cu seamă.

          -Tu ai fost mereu prima... pe care am vrut s-o omor.

           Sakura plângea, iar eu o priveam fără vlagă.

Ce, Dumnezeu, fac?...

           Îmi pusesem de câteva ori această întrebare, însă nu puteam face un pas în fața ei. Moartea ei ar fi însemnat o primă escapadă... O eliberare definitivă dintr-un cerc vicios de emoții și stări. Aș fi scăpat de o constrângere ce mi-a dezonorat, pentru o vreme, toată ființa. Această emoție ce se dezrădăcina de propria-mi voință, tocmai această frenezie închipuită ar fi trebuit să piară. Totul, pentru a-mi recăpăta libertatea...

          Pentru un moment nu o mai observasem, priveam în gol spre gâtul ei, fără a conștientiza ceea ce avea să urmeze sau nu. Dar, ca printr-o reverie tenebră, m-am trezit privind o altă închipuire a aceluiași chip. Obrajii Sakurei se îngălbeniseră într-un totul, ochii îi avea roșii și obosiți, iar buzele, vinete și crăpate. Simțisem cum aceasta emana o căldură insidioasă de o putere inimaginabil de vaporizantă, care ar fi fost în stare să tulbure oricare suflet ce și-ar fi făcut drum în calea ei.

          -Atunci, omoară-mă!...

          Furia din privirea ei mă mistuiseră, iar singurul lucru care l-am putut înfăptui a fost să o las în urmă, fără a-i răspunde nimic în schimb. O lăsasem în voia sorții, sperând însă ca o minune să o facă să crape acolo... Doream cu adevărat să o știu ireală, neființă, izgonită pentru totdeauna din realitatea în care mă aflu și eu.

          În această ultimă seară, mi-am pierdut vremea uitându-mă asupra registrelor. Nimic nu părea în deosebi la acești copii, deși auziserăm multe despre dânșii. Începusem să mă interesez în legătură cu locația acestora, însă niciun indiciu nu mă adusese unde doream. Așa renunțasem pentru o perioadă la căutări, gândind însă să-mi omor timpul cumva. Mă avântasem prin holurile ascunzătorii, căutând parcă ceva să-mi iasă în cale, ceva care să mă abată de la amintirile ce mă istoviseră.

          Ajungând pe unul dintre holurile cele mai frecventate, am văzut în capătul sălii o umbră vaporoasă ce se apropia grațios, precum o dihanie stranie și neutră în formă. Auzeam pașii săi în ecouri ce deveneau tot mai sonore, odată cu imaginea ce se contura tot mai clar. În priviri îmi răsăriră, precum o flacără sălbatică, un păr roșu și lung, aidoma cozilor de paseri mistice. Apoi, se luminară cu vrajă niște ochi roșii, mari, sticloși și sălbateci. Încetul cu încetul fața i se defini în umbre insidioase, prăbușite în flancuri de obraji și nas, fără însă a mai lăsa pic de lumină pe frunte. Pentru o clipă nici ochii nu-i mai puteam vedea, fiindu-i ascunși sub o ramură cu lentile subțiri, care, totuși, îi oferea o circumferință mai feminină a fizionomiei.

          Printr-un gest, aceasta mă cuprinse de gulerul hainei și, privindu-mă cu flămânzenie, îmi spune:

          -Sasuke-kun... Nu ți-am putut distinge, nici cum, chakra astăzi! Unde ai fost plecat atâta vreme?

          -Asta nu este treaba ta, Karin.

          -Oh, dar...

          Însă, n-am lăsat-o să termine, ci pur și simplu am plecat, lăsând-o să fredoneze în urmă. Atunci, parcă și mai obosit decât înainte, hotărâsem că ar fi fost mai bine să ies din ascunzătoare, să mă plimb în aer liber. Astfel, m-am avântat prin pădurea din jurul ascunzișului unde, fără a mai băga de seama orele ce treceau fără cusur, am zăbovit alene pe unde am apucat.

          Luna domnește pe cer în întreaga sa mrejă, iar undele sale de lumină se răsfiră printre crengi, precum perdelele atârnate de umbre tainice ale nopții. Nu pot distinge într-un totul acest moment...

          Totul mi se răsfiră clar în minte acum și pot aminti fiecare moment din noaptea de acum douăzeci de ani... Tocmai acea noapte, în care am pătruns frenezic în cartierul rezidențial al Konohei. Tocmai acel loc, pe care îl frecventam zi de zi și unde dormeam, și unde mă jucam, și unde mă antrenam, și unde îmi petreceam aproape fiecare moment. Tocmai acea casă, pe care o cunoșteam atât de bine, în care mâncam, în care dormeam, în care plângeam, în care râdeam, în care învățam, în care îmi petreceam timpul, zi de zi. Tocmai acea cameră de zi, în care priveam chipurile atât de obișnuite la vremea aceea, în care zâmbeam, în care plângeam, în care îmi desfășuram planuri și lumi narcotice, frenezice vise și valori închipuite pentru anii ce aveau să vină. Tocmai acele chipuri atât de obișnuite la vremea aceea, care îmi zâmbeau, care îmi plângeau, care se încruntau, care își serbau prezența prin glasuri dogoritoare și trepidante acum, în amintiri. Apoi, totul a fost dat uitării, ca printr-o clipă de deznădăjduire, în care n-am mai regăsit zâmbete, nici plânsete, nici planuri, nici lumi narcotice, nici valori închipuite sau vise frenezice, nici glasuri...

Uitare... iar toate cele trecute rămăseseră, într-adevăr, pentru totdeauna trecute. Am ajuns astfel să supraviețuiesc doar din gânduri, cugetări, ideologisme repugnante, tragisme încătușate, cu speranța că, într-o bună zi, am să pot da totul uitării.

Cântec trist se aude

Printre case-n ruină,

Cu vecini și cu rude

Ce n-ar să mai vină.

Case arse de lună,

Case goale, prădate,

Aici vântul adună

Nălucile toate.

Viață, râs, strălucire,

Au ajuns să cerșească

La cumplita Menire,

uscată sub mască.

E un cântec de lume,

Un final repetabil,

N-are stare, nici nume,

Ca praful, probabil.

N-are nume, nici stare

Și în mine dispare

Tânguioasa cântare

Despre uitare...

Prima!
Am impresia că nu mai eu citesc pe-aci cu atâta ardoare și mă rog să postezi capitolele mai repede.
Sau doar mi se pare...
În fine, capitolul 6 a fost...sublim. Știai că o să zic asta.
Vreau să văd ce o să se întâmple pe viitor.
Așa că, spor la tastat!

Tare frumoasă scriere. Am devorat în totalitate versurile acelea, precum și capitolul în sine.
Cred că am mai menționat acest lucru, dar îmi place tare mult exprimarea ta. Chiar ai un limbaj ceva mai sofisticat pe alocuri, lucru care-mi place mult, căci sunt într-o oarecare măsură adepta unor astfel de scrieri.
M-am regăsit dubios de bine în ultima propoziție, de altfel.
Până acum am citit decât un fic care m-a emoționat mult și la care am plâns pe măsură ce parcurgeam rândurile, sper să fie al tău al doilea. dap !

Aștept capitolul, stay awesome.

Subiect: Capitolul 7 Mar 04 Aug 2015, 14:53

Capitolul 7

Toată orânduiala fiind bine dreasă, am așteptat timp de două ceasuri apariția noilor vești. Deși, în ultimul bilet lucrurile păreau a merge bine, aveam o presimțire spasmică. Mă încătușasem într-un gând funebru și aveam impresia că o cursă avea să mi se întindă. Mă gândeam la posibilitatea ca acel ANBU să fii dat de gol toate planurile noastre, și atunci ar fi apărut adevărata corvoadă.

Încercam să mă calmez și, privind cu sfințenie spre icoana așezată în colțul unuia dintre pereți, am izbutit în a mă desprinde de orice fel de bănuire.

Ce avea să meargă rău?

Și, gândind la toate cele petrecute până acum, părea cum situația lua amploare, fără însă a se face simțită. Satul nu mai ridicase un deget în fața celor din echipele mele ce le pregătisem special pentru a-i scoate pe toți din sat. Și nici nu dădeau dovadă că ar știi ceva. Am luat, de asemenea, la puricat și posibilitatea ca cineva să fie dezertor, însă cum aveam să aflu cine-i? Toate aceste lighioane slujitoare nu dădeau dovadă de atâta înțelepciune, ci, din potrivă, dovedeau o ură nemăsurată pentru cei din Konoha, deși n-aveau habar nici în ce țară se afla acesta. De fapt și de drept, aceștia nu erau decât niște cobai fără pic de judecată, făcând în tocmai cum li se spunea și fără a șovăi din nu știu ce motive personale sau profesionale, cum mă și așteptam să fie vreunul ademenit prin valută. Din acest motiv îmi pusesem toată încrederea într-un ANBU dezertor din sat, care avea să-mi deschidă calea spre toate șoptirile lumii din care abia reușisem să mă desprind, fizic vorbind... Căci, metafizic, eram mereu legat de acel loc zăpăcit și, sincer să fiu, căruia nu-i purtam într-un totul niciun pic de ură. Însă, aveam bineînțeles alte motive pentru care să decurg la astfel de planuri.

Am în vedere un anumit plan, care mi-ar aduce în propriile mâini anumite principii, precum puterea... Nu sunt, totuși, sigur de ce doresc această putere, dar, cu siguranță, o voi aduce în folosul unui obiectiv măreț. Trebuie doar să-i găsesc pe acei copii și să-i secătuiesc de informații, apoi totul avea să vină de la sine.

Am să am la picioare întreaga țară!

          Stând așezat, privind pieziș într-o hartă ațâțată de un cui, se aude bătând în ușă, iar de dincolo o voce ce anunță o bună vestire. Recunoscând vocea, l-am chemat înăuntru. În fața mea a apărut ANBU ce avea cu dânsul un jurnal cu toate cele răsunate de prin Konoha.

          Îl privesc câteva momente, apoi îmi îndrept din nou privirea spre hartă.

          -Zii ce ai de zis!

          -Domnule, am adus cu băgare de seamă aceste vești și am să vă spun că totul decurge bine și nimeni nu bănuiește nimic. Lord Hokage vă știe plecat în misiune, căci fata n-a scos o vorbă de la ultima vizită a domniei tale.

          -Vreo vorbă despre atacuri? întreb, fără a face vreo mișcare.

          -Nu, se crede însă că toate acele atacuri externe sunt făcute de către pângași, astfel își explică furturile de data trecută.

          -Medicamente...

          -Și bani pe care domnia ta i-a împrumutat.

          -Bine, e bine... spun oftând adânc. Mâine m-oi întoarce în sat, de aceea vreau să-ți dau de grijă să nu mă cauți cât timp suntem amândoi acolo. Înțeles?

          -Desigur, mărite domn. Însă, țin să vă dau de grijă că nu sunt bine întemeiate toate cele ce se vorbesc în sat. Știți cum e lumea, de la vorbă până la facere e cale lungă și vă îngădui să vă purtați bine de grijă.

          -Bine, prietene, nu trebuie să te socoți într-atât cu mine... Pot să-mi port de grijă.

          -Așa-i, nici nu am cugetat a spune altceva! Însă, vă spun cât de umil vă sunt pentru ajutor... Dacă mâna sfântă a domniei tale nu mi-ar fi atins căpătâiul, nu aș fi avut cu ce clădi casă copiilor mei și, nici cum se întâmplă acum, n-aș fi putut pune o pâine modestă la masa noastră săracă. De aceea, vă sunt umil și, într-un totul, prieten pe viață!

          I-am zâmbit prietenește, invitându-l la un dop și la un alcool bun, așezat în sticluțe mici, vărsându-l în cinstea acestor timpuri prielnice și la o reușită înspre care ne apropiam cu pași tot mai grăbiți și siguri.

          -Să fie într-un ceas bun! îi spun, ridicând sticluța.

          -Să fie, să fie... Să vă îndepliniți visele, căci le meritați pentru toate cele binefăcute până acum. Vă îngădui eu că, pentru toate cele trebuincioase ce am căpătat de la domnia ta și nu din serviciul țării, veți aduce puterea în locul ăsta risipit.

          -Chiar... am șovăit pentru o clipă, apoi am continuat a spune: Ce dărăpănătură a ajuns Konoha!

          -Așa-i, mărite, și nimeni nu face nimic. Satul este în paragină, bugetul este în găleată, vă spun drept! Iar cei de deasupra hokage-lui nu vor să clintească un degete. Oamenii sărăcesc... Dacă ați vedea piețele, v-ați minuna la cum bate vântul prin tarabele babelor ce mai cultivă câte o rădăcină, căci carnea e mai deprisos, mai ales acum, în timpul bolilor animale. Nici măcar găini nu mai au oamenii să mănânce... A dat Dumnezeu cu bota-n noi și ne-a nenorocit. Vai de capul nostru!

          -Prietene, nu te mai necăji, pentru că sub serviciul meu ai toate cele trebuincioase și, privind evoluția, pot spune cu mâna pe sfânta biblie că ești printre boierimea acestor vremi. Ai gospodăria bine gătită, copiii sunt sănătoși și merg fără probleme la academie unde au să devină shinobi importanți, căci pricep și dânșii în ce noroc au izbutit a se naște, avându-te pe tine părinte. Hai, să bem în numele binelui ce ar să vină!

          -Așa-i, mărie! Să dea bunul Dumnezeu să te urci tu la puterea acestei țări, căci restul au zăbovit destul cu furăciunea și fățărnicia...

          -Vezi, prietene? De aceea trebuie să-i prind pe acei copii, să mă ducă la acele pietre de unde am să iau toate cele Linxuri.

          -Adevărul este, mărie, că pietrele astea fac minuni și tămăduiri celui care le posedă. Cine avea însă să le găsească așa? Se află fix în flancurile din Valea Stângă, tocmai din nu știu ce provincie săracă din Ucraina! Iar acești studenți au să știe... Au părinți ucrainieni fiecare, deci sunt de două nații.

          -Venind însă într-o asemenea țară asiatică, este greu să te ții de origine. Te înstrăinezi... spun șceptic, mai mult pentru sine.

          Ținând astfel închinăciuni amare spre a aduce un noroc în ceea ce avea să urmeze, am cutezat amândoi să zăbovim până dimineață. A doua zi însă am pornit singur spre Konoha, unde am ajuns pe la miezul zilei, pe când soarele arde cu candoare asupra ruinelor rămase din mărețul Konoha. Toate casele se zăreau pieziș, multe dintre care sunt distruse din temelie, lăsate în urmă parful și pulberea izgonită de vânturi. Alții, care au încă puterea de a se ține în frâu, au niște dărăpănături de locuințe ce stăruie să nu se dărâme asupra căpătâielor lor. Străzile sunt fărmate, iar piețele bântuite de babe schiloade. Copiii sunt desculți, iar cerșetoria nici măcar nu se mai ține în sat, ci în afara lui, adunându-se oameni pe drumurile fregventate ce duc spre granița cu Țara Nisipului, singura care se mai milostivește în vederea celor din Țara Focului, țară ce stă să cadă. Problema cea mai mare ține însă de conducere, nimeni nu ia măsuri în prevederea unei îmbunătățiri, dar fură zeci de mii de eni în schimb.

Ce are să se aleagă din Konoha?...

Stau, de câteva minute ajuns, în patul meu, privind spre acoperișul înalt al locuinței mele. Eu și cu Naruto suntem cei mai norocoși, fiind amândoi cei mai aproape de conducere. Cum este scris și în testamentul lui Kakashi sensei, toată averea lui din anii de conducere a satului ne-a fost lăsată nouă în moștenire.

Să-i fie țărâna ușoară, căci ne-a fost atâția ani părinte sufletesc!...

Zăbovind alene în pat, îmi amintesc fiecare detaliu din năpăstuioasele și adeveritoarele vise de acum un an. Astfel, abia acum am putut înțelege ceea ce a vrut să însemne acestea... Konoha, capitala Țării Focului, se risipea, iar oamenii odată cu dânsa. Puteam oricând să ajungem sub conducerea unor tirani străini, să devenim o parte a ungurilor, a turcilor și a tuturor celor flămânzi de pământuri. Mulți își puseră atenția asupra noastră deja...

De aceea, mai bine unul dintre noi decât un străin...

Dând la o parte orice altă cugetare, scăpasem de haine și în scurt timp am adormit, uitând pentru o vreme de cele ce țineau de națiune și putere.

Subiect: Re: La răscruce de drum... Mar 04 Aug 2015, 21:05

Hi there.
Am citit capitolul ceva mai devreme, când ți-am primit mesajul, însă eram tare grăbită și am fost nevoită să reiau lectura acum. Nu mi-a părut rău, însă.
Îmi place modul tău de a scrie, lasă impresia unei epoci trecute, oarecum.
A fost un capitol bun. Am citit cu părere de rău descrierea făcută satului, aparent distrus.
Totuși, tare curioasă sunt dacă bănuielile sale se vor adeveri și dacă ceva rău chiar se va petrece, năruindu-i astfel planurile, speranțele.
Aștept mesajul tău, multă inspirație!

Subiect: Capitolul 8 Vin 07 Aug 2015, 00:26

Capitolul 8

          Dimineața sosi repede, iar lumina pătrundea spoielită prin sat. Graurii cântau dis-de-dimineață în timp ce copiii mișunau în drumul lor spre academie. Cerul se ivea curat, iar soarele ardea cu candoare asupra căpătâielor noastre.

          Îmi făcusem drum spre spital, având în minte să văd starea soldaților, abia ajunși de la datorie din Țara Pământului. Odată cu plecarea lor, au fost înregistrate mai multe cazuri de dezertări care însă au reușit să fie surprinse și oprite chiar în momentul comiterii. Cauza era una simplă: lipsa banilor. Shinobi nu mai aveau bună voința să lupte pentru o țară ce avea să cadă, iar acest lucru aducea în consecință pierderea patrioției. Pierirea sufletului național este echivalentă cu pierirea țării, însăși. Ce avea să se facă însă? Lumea, de când există, tânjește după avuturi, iar o națiune fără aceste avuturi își pierde automat compatrioții și, totodată, puterea. Singura scăpare era îndepărtarea conducerii de acum.

          Ajuns la spital, am început a-mi face drum spre unicul și pre-aglomeratul departament de ambulanță militară. Am stăruit pentru o clipă privind spre miile de răniți. Pentru câteva momente nu-mi puteam crede ochilor, numărul morților fiind unul catastrofal. Conștientizând acest lucru, am simțit freamătul acestei situații adânc lăsată asupra mea. Vinovăția mă alarmează, într-un cât n-am suportat situația în de-ajuns cât să mă mai pot clinti. Mă gândeam la cum dădusem ordinul acestor oameni, ordinul spre moarte. Însă, ce aveam să fac?... Noi, oamenii, ne naștem cu sfârșitul și, totuși, lumea continuă. Doar speranța, însăși tragedia vieții umane, mai ține văpaia sufletului nestinsă. Însă, sufletul cere mereu prea mult, așa ajungem să dobândim foametea de idealuri, o istovire inutilă. Nu suntem niciodată mulțumiți cu ceea ce avem, mereu va lipsi ceva. Trecem prin viață după anumite principii legate de viitor, uitând și prezentul, și trecutul. Ne anexăm pe un plan de idei și uităm să trăim. Privim drept spre o schiță frenezică a propriei persoane din viitor. Visăm să fim bogați, să avem neveste frumoase, cuminți, putere asupra dușmanilor și admirație din partea prietenilor. Prietenia nu mai e de mult timp ceea ce a fost odinioară...

Ferește-mă, Doamne, de prieteni, căci de dușmani mă feresc singur!

Toate acestea pentru ce? Oamenii s-au născut, ca oricare altă ființă, muritori și, totuși au ceva în plus, un clișeu al vieții universale... Inteligența, lucrul ce adus puptura omului, însăși depărtarea ființei umane de natură și, în consecință, dorința de a controla această natură. Toate acestea în schimbul unei șederi cât mai plăcute în viețile noastre efemere, sperând ca și după moarte să nu fim dați uitării. Aceasta este speranța, lucrul care ne dă putere și care, totodată, oferă tragedia vieții, într-un cât dacă speranța n-ar fi existat, omul ar fi continuat să trăiască animalic, urmându-și instinctele. Însă, bineînțeles, a intervenit și curiozitate împreună cu inteligența, iar speranța fără curiozitate nu poate exista, la fel cum nici curiozitate nu poate exista fără speranță. Sunt două lucruri convenționale ce au adus în top rasa umană și, totuși, oamenii sunt încă ființe muritoare ce continuă să lupte pentru idealuri...

Viața este un drum lung, destinația: moarte...

          -Sasuke.

          Mi-am ridicat privirea fără a realiza că aceasta era adânc pătrunsă în jos. O primă zărire, iar corpul a început a-mi amorți. Inima îmi trepida spasmic, iar intuiția o luară în jos, ne-mai știind cum s-o privesc. Ea mă privea, căutându-mă cu ochii săi curioși. Privirile noastre se întâlniră, apoi am simțit primul svâc de intoleranță. Nu suportam să-i văd ura vărsându-se asupra mea. De ai știi cât m-am străduit atunci să te țin departe... De ai știi cât doresc să nu-mi stai în cale..., au fost primele gânduri ce aș fi vrut să i le spun, însă fără speranță. Nu puteam mărturisi un asemenea lucru, deși sufletul mi se sfâșie de fiecare dată când întâlnesc disprețul ochilor ei. Abia atunci parcă simt dorul ei, dorul pentru un suflet ce râdea odată în întâmpinarea mea. Dar știam că această dragoste mă împiedica în a-mi urma planurile... Ea mereu reușește să mă manipuleze, mă folosește, mă doboară cu o simplă privire.

          -Ce cauți aici, Sasuke-kun? mă întreabă aceasta tensionată, apoi continuă: Nu ți-e de ajuns ce se întâmplă aici? Dacă vrei să trimiți oameni încă capabili la muncă, să nu te gândești că-ți voi permite așa ceva!...

          -Nu, stai calmă... N-am avut niciodată intenția să trimit pe cineva la moarte, însă toți suntem shinobi în datoria țării...

          -Ți-ai schimbat principiile, Uchiha? Sau ai uitat ultima noastră discuție?

          La această întrebare din urmă rămăsesem neputincios. Deși, dorința mea era încă vie de a scăpa de această dragoste, aveam un regret ce mă sugrumă... Deocamdată nu făcusem nicio mișcare, priveam în schimb cum aceasta își ascunde privirea în registru. I-am simțit automat dorința de a-mi da o lecție, de a-și face partea față de mine.

          -Sakura... i-am chemat privirea, apoi am continuat în ezitări: Înțeleg ce vrei să faci, însă n-am avut niciodată gânduri rele.

          -Chiar așa? mă întreabă aceasta ironic, ridicând țâfnoasă sprâncenele multe prea arcuite.

          -Da... Îmi pare rău pentru atunci. Problemele mă zdruncină, iar tu în acea zi...

          -Sasuke-kun, ai făcut o mare greșeală în acea zi... Ai făcut o mare greșeală încă de când m-ai cunoscut... Mereu faci greșeli, iar acestea se adună, îmi șoptise, trecând apoi pe lângă mine.

          Aceasta fu răzbunarea ei, trecuseră pe lângă mine izbindu-se cu umărul, lăsându-mă în urmă drept un simplu nostalgic. Însă, nu mă considerasem victimă, am lăsat-o în schimb pe Sakura să se bucure de victorie.

          Am rămas pentru câteva minute în salonul principal uitându-mă la cei răniți. Îmi făcusem datoria de lider cerându-mi iertare față de dânșii. M-am simțit onorat să-i văd acceptându-mi părerile de rău, gândind că acesta este un prim pas spre putere. Atâta timp cât lumea mă cunoaște vrednic de încrederea lor, pot să intru într-o manieră mai ușoară la conducere. Însă, am lăsat toate aceste teorii deoparte, îndreptându-mă spre biroul de Sakurei.

          Am bătut în ușă, însă nimeni nu apăruse. Am așteptat câteva minute în șir, apoi am bătut din nou. Același răspuns în schimb. Fără a mai sta pe gânduri am izbutit și am deschis ușa intrând. Sakura se afla în birou de asemenea Stătea la masă așezată, întoarsă însă cu spatele privind pe geam. Prin surprinderea mea, nu mă auzise. M-am apropiat câțiva pași, apoi am încremenit auzindu-i scâncetele.

Plânge?...

          -Sakura?...

          Aceasta se ridicase de pe scaun, făcând doi pași în spate. Nefiind atentă, fata se izbise de perete, căzând lată. În acel moment m-am avântat în ajutorul ei. Am apucat-o ușor de brațe, trăgând-o în sus. Reușisem s-o pun pe picioare, deși corpul i se înclina fără echilibru. Sakura stătea rezemată în strânsoarea mea, privindu-mă de jos în ochi. Fața îi era brăzdată în lacrimi, iar chipul său păli în lumina ce se strecura pe fereastră.

          -Sakura, ești bine?

          -N-nu... Mă simt rău, Sasuke! spune începând să plângă mai cu seamă.

          Am privit speriat, neștiind cum să reacționez. Vroiam să fac ceva, însă genunchii scăpătau în emoție. Pielea palidă a fetei îmi dăduse de veste că aceasta era pe moarte. Am cuprins-o în brațe și am început să alerg cu dânsa spre locuința mea. Cu fiecare pas îmi părea cum lumea se prăbușește, că are să mă distrugă. Priveam adesea spre Sakura care plângea în dureri. Priveam fără vlagă, neștiind cum să ajung mai repede spre casă. Simțeam bătăile inimii până-n mădulare. Îmi doream necontenit să n-o mai văd suferind. Vroiam din adânc să-i ofer totul, toate emoțiile năvălindu-se într-o singură clipă, făcându-mă să uit despre frica mea față de iubire. Atunci am vrut să salvez, într-un mod inconștient, această iubire, să risc totul. Tocmai această frică de a nu o vedea pe Sakura pierind... Tocmai acest lucru mă făcură să scap din constrângerile ce le avusesem până atunci.

          -Sakura, rezistă! am strigat spre dânsa.

          Am așezat-o pe patul din camera mea. Mă uitam la dânsa însă fără a știi ce aveam de făcut. Sakura respira greu, sufocându-se la răstimpuri, pielea îi era palidă, iar sudoarea năvălea asupra corpului ei. Ca printr-un reflex, i-am descheiat haina, lăsându-i pieptul să respire. Adusesem cârpe ude, apă fierbinte. Îi spălasem umerii, sânii, abdomenul, fața, reușind într-un sfârșit să o calmez. Trecuseră apoi ceasuri în care Sakura dormise dusă în patul meu.

          Noaptea se făcuse simțită prin brizele sale și freamăte mistice. Am stat cu fereastra deschisă să le simt și să le ascult șoaptele. Camera se aerisise pe de-a-ntregul, iar lumina lunii brăzda pereții într-o taină neprevăzută. Lumina cădea ușor asupra patului unde ședea Sakura neclintită. Am continuat să o privesc tăcut, ca pe o taină a nopții furișată în cearceafuri. Mi-am țintit atenția asupra obrajilor săi fini și palizi, amintindu-mi cu stupoare sânii uniformi și micuți ai fetei. Imaginea Sakurei în dureri mă sfârtecaseră în nervi și frică.

Dacă ar fi murit?... Sasuke?... Ce ai fi făcut?...
...
Ce m-aș fi făcut?...

Experimentasem pentru prima dată această stare... Privind spre Sakura, chipul ei angelic mă vrăjea și mă ademenea. Era o femeie frumoasă, inteligentă și cu o personalitate puternică, iar în luptă se descurca. Un singur lucru mă nedumeri însă la ea: iubirea ei pentru mine. Mă mustra această iubire a ei. Acum însă mă mustră și mai mult, știind că nu mai există. Din pricina ultimei noastre întâlniri... Deși, nu pot înțelege vorbele mele din acea zi, acum realizez cu stupoare cum am izbutit în a o omorî pe Sakura. Cum m-am putut gândi însă la un asemenea gest?... Cum aș fi reușit să o omor?...

Cum? De ce?...

Nu pot găsi însă răspunsul potrivit pentru niciuna dintre aceste întrebări. Stau și privesc încă dogorât de amintiri și nu-mi pot da seama ce m-a determinat să gândesc într-un asemenea mod. Pe Sakura o iubesc... De ce aș fi omorî-to? Pentru ce? Pentru libertate?... Pierdusem oameni dragi, iar când viața mi-a oferit o oportunitate eu am încercat s-o înlătur.

Ce idiot sunt...

Și, totuși, Sakura înseamnă un coborâș în proiecția ambiției mele. Atunci când o simt aproape, scap conștiinței, evadez din luciditate și mă pierd cu firea. Nu mai sunt eu... Mă cuprinde valuri de căldură neînțeleasă, iar inima se cutremură alarmant. În acele momente nu mai pot conteni, iar suflul devine gângav.

Mi-am aruncat din nou privirea pe geam, însă nimic nu-mi păruse schimbat. Atunci am închis fereastra și mi-am făcut calea spre pat. M-am așezat ostenit privind-o pe Sakura. Am cugetat să-mi apropri mână, însă ceva mă oprise. Sunt atât de aproape s-o simt din vârful degetelor și, totuși, nu pot continua. Simt cum inima îmi trepidează și, odată cu ea, și mâna ce sta întinsă. Îmi făcusem însă curaj... I-am mângâiat ușor obrajii, îi descătușasem chipul din firele de păr, lăsându-i pielea să respire. Atât ochii, cât și buzele-i cărnoase sunt pecetluite într-un mănunchi de vise pe care numai ea le cunoaște. Părul îi era răsfirat de-alungul pernelor, ajungând până peste a mea. Ca pe o arătare, i-am cules cu grijă firele de pe perna mea, împreunându-le cu restul podoabei sale. M-am așezat apoi comod cu fața spre tavan și am așteptat ceasul somnului să bată.

Subiect: Capitolul 9 Sam 05 Sept 2015, 22:25

Capitolul 9

          Mi-am deschis încet ochii, lăsând lumina să-mi invadeze subconștientul. Am stăruit apoi, aș fi vrut să mă ridic, să fac un pas pe podeaua răcoroasă... Însă, un lucru îmi furase atenția, și se mișca de zori, plină de energie, prin încăpere.

          Mi-am ridicat fruntea, înclinând în cele din urmă capul. Priveam meticulos fiecare mișcare a fetei ce își arunca privirea de colo până colo. Un moment se opri, și se scărpină în ceafă șovăind. Se uită când într-o parte, când în alta, oprindu-se asupra mea într-un sfârșit.

          -Bună dimineața, i-am zâmbit, însă nu-mi dăduse atenție.

          -Sasuke-kun, trebuie să plec, spune agitându-se. Unde sunt cheile? Cred că de un ceas întreg le caut!

          -Dar unde te grăbești, Sakura? am întrebat-o ridicându-mă în șezut.

          -Uf! Unde? La spital! Cum unde?...

          -Nu te agita...

          M-am ridicat leneș, făcându-mi drum spre camera de zi. Ajuns, mi-am aruncat privirea prin încăpere, însă nu găsisem nimic. Am început să caut în alte camere, însă nu era nici urmă de acestea.

Ce am făcut cu cheile alea?...

M-am îndreptat, într-un sfârșit, spre holul intrării unde am început să caut din nou. Verificasem pervazul ferestrei, dulapul de pantofi și în cel de haine... nimic însă.

Unde sunt cheile?
...
Le-am pierdut!...

          Cu un ultim gând, am prins de mânerul ușii observând cu stupoare că era descuiată. Atunci, îmi amintisem de ziua de ieri și de cele petrecute cu Sakura. Și, astfel, înțelesesem că nu mai aveam cum să le găsesc, deoarece le pierdusem pe cine știe unde.

          -Sasuke-kun, mă asculți măcar? striga aceasta din spate.

          M-am întors spre fată, fără să realizez pentru cât timp am fost chemat de aceasta. Chipul palid al rozaliei era acum cuprins de văpaia vieții, ochii săi verzi licăreau în lumina spontană a zilei, iar părul desfăcut îi ajunse zburlit până mai jos de umeri. Nici nu observasem până atunci cât îi crescuse părul, fapt ce-l făcea să pară mult mai des. Avusesem mereu impresia că încă îl avea scurt, cum îl știam...

          -Sasuke? se înfumurase.

         -Nu mai strâmba din nas, altfel pari sâcâitoare...

         -Chiar așa?... Însă, aceasta, în ambiția sa copilăroasă, își încrețise nasul mai cu seamă, privindu-mă cu lăcomie în ochi. După se opri grav, spunând: Cheile?

         -Ah, le-am pierdut...

         -Haa?...

         -Oricum, ușa este deschisă. Deci, poți pleca.

         -Nu!...

          Însă, n-apuc să mai spun nimic, căci aceasta mă cuprinde de mână și începe să mă tragă după dânsa. Așa am traversat întregul sat până la biroul acesteia unde ne așteptau un grup de doctori.

          În următoarele câteva ore nu se petrecuseră nimic în deosebi, însă un lucru straniu îmi amalgama întreaga ființă, și nici că aș fi putut desluși cauza în sine. De altfel, tot ceea ce s-a petrecut a fost: doctorii, Sakura, Tzunade și încă câteva gărzi, toți se strânseseră în jurul meu privindu-mă fără a schița vreun gest. Așa am stat un timp, astfel că nici nu-mi dădusem seama cum trecuseră două ore fără să se întâmple nimic concret. Adesea mai priveam spre Sakura, care însă nu-mi răspundea la contact, ci doar își depărtă spasmic ochii, țintindu-i în cine știe ce direcție.

          Pentru un moment, îmi păruse indiferentă situația, fără a cuteza să înțeleg ceva. Asta până când lucrurile deveniseră tensionate. Atmosfera se îngreuna, și asta din nu știu ce motiv absurd. Nu puteam desluși ceea ce ar putea simți cei din jurul meu, iar gândul însăși scăpăta la răstimpuri. Mă pierdeam cu firea, ca și cum aș fi fost într-o transă continuă de meditație la care avea loc câte o rupere de fir. Ba aveam chiar impresia că urmăream o undă a minții, fracturată după timpuri aleatorii.

         Am cugetat să mai privesc odată spre Sakura, însă aceasta mă respinse ca de fiecare dată. Însă, acest lucru începuse să mă neliniștească tot mai mult, așa că am început să rup zona de graniță dintre noi. Priveam astfel insistent, oblingând-o pe rozalie să mă înghită în privirea ei spasmică. Atunci, am început să înțeleg că ceva rău se întâmplase, și că eu eram în centrul acestei probleme. Am șovăit la semnele acesteia și, cercetând pentru un moment restul lumii, am prins a zice:

          -Care-i treaba?

          -Sasuke Uchiha, mă cheamă Tsunade grav.

          -Spune odată, i-am indicat prompt, privind neutru.

          Aceasta însă oftează, fără a răspunde. Se așează apoi la biroul Sakurei și privește câteva momente în gol. Își așeză brațele pe masă, rezemată, și gândi mut. Sakura se apropie de aceasta și, făcând semne din priviri, îi spune:

          -Tsunade-sama, n-avem de ales... Știi?...

          -Așa este, îi dă un răspuns pierdut. Își ridică privirea în cele din urmă spre mine, fulgerând în tensiune, apoi continuă cu gravitate: Sasuke Uchiha, am primit informații despre planurile tale. Crezi că poți atrage oameni flămânzi din sat fără să se descopere?...

          -Hmp! la cele auzite, am zâmbit amar cu privirea în pământ. Nu mai spuneam nimic, ci doar așteptam.

          -Uh... Se pare că planurile tale vor fi distruse.

          -Așa se pare... Însă, în legătură cu rangul meu în postul militar?...

          -Nu-ți fă griji! Ținând cont de modul în care funcționează țara, n-ar fi rea o schimbare...

          -Nu m-aș fi putut gândi însă ca Sasuke să se gândească la așa ceva!...

          -Așa este, Sakura. Și, totuși, m-am gândit foarte bine Uchiha, spune uitându-se din nou spre mine. Am de gând să-ți încredințez acel post!

          Încremenisem. Nu știam cum să reacționez. Îmi mărisem ochii în timp ce mi se înmânase un act. Mi-am aruncat privirea asupra scrisului ce spunea clar că eu am intrat la conducere.

Cu ce merit oare?... Ce am făcut?...

          Am privit în cele din urmă din nou spre Tsunade. Aceasta zâmbea calm, se ridică apoi încet venind înspre mine:

          -Ești un Uchiha talentata și, cu toate cele petrecute în trecut, sunt sigură că te vei descurca foarte bine. Las lucrurile în mâinile unui om puternic, căci cei de sus s-au dus în pierdere totală. Tu ești înstărit de la familie și ai, de asemenea, ceea ce ți-a lăsat Kakashi din testamentul său. Poți mânui multe tehnici, iar în luptă ești maestru. Ai la îndemână secretele familiei tale încă de pe vremea când aceasta constituia centrul de bază militară a Konohei. Și, un lucru ce m-a făcut să nu-l aleg pe Naruto pentru acest post, poți ține sub control o țară, fără a da publicului detalii. Ești, bine înțeles, un om care într-adevăr autoritate asupra celor din jur.

          -Hmp!

          -Deci, nu mă dezamăgi, Uchiha!

FanFic SasuSaku blocat la cererea autoarei.