Într-un mod sumbru, trist și monoton, picurii nu se sfiesc să cadă asupră-mi. Mă feresc, căci am impresia că răceala lor va scurge căldura din mine până la refuz, până la un oarecare punct final, mort. Mă regăsesc într-un mod dubios în acest cadru funest. Recent, trăiesc cu un vag sentiment de moarte și destrămare completă a sinelui, fapt ce mă determină să cred că mă pierd pe undeva prin spațiu, uitând de existența mea fizică și spirituală.
Retrăgându-mă în prima cafenea ce-mi iese în cale, trec neobservată prin multitudinea de persoane ce împânzeau locul respectiv, creând astfel o varietate, o frescă umană de-a dreptul interesantă și plăcută ochiului. Sorb lacom din băutura caldă ce tocmai îmi fusese servită și privesc atent, minuțios și totuși prinsă undeva în universul gândurilor mele, decorul clasic, vechi și cu un miros înțepător de plăcut de cafea proaspăt măcinată. Ploaia ce refuză să se despartă de pământul cald, înfierbântat, continuă să își presteze grandiosul număr, nefericind toți oamenii care o simt. Străzile londoneze sunt de cele mai multe ori atinse de puritatea apei, sunt aproape mereu umede și reci, ca și acum, de aici venind și confuzia mea. Cum reușește un anume lucru să te supere, când tu ești obișnuit de ceva timp cu el?
Luând în considerare faptul că mereu am fost un copil atipic, tind să cred că nu este greșit să judec că obișnuința apare odată cu dispariția plăcerii și a nevoii de cunoaștere a noului, a ineditului.


    Deși dorind cu ardoare să-mi continui meditația, atenția îmi este furată în mod inevitabil de un tânar, de un adolescent care se așează la masa alăturată mie, oferindu-mi ocazia de a-i privi larg, atent și limpede chipul.
Îmi fixez, poate într-un mod puțin deranjant, privirea asupra sa, cercetând cu o aprigă dorință de descoperire trăsăturile sale nu foarte distincte de ce obișnuiesc să observ în mod întâmplător pe stradă. Ceea ce într-adevăr am găsit curios a fost privirea lui ce inspiră un aer  grav, un aer de om solitar, nefericit și neatins de frumusețea sentimentului de iubire. 
Puteam spune dintr-o privire că vrea să-l domine. Puteam aprecia foarte clar în acele minute aparent fără sfârșit că își dorește să fie dominat de iubirea absolută. Atunci, se asemăna cumplit de tare cu un geniu neînțeles care blestema societatea meschină în care trăiește fiindcă nu este capabilă că înețeleagă și să aprecieze adevărata artă.
Cât de trist, sau cât de bine este să te regăsești într-un străin doar privindu-l? Cât de profund trebuie să îl simți ca să realizezi asemănarea?  Întrebări fără de răspuns.
  Continui nonșalant să îl privesc, când îmi simt pupilele dilatându-se într-un mod ușor neobservabil, dar simțit de mine. Mă privește, la rândul său.
Mă privește fără nici măcar o emoție imprimată pe chip, deși simțeam destul de intens curiozitatea ce își găsea loc în acel moment în inima mea, pentru acest om trist. Îndreaptă cana din care ies dens aburi către gură, neîntrerupând sub nici o formă șirul lung al privirilor ce părea să domine mica distanță dintre noi. 
Decid să-mi mut privirea către părul său negru, la fel de întunecat precum nopțile lungi de decembrie, urmând degetele sale aparent interminabile. Hmm, pian. Oare cântă la pian? Căci are stofă de pianist. Întotdeauna am fost fascinată de corpul uman, de trăsături și de distincțiile dintre ele, așadar nu mă sfiesc să le privesc îndelung, la diverși oameni.
Îmi continui micul număr odată cu băutura ce părea să-mi aline gâtul uscat, ros și distrus de vremea neiertătoare din acest loc.Îmi imită aproximativ perfect gestul, concentrându-și intens întreaga atenție pe fizionomia mea, arătându-se în mod evident interesat în a continua ce începusem.
Brusc, neașteptat, se ridică fără pic de stăpânire de sine și se îndreaptă cu pași mici, insesizabili, către mine. Îmi mențin liniștea și calmul inițial, așteptând plăcutul inevitabil.
Când ajunge în dreptul meu îmi oferă vaga impresie că a uitat de ce a venit și că nu dorește să-mi transmită nimic. Ciudatul devine și mai ciudat când observ cu stupoare că și-a înghițit în mod iremediabil cuvintele.
Pentru a nu amplifica sentimentul, vocea-mi răsună încet, răgușit.


- Ne putem ține companie unul celuilalt, dacă dorești.


Se mulțumește cu micuța și scurta mea invitație la o discuție și îmi oferă un zâmbet cu un strop de bucurie și curiozitate în el. Așezându-se încet în fața mea, îmi adresează primele cuvinte.


- Nu am vrut să deranjez inițial. Am făcut-o ulterior, căci mi-ai părut interesantă. 


Vocea lui pătrunzător de masculină a pus armonie completă în gândurile mele ce se derulau haotic, fără nici un pic de control. Precis vocea lui a înseninat ziua ploioasă ce mistuia Londra la ora aceea.
Dorind din ce în ce mai mult să cunosc această făptură, îmi aud vocea răsunând stins în încăpere.


- Ploaia te-a făcut și pe tine să te adăpostești aici?
- Trist, dar da. Mi-aș fi dorit să nu fi fost împins oarecum de factori externi ca să fac anumite lucruri.


Am chicotit.


- Așadar nu mi-am imaginat degeaba, chiar avem lucruri în comun.
- Te-ai simțit vreodată inertă?


    Am simțit durerea din această întrebare mai profund decât probabil ar fi trebuit. Durerea mea, durerea lui. Durerea ce aparent o împărțeam fără să știm.
Fără să iau în seamă faptul că tânărul îmi aștepta nerăbdător răspunsul, îmi mut privirea spre fereastra ce se afla în stânga mea, la o distanță micuță, și privesc în gol. Am zâmbit ironic când mi-am întors în sfârșit privirea către el, acesta înțelegând mai mult decât bine reacția mea puerilă, dar care avea un înțeles. Cuvintele alunecă ușor, conversația decurge fluent, fără pic de rușine, ca cea simțită inițial.
Am sfârșit oferindu-ne datele de contact și o caldă, reconfortantă îmbrățișare. Simplu, și totuși profund.
Părăsesc localul, realizând că doar prezența acestuia m-a menținut vie spiritual pentru aproape o jumătate de oră. Ploaia se oprise, însă norii refuză să părăsească bolta, să ofere puțină căldură și lumină nouă, muritorilor, muștelor de-o zi. 
Revin la vechile sentimente și la vechiul mod de a-mi privi viața, ca pe o poezie. O simplă elegie.
    Oare voi fi din nou cea care am fost odată?

Frumos. Ăsta-i cuvântul care îl caut să-ți descriu One-Shot-ul. Sfârșitul m-a lăsat fără cuvinte, nu știu ce aș mai putea să spun. Titlul a avut sens la final și mi-a plăcut cum sună. Povestea, dialogul, totul, le-am consumat cu plăcere. Mai aștept încă un One-Shot. Spor la scris!