Mi-ai dat o munca destul e grea :)) sa vada daca nu ti-ai iesit din mana. Ei bine, sunt mandra de tine, oule! Nu am mai citit de multa vreme un fic pe placul meu pe forum. 
Ca tot vorbeam de critica cu tine, tin sa subliniez ca nu te voi *satisface*  Nu am ce sa comentez. Mereu mi-a placut felul tau de a nara.
Astept sa pui continuarea mai repede
Nu uita sa ma anunti si pe mine.
O zi frumoasa, ouzila (:

        Priveam ratacita in jur, cautand un punct de plecare. Eram singura intr-un loc parca infinit, ratacita, rupta de orice farama de realitate. Niciun zgomot nu se auzea in jur, nimic de care sa ma agat. Soarele ardea cu putere, dar nu il simteam. Corpul meu nu mai era uman. Singurul sentiment pe care il aveam era dorinta de putere. Dorinta de a gasi acea sfera. Voiam intr-adevar sa trec acel test. Voiam sa-l impresionez pe Lucifer, sa fiu in dreapta sa pentru eternitate. Il veneram, era idolul meu. Oare asa era sa fiu credincioasa? Umana fiind, niciodata nu am crezut cu adevarat in Dumnezeu. Chiar deloc. Ma lasase singura cu ani in urma, nedorind sa-mi raspunda la nenumaratele rugaciuni. De indata ce apelasem la partea intunecata, el aparuse imediat. Ca o licarire de speranta, Lucifer aparuse in viata mea oferindu-mi ceea ce nimeni nu o mai facuse pana in momentul respectiv. Siguranta. Puterea de a continua, de a trece in nefiinta, dar totusi de a avea viata vesnica in palatul sau. Adoram acest lucru. Adoram puterea pe care simteam ca mi-o putea oferi. De aceea trebuia sa lupt. Trebuia sa supravietuiesc.
Mergeam alene prin nisip, uitandu-ma in jurul meu dupa indicii. La ce se referea prin supravietuire? Om nu mai eram. Nu aveam nevoie de apa, de hrana, de odihna, Nu aveam nevoie de nimic. Lupta? Nu simteam pe nimeni in jurul meu. Eram izolata complet de civilizatie, de oameni, de demoni. Tot ce zaream in calea mea era culoarea aramie a nisipului si albastrul cerului. Desi acea priveliste odinioara imi era alinare, in momentul de fata imi era cel mai sumbru cosmar. Nu intelegeam la ce se referea. Cuvintele lui erau ca un puzzle din care lipsea o piesa. Piesa cheie.
        Absorbita in gandurile mele nu observasem lovitura ce-mi fusese aplicata. Uram sa recunosc asta, dar fusesem luata prin surprindere. Cu greu ridicasem privirea din pamant, cautandu-l pe faptas. Ma uitam cu ura la cel din fata mea, incercand parca sa-l distrug din priviri. Noile mele simturi erau intunecate, indreptate parca spre distrugerea oricarui obstacol. Nu mai era nicio urma din persoana care obisnuiam sa fiu. Nu mai aveam suflet. Intr-un ciudat mod adoram acest lucru. Eram nemuritoare, dornica de sange, dornica de puterea ce aveam sa o obtin. Stiam ca puteam face rau cu usurinta, asta si intentionam. Era datoria mea de a chinui sufletele, de a ucide orice amenintare a Iadului. Era noua mea casa.
 


                -Nervoasa?
 
         Ma privea cu nonsalanta, zambind dispretuitor. Se apropia cu pasi repezi de mine, dand sa atace din nou. M-am ridicat rapid, evitand stangaci lovitura ce-mi era pregatita, izbindu-ma la cativa pasi distanta. Dadea lovituri continuu, eu neavand timp de contraatac. Eram oarecum imobilizata, ca o jucarie in mainile necunoscutului din fata mea. Spre deosebire de mine, prezenta lui emana o rautate pura. Aura lui era inconjurata de o entitate pur malefic ce-ti dadea un sentiment groaznic de nesinguranta. Inumana fiind, nu simteam. Totul parea ca relatarea unei carti reusite. Inspir adanc, reusind intr-un final sa ma ridic, incercand din rasputeri sa contraatac. Era puternic. Foarte puternic. Il priveam cu dispret, simtindu-ma parca neputincioasa in prezenta lui. Acel aer superior, aura ce o emana in jurul sau, zambetul batjocoritor. Un adevarat demon.
 


                -Eu sunt testul tau. Daca vei reusi sa ma invingi, ti-ai castigat locul printre noi. Daca nu… ei bine, vei afla.
                -Si daca te omor?
 
        Ranjetul lui se transforma intr-o fractiune de secunda intr-un ras haotic auzind cuvintele mele. Atat de rece, atat de dur, de superior, ca si cum nimeni si nimic nu l-ar fi putut invinge. Cine credea ca este? Insusi Lucifer? Era imposibil ca cineva de speta lui, un subordonat al Lordului sa aiba o atitudine atat de grosolana fata de discipolii sai. Nu era corect. Nu suportam faptul ca unul asemeni mie sa se comporte atat de batjocoritor. Aveam sa-i arat fortele mele. Aveam sa-l inving.
        Vocea-i rasuna asemeni unui ecou, ca si cum tot acel desert se risipi in van. Urla parca la mine, rostind silabisit motivele pentru care el era mai puternic decat mine. Aveam sa-mi dau seama singura de rezultate, nu-i asa?
        Cat ai clipi, am sarit in picioare incepand sa-l atac haotic. Miscarile-mi erau necontrolate, ghidate parca de furia provocata de ego-ul sau. Il loveam cu toata forta mea, iar el nici nu parea sa se oboseasca. Imi bara cu usurinta fiecare lovitura, izbindu-ma cat colo de cate ori avea el pofta. Un sentiment de neputinta, de inferioritate incepu sa rasara in interiorul meu, intensificandu-se cu fiecare atac esuat. Oare chiar nu eram demna sa fac parte din acea lume? Pentru ce luptasem? Pentru ce imi vandusem sufletul Diavolului? Nu concepeam ideea de a ma lasa invinsa, dar eram constienta de faptul ca energia mea era pe sfarsite. Il invidiam. Era atat de puternic, iar eu atat de slaba.
        Ma oprisem pret de cateva secunde, incercand sa-mi calculez urmatoarele miscari. Aveam nevoie de o slabiciune, de un punct in care cu o singura lovitura aveam sa-l termin. Parea atat de sigur pe el, incat focul sperantei mi se risipea rapid. Aici avea sa-mi fie sfarsitul? Pentru o eternitate plina de suferinta acceptasem acel pact? Cum oare il puteam invinge?
 


                -Asta este tot ce poti? Haide, parca voiai sa ma omori! Unde iti este acum vointa?! Renunti? Dai bir cu fugitii?
                -Taci!
 
        Cuvintele lui rasunau tare si clar in capul meu, dandu-mi parca puterea sa continui. Ma ridicasem in picioare, iar cu ultimele puteri alergasem spre el, vocea-mi ragusita urland de durerea multiplelor rani provocate. Eram constienta de faptul ca era ultima mea sansa. Daca aveam sa o ratez, pieream.

        Ajunsa in fata lui, disparu, nelasandu-mi timpul necesar pentru a-i aplica lovitura ce in mintea mea era fatala. Ratasem. Dandu-mi seama de esecul de care aveam parte, cazusem in genunchi, gandindu-ma la ce avea sa urmeze. Eram terminata. Voiam sa plang, sa urlu, sa ma descarc, dar parca sufletul nu ma durea. Sentimentul de neputinta disparu imediat, fiind inlocuit cu o furie arzatoare. Cu ura. Il uram pe barbatul ce-mi zambea dispretuitor. Din cauza lui ratasem. Doar din cauza lui. Acele atacuri orbite parca de setea de sange ce se trezea treptat in mine imi intunecasera judecata, facandu-ma sa esuez. Stiam ce urma. Urma sa mor. Definitiv.