Intoarce-te, nu pleca!

Va rog frumos cititi-o :x

“Se spune ca a existat odata un arbore batran si maiestuos, cu
ramurile intinse spre cer. Cand inflorea, fluturi de toate formele si
culorile veneau de pretutindeni şi dansau in jurul lui. Cand facea
fructe, pasari din tari indepartate veneau sa guste din ele. Ramurile
sale aratau ca niste brate vanjoase. Era minunat. Un baietel obisnuia sa
vina si sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu
el si a început sa-l iubeasca. Ceea ce este mare si batran se poate
indragosti de ceea ce este mic si tanar, cu conditia sa nu fie atasat de
ideea ca el este mare, iar celalalt mic. Copacul nu avea aceasta idee,
asa ca s-a indragostit de baiat. Egoul încearca intotdeauna sa iubeasca
ceea ce este mai mare decat el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este
insa mare sau mic. Ea ii imbratiseaza pe toti cei de care se apropie.

Asadar, copacul s-a indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa
se joace sub el. Ramurile sale erau foarte inalte, dar el si le apleca,
pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mangaia florile şi
pentru a-i culege fructele. Iubirea este intotdeauna gata sa se incline;
egoul, niciodata. Daca incerci sa te apropii de un ego, acesta se va
inalta si mai mult, devenind atat de rigid incat sa nu-l poti atinge.
Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi
atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Asadar, ori de cate ori venea copilul, arborele isi pleca ramurile. Cand
micutul ii mangaia florile, batranul copac se simtea cuprins de un val
incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericita atunci cand
poate darui ceva; egoul nu este fericit decat atunci cand poate lua ceva
de la altcineva.

Baiatul a crescut. Uneori, dormea in poala copacului, alteori ii
manca fructele, sau purta o coroana împletita din florile sale. Se
simtea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac
întotdeauna sa te simti ca un rege, in timp ce ghimpii egoului te fac
sa te simti mizerabil.

Vazand cum baiatul poartă o cununa din florile sale, dansand cu ea,
copacul se simtea fericit. Il aproba cu ramurile sale; canta in bataia
vantului. Baiatul a crescut si mai mult. A inceput sa se catere in
copac, leganandu-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se odihnea pe ele,
copacul se simtea fericit. Iubirea este intotdeauna fericita atunci
cand altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decat
atunci cand altcineva il reconforteaza..

Timpul a trecut, iar baiatul a inceput sa fie apasat de alte
indatoriri. Avea ambitiile lui. Trebuia sa isi treaca examenele, sa isi
faca prieteni… De aceea, a inceput sa vina din ce în ce mai rar pe la
copac. Acesta il astepta insa cu o nerabdare din ce in ce mai mare,
strigandu-i din adancurile sufletului sau: „Vino, vino. Te astept”.
Iubirea isi asteapta intotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este
altceva decat o continua asteptare.

Cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe
care o simte iubirea este aceea de a nu se putea impartasi cu altcineva,
de a nu se putea darui. Atunci cand se poate darui in totalitate,
iubirea este fericita.
Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele in care trecea pe la copac au
devenit din ce in ce mai rare. Toti cei care cresc in lumea ambitiilor
isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit
ambitios si prins in afacerile sale lumesti. „Ce copac? De ce ar trebui
sa-l vizitez?”

Intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Asculta! Te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.

Baiatul i-a raspuns: „Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu
îmi doresc bani”. Egoul este intotdeauna motivat: „Ce poti sa-mi oferi
pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de
oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o”. Egoul are întotdeauna un
scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa rasplata.

Uimit, copacul i-a spus baiatului: „Nu vei mai veni decat daca iti
voi oferi ceva? Iti ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu tine niciodata
nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat.

„Din pacate, nu am bani. Aceasta este o inventie a oamenilor. Noi,
copacii, nu avem bani. In schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se
umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra ii racoreste pe cei
incalziti. Cand bate vantul, dansam si cantam. Desi nu avem bani,
pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca
ne-am implica si noi în afaceri financiare, am deveni la fel de inraiti
si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin
temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem
nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari. Nu, noi nu avem
nevoie de bani”.

Baiatul i-a spus: Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de gand sa merg
decat acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere
întotdeauna bani, caci banii inseamnă putere, iar aceasta este cea mai
mare nevoie a sa.

Copacul s-a gandit mult, dupa care a spus: „Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. In felul acesta, vei obtine bani”.

Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat în copac si a cules
toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. In graba sa, i-a
rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou
fericit. Iubirea se bucura chiar si atunci cand este lovita. Egoul nu
este cu adevarat fericit nici macar atunci cand obtine ceva. El nu poate
simti decst nefericire.

Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui,
dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci cand
acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani
in schimbul lor.

Baiatul nu s-a mai intors multa vreme. Acum avea bani si era foarte
ocupat sa obtina cu ajutorul lor inca si mai multi bani. A uitat cu
totul de copac, si astfel au trecut anii.

Copacul era trist. Tanjea dupa intoarcerea baiatului, la fel ca o
mama cu sanii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Intreaga sa
fiinta tanjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strange la piept si a
se usura. Cam la fel tanjea si copacul nostru. Intreaga sa fiinta era in
agonie.

Dupa multi ani, baiatul, devenit intre timp adult, s-a întors la copac.

Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino si imbratiseaza-ma”.

Barbatul i-a raspuns: „Termina cu prostiile. Faceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte”.

Egoul considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilareasca.

Copacul a insistat: „Vino, mangaie-mi crengile. Danseaza cu mine”.

Barbatul i-a raspuns: „Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Imi poti oferi o casa?”

Copacul a exclamat: „O casa? Bine, dar eu traiesc fara sa stau intr-o casa”.

Singurii care traiesc in case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi
traiesc liber, in natura. Cat despre oameni, cu cat casa in care traiesc
este mai mare, cu atat mai mici par in interiorul ei.

„Noi nu traim în case, dar uite ce iti propun: imi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor”.

Fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat
crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era
foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci cand ii sunt
taiate membrele de catre cel iubit. Iubirea nu stie decat sa dăruiasca.
Ea este întotdeauna pregatita sa se ofere în intregime.

Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce in urma
macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l
astepte. Ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care
sa poata canta in bataia vantului. Vanturile continuau sa bata, dar el
nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a
reusit sa rosteasca o ultima chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.

Timpul a trecut, iar barbatul a imbatranit. Odata, se afla prin
apropiere, aaa ca a venit si s-a asezat sub copac. Acesta l-a întrebat:
„Ce mai pot face pentru tine? Ai venit dupa foarte, foarte mult timp”.

Batranul i-a răspuns: „Ce poti face pentru mine? As vrea să ajung
intr-o tara indepartata, sa castig si mai multi bani. Pentru asta, am
nevoie de o barca”.

Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din
el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi
astfel in ţara aceea indepartata, pentru a castiga mai multi bani. Dar,
te rog, ai grija de tine si intoarce-te cat mai repede. Voi astepta de-a
pururi întoarcerea ta”.

Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat.

Acum, din copac nu a mai ramas decat radacina, dar el a continuat sa
astepte cu rabdare intoarcerea celui iubit. A asteptat mereu si mereu,
constient insa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se
va mai întoarce niciodata. Egoul nu se duce decat acolo unde are ceva de
castigat.

Odata, m-am asezat langa ciot. Acesta mi-a soptit: „Am un prieten
care a plecat departe si nu s-a mai întors. Ma tem sa nu se fi inecat,
sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut în tara aceea îndepartata.
Poate că nici macar nu mai este in viata. O, cat mi-as dori sa aflu
vesti de la el! Ma apropii de sfarsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai
dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca
nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic
sa-i ofer, iar el nu intelege decat acest limbaj.
Egoul nu intelege decat limbajul acceptarii. Iubirea vorbeste limbajul daruirii.”

P.S. Cred ca foarte multi oameni…se regasesc in aceasta poveste.

Cat de trist poate fi, Mell...off, Doamne...
Cat de aiurea e sa iubesti pe cnv si acel cnv sa-l doar-n 14 de tn,,,
Ma rog...foarte frumoasa poveste...
Merita citita !

Mai am puțin și plâng..
Săracul copac..egoul nu am crezut niciodată că e un lucru bun și chiar așa e..foarte frumoasă povestea.. puppy eyes

Doamne!
Cât de trist!
E totuși foarte impresionant devotamentul copacului, iubirea absolută de care dă dovadă!
Minunată poveste! Chiar merită citită!
E un semnal de alarmă pentru noi, oamenii.