Dulce infamie

Dulce infamie

Stând la fereastra mare din salon, lui Angelique Verloren i se păru că vede ceva mișcându-se în curtea conacului, însă gândul dispăru la fel de repede pe cât se ivise. Se concentră din nou asupra celor doi ulmi care crescuseră atât de mult încât ramurile lor începuseră să se întrepătrundă într-o încrengătură complicată. Tinerei îi plăceau cei doi arbori, în special pe timp de iarnă, când zăpada se așternea precum un perdaf alb asupra lor, oferindu-le o alură elegantă fără a le răpi însă din solemnitate. Își mută privirea înspre partea stângă a curții, unde începea grădina de lalele a mamei sale, grădină de care ea avusese grijă dintotdeauna. Căci mama ei murise. Și, odată cu ea, dispăruseră multe. Sora sa mai mare se îndepărtase de ea, iar pe tatăl său nu-l vedea decât atunci când pleca, prin fereastra camerei. Totuși, nu putea spune că se simțea singură, mai ales că mama ei vitregă reușise să umple golul lăsat, iar logodnicul său îi încărca sufletul de bucurie ori de câte ori îl vedea.
În acea dimineață stătuseră la masa din salon și băuseră ceai împreună, vorbind despre lucruri neînsemnate, precum afacerile tatălui său sau cum sora lui se îndrăgostise până peste cap de unul dintre elevii nou-veniți ai mamei acestuia. Angelique își amintea de ultima oară în care o văzuse pe adolescentă și că-i spusese cât de frumoasă era, fata roșind aproape insesizabil. Cu un surâs, Angelique îi spuse logodnicului că spera ca Fleur să fie fericită, iar acesta își puse mâna pe-a ei, mângâindu-i încheietura delicată. Plecase aproape de ora prânzului, însă promisese să se întoarcă pentru zilnica plimbare prin pădure.
- Angelique?
Își îndreptă privirea către ușa masivă a salonului, în dreptul căreia stătea mama sa vitregă, o femeie frumoasă care nu-și arăta cei peste patruzeci și cinci de ani pe care-i avea. Părul de culoarea mierii îi era prins într-un coc sofisticat, iar cele câteva șuvițe libere îi accentuau figura puțin ascuțită. Obrajii îi erau mai degrabă osoși, iar fruntea înaltă și ochii albaștri-cenușii îi ofereau un aer aristocrat, rece. Buzele-i pline, într-o nuanță de un roșu aprins, erau singurele ce contrastau cu imaginea lipsită aparent de viață a lui Edith Onheil, care încă păstra numele de familie al mamei sale. Își așeză medalionul de la gât, apoi vorbi din nou:
- Ți-ai luat pastilele?
- Da, minți Angelique cu glas molatec, de undeva din altă lume.
Femeia aprobă din cap și ieși, închizând ușa în urma sa. Angelique privi încă o dată peisajul de dinaintea sa, gândindu-se la cuvintele mamei sale vitrege. Nu era sigură de ce trebuia să ia pastile, căci numele bolii de care probabil suferea îi scăpa întotdeauna, însă era sigură că n-avea nevoie de pilulele mici, albe și amare. Fără-ndoială, oricât de gravă ar fi fost starea sa, deși ea nu-și amintea să se fi simțit vreodată rău, putea să trăiască fără pastilele de care-i era atât de frică. Își amintea nu foarte clar cum murise în fața ei, cum trupul i se prăbușise la pământ cu zgomot și încetase să-și miște mâinile după ce-i trecuseră convulsiile. Cumva, știa că fusese din cauza calmantelor pe care le lua contra ulcerului ce-i atacase cu sălbaticie stomacul de mai bine de câteva săptămâni. Doctorii îi propuseseră operația, însă hotărâse să se interneze după ziua ei. Poate dacă ar fi insistat mai mult... Dar nu, știa că nu era vina ei, Edith îi spusese.
Coborî de pe pervazul lat al ferestrei din lemn închis de abanos și porni către ușa care dădea în holul îngust ce ducea spre camera ei. Deși luminat numai de două ferestre nu foarte mari, așezate la distanțe aproximativ egale de capetele culoarului, tapetul cu modele abstracte, aurii, și tablourile ce înfățișau diferite peisaje, unele pe care le știa, altele pe care nu le văzuse în viața ei, îl făceau să pară mult mai spațios și primitor. Privi unul dintre tablourile care, la fel ca celelalte, fusese pictat de mama ei și zâmbi, gândindu-se că femeia trebuie să fi fost la fel de frumoasă precum o înfățișau peisajele redate cu măiestrie și pasiune. Știa că în conac nu existau poze cu adevarata ei mamă, întrucât cufărul în care acestea se aflau alături de câteva jurnale și schițe de-ale sale fusese pierdut atunci când se mutaseră și ea nu avea decât cinci ani.
Ajunse în dreptul ușii camerei sale, pe care o deschise, intrând în încăperea cu tavan înalt și pereți încărcați de picturi colorate. Simți mirosul de flori de liliac și vanilie care venea dinspre cele două lumânări parfumate a căror flacără pâlpâia nestingherită în semiîntunericul oferit de draperiile grele din brocart. Se duse către cufărul în care ținea pensulele pentru pictură și acrilicele, îl deschise și luă câteva culori calde, ocru galben, floare de sulf, roșu de alizarină, ponceau, cinabru, vermillon, orpin de Persia și roșu heraldic, câteva dintre tuburi fiind pe terminate. Luă apoi două pensule rotunde, una Filbert și o pensulă în unghi, gândindu-se dacă-i mai trebuia și altceva. Hotărând că nu, porni către șevaletul de lângă fereastră, așeză culorile și pensulele pe marginea acestuia și întinse coala de hârtie pe suport, prinzând-o pe lateral și în partea de sus.
Trase câteva linii la întâmplare cu una dintre nuanțele de galben, apoi luă roșul ponceau și schiță cu el conturul unei păsări în zbor, adăugând detalii pe măsură ce schimba nuanțele. Câteva zeci de minute trecură, iar tabloul era pe jumătate terminat, însă Angelique nu mai voia să picteze, așa că se ridică de pe scaunul din fața șevaletului și deschise al doilea sertar al măsuței sale de toaletă, sertar în care se găseau țigările subțiri care-i plăceau atât de mult și bricheta metalică, neagră. Își aprinse o țigară, trăgând fumul în plămâni, pentru a-l expira mai apoi pe nas. Îi plăcea să simtă senzația de arsură și cum nicotina îi pătrundea în întreg sistemul, îmbolnăvind-o încetul cu încetul.
Auzi, ca venind de undeva din depărtare, glasul unei fetițe care cânta o melodie lentă pe care Angelique o cunoștea prea bine. Închizând ochii, aceasta auzi vocea fetiței tot mai clar, tot mai aproape de ea, accentuând fiecare cuvânt în parte, cântecul căpătând o tentă neplăcută. Brusc, de undeva din întunericul din spatele pleoapelor, o figură neagră sări către Angelique speriind-o și făcând-o să tresară, deschizându-și ochii instantaneu. Fiori de gheață porniră din dreptul primei vertebre, lăsându-se în jos pe spate, iar Angelique își strânse trupul micuț în brațe îngenunchind. Alte voci, de această dată mai puternice și ascuțite decât cea de dinainte, începură să-i răsune în cap, făcând-o pe tânără să-și pună mâinile la urechi, ca pentru a nu le mai auzi.
- A murit.
- Nu se mai întoarce.
- Ți-e frică, nu-i așa?
Voci incoerente, periculoase, voci menite s-o facă să-i fie teamă. Voci pe care nu le recunoștea. Voci care n-aveau posesor. Doar voci. Își strânse tâmplele între palme, simțind cum durerea începe să apară și se sprijini de piciorul scaunului de lângă ea pentru mai mult suport. Simțea c-avea să-și piardă cunoștința și cumva asta o speria cel mai mult, astfel că nu-și luă mâinile de la urechi și nu deschise ochii pentru alte câteva minute, luptând cu propriul sine. Reuși într-un final să înfrângă vocile care-i terorizau mintea și în fața ochilor îi apăru zâmbetul logodnicului său, ochii lui calzi, atât de verzi și pătrunzători. Surâse la rândul ei și-și spuse că avea să-i povestească în acea seară, în timpul plimbării, cum reușise să scape din mrejele imaginației sale. Știa c-avea să fie mândru de ea.
Se ridică și-și privi pântecul, trecând cu mâna pe deasupra lui, atingându-l abia sesizabil. Își amintea ziua în care-i spusese că era însărcinată, iar el avea să devină tată, fericirea pe care o văzuse-n ochii lui, alături și teama dinăuntrul său ce se risipea odată cu apariția zâmbetului său și a îmbrățișării strânse în care se simțea în siguranță. Îl iubea nespus de mult și pierduse de mult numărătoarea dăților în care i-o spusese, în care și el o spusese. Își presă palma de abdomen încă o dată, cu mai multă forță acum, și încercă să simtă prezența embrionului ce luase naștere cu două luni în urmă, însă probabil era prea devreme ca el să se miște. Se uită împrejur, căutând țigara pe care o scăpase pe jos mai devreme și răsuflă ușurată când văzu că era pe parchet, un firicel subțire și cenușiu părăsindu-i capătul fumegând.
O strivi cu călcâiul, lăsând-o acolo, apoi se postă înaintea dulapului și-i deschise ușa grea încrustată cu motive naturale, lăsând la iveală multitudinea de rochii care se odihneau pe umerașele din lemn. Știa deja ce-avea să poarte, rochia aflându-se în capătul din stângă al șifonierului, însă întotdeauna îi plăcea să-și admire colecția, simțind materialele moi și delectându-se cu parfumul ușor floral datorat esențelor pe care le ascundea în dulap. Își scoase rochia de seară în culori pastelate și câteva nuanțe de indigo ce contrastau cu celelalte, oferind rochiei o alură elegantă, dar încărcată de simplitate.
Îmbrăcă rochia, fiind atentă să nu calce pe poalele lungi, înflorate, apoi își legă la mijloc panglica lată ce-i scotea în evidență talia subțire. Se privi în oglinda ovală și culese câteva scame invizibile de pe materialul vaporos. Uitându-se la propria reflexie, se gândi cum să-și prindă părul și, după câteva momente, luă câteva agrafe cu care-și prinse șuvițele în lateral, lăsându-l să-i cadă pe spate în cascade de smoală. Își pudră chipul discret și își fardă pleoapele într-o nuanță închisă de indigo ce-i scotea ochii de un albastru sticlos în evidență. Căută unul dintre rujurile sale în culoarea piersicii si-l aplica pe buze, oferindu-le un aspect apetisant.
Un ciocănit îi atrase atenția, iar când ușa se deschise, mama sa vitregă păși în cameră, îmbrăcată într-o rochie simplă de un verde închis. O studie pe Angelique, zâmbi și-i spuse că era într-adevăr frumoasă, apoi îi zise că aveau să plece în câteva minute. Angelique își încălță cei mai comozi pantofi și o urmă pe femeia ce ajunsese deja în celălalt capăt al holului. Ajunse în salon, Edith se întoarse și-i spuse tinerei că dorea să îi comunice bucătăresei că aveau să se întoarcă la ora obișnuită și că Angelique o putea aștepta afară, lângă grădina de lalele. Aprobând din cap, fata ieși și, pășind cu atenție pe treptele din granit, se opri lângă rândurile de lalele negre, preferatele sale. Le admiră îndelung, până ce auzi glasul mamei sale vitrege și se ridică, pășind în urma sa.
În spate, conacul se înalța pe trei nivele, acoperind soarele ce apunea. Ceea ce atrăgea atenția asupra sa era, probabil, culoarea neobișnuită pentru o astfel de clădire, albul. Nu-i displăcea însă, așa că nu mai zăbovi asupra ei și fu atentă la drumul nu foarte lung pe care-l aveau de parcurs până în locul în care trebuiau să se întâlnească cu David. Capul începu iar să o doară, însă era suportabil, așa că nu comentă asupra faptului. Cu cât se adânceau printre arborii bătrâni, cu atât aerul răcoros o înconjura, făcând-o să se relaxeze. Ajunse într-un loc în care lumina pătrundea mai mult, Edith îi spuse să se oprească și, la vederea expresiei confuze a tinerei continuă:
- Am ajuns.
- Nu înțeleg, fu tot ce reuși să îngaime înainte de a vedea piatra de mormânt asupra căreia se răsfrângeau câteva raze de soare.
Se apropie de ea și citi numele celui care era îngropat acolo, icnind când realiză că era același cu numele logodnicului său. David Vergiftigde. Niciun an, nimic altceva, doar cele două cuvinte care-i rămăseseră întipărite pe retină. Ochii începură să-i lăcrimeze.
- Dar... de ce?
- E mort. De doi ani.
Angelique se prăbuși la pământ, durerea de cap intensificându-se. Mâinile începură să-i tremure, iar lacrimile-i curgeau necontenit, în timp ce imagini clare începură să se formeze înaintea sa. Își amintea cum îl văzuse căzând în fața ei, cum nimeni nu reacționa și cum sora sa zâmbea malițios. Își amintea cum doctorul Handlanger spusese că nu mai era nimic de făcut. Murise. Își aminti ca prin vis cum începuse să strige, cum simțise că îi crește tensiunea și apoi durerea din pântec. După aceea, probabil, își pierduse cunoștința. O privi pe mama sa vitregă, pe buzele căreia se înfiripase același zâmbet malițios din amintirile sale. Fără a-și ascunde amuzamentul din glas, aceasta grăi:
- Amândoi sunt morți. Tu i-ai ucis. Pentru că ești schizofrenică.
Și Angelique Verloren înnebuni din nou.

Vai de mineeeee! Dar şi de tine! Nu pot spune că mă aşteptam la ceva prea sensibil şi emoţionant din partea ta, de aceea mi se părea suspect faptul că mama ei vitregă părea atât de drăguţă, însă nici nu mă aşteptam ca tipa să fie schizofrenică şi criminală în acelaşi timp. Serios. Am mai citit creaţii în care personajul era schizofrenic, însă manifestările erau cele de toate zilele. M-ai uimit, atât pot să spun, dar nici că mă aşteptam la altceva din partea ta, mai ales că a trecut ceva timp de când nu ai mai scris nimic. Mi-era doruţ şi sunt sigură că şi ţie îţi era. Revenind la creaţia ta, pot să spun că m-a cucerit. Mi-au plăcut replicile, mi-au plăcut personajele tale, mi-a plăcut ideea, dar şi felul în care ai dezvoltat-o şi acum nu mai ştiu ce să zic. Ah, da, am învăţat nişte culori noi datorită ţie. =)) Oricum, tu eşti genială şi sper să scrii curând, deşi mă îndoiesc că se va întâmpla o minune aşa de mare. Pwp.

Choco: Chiar că vai de noi. :)) Ms pentru comentariu, măi. Pwp.

Finalul, ceeeeeeeeeeeee? În timp ce citeam mă gândeam ce se poate întâmpla la final, știam c-o să fie o chestie la care nu se așteaptă nimeni, - pentru că da, așa faci tu =)) - dar chiar nu am avut idee ce ar putea fi.
Well, știi deja că scrii super. Mi-a plăcut mult ideea, faptul că m-ai ținut în suspans pe tot parcursul lecturii, personajele și bineînțeles, modul tău de a scrie. Îmi place că adaugi atâtea detalii gen ce culori își ia tipa cu ea ca să picteze. Ce să mai zic? Mi-a plăcut mult de tot și abia aștept să mai citesc chestii scrise de tine. EJTI GENIALĂ $ÎNZI, chiar dacă știi deja asta. Spor în continuare la scris chestii la fel de șmechere ca asta și ca celelalte lucrări de ale tale. kisses kisses kisses hugs hugs hugs

Choco: kisses & huggies. Și tu esti un geniu, măi, dar știai asta deja. Mersi pentru cuvintele frumoase, u know how I like them. :)) Pwwwwwwpix.

Nici nu stiu cum sa scriu acest comentariu cat sa aiba logica, sincer. Cautam de ceva timp un one shot bun si chiar ma intrebam cand vei avea de gand sa mai scrii ceva. Cand am vazut ca ai postat ceva la aceasta rubrica chiar nu mi-am putut stapani un zambet. Eram foarte nerabdatoare sa vad ce idee geniala ti-a trecut prin minte asa ca am intrat. Cand am citit primul schimb de replici dintre protagonista si mama ei vitrega mi-am dat seama ca este imposibil sa nu fie vorba de vreo boala mintala. Ma bucur ca ai ales schizofrenia, de cativa ani ma tot interesez de boala aceasta, mai ales ca am si o cunostinta care sufera de asa ceva. Pana la urmatorul schimb de replici am citit in graba descrierea fara cusur ca mai apoi sa stau cateva momente sa recitesc ultima linie de dialog. Ai o lucrare fascinanta care mi-a satisfacut pofta de citit.
Pup

Choco: Doamne, eu abia acum văd comentariul ăsta, e-n 28. Sunt un dezastru, îmi pare rău. :)) Mulțumesc pentru cuvintele frumoase și mă bucur că ți-a plăcut. Pwp.

Subiect: Re: Dulce infamie Lun 03 Aug 2015, 20:39

Nu mă dezamăgeşti niciodată. Am nevoie de un script să pot să dau + instant la tot ce scrii ASAP. Am savurat one-shotul ăsta de la cap până la coada, iar ultimele replici m-au dat peste cap. Ai prezentat efectele unei boli psihice extrem de periculoase într-un mod superb, care m-a marcat profund (probabil ţi-ai dat seama pe chat, ik =))))))) ). A fost perfect. Nu a fost nici prea explicit, nici prea vag. A fost exact cât trebuie. A FOST EXACT CÂT SĂ MĂ ÎNNEBUNEASCĂ PE MINE ca să-mi dau seama ce s-a întâmplat cu fătul, cum Angelique şi-a creat propria lume, cât de liniştită pare viaţa ei post-trauma şi cât de fucked up e finalul. Mă ucizi, Choco, mă ucizi...
Acum sunt blocată între feels wagon şi omfg wagon. Ca de obicei, îţi aplaud munca şi aştept următoarele tale creaţii care, cu siguranţă, mă vor răvăşi.

[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Choco: Awwwwwwww, mersi, băi, ești o drăguță, ca de obicei. Bau. rusinos