Lacrimi însângerate

Subiect: Lacrimi însângerate Lun 20 Aug 2012, 17:19

M-am decis sa incep si eu un fic. Nu stiu cat de originala este ideea, insa sper sa va placa. Mentionez de acum ca nu am pastrat ideea animeului.
Acestea fiind spuse, citire placuta kiss

:

Lacrimi însângerate

Partea I

Capitolul 1

Globuletul de jar incepe sa se stinga, sa se afunde intr-o apa de cristal, albastra, fermecatoare. Linii aurii pline de sperante frante traverseaza acum oceanul, linii ce transmit incheierea unei alte zile din viata tuturor, pierderea unor alte momente unice din viata noastra. Un stol de pasari traverseaza un univers misterios, intunecat, mirific; se pierd in zare.

La granita dintre vis si realitate se infatiseaza autostrada lunga si pustie. De o parte si de alta a drumului se afla iarba palida, acum uscata. Lamele de foc au pus stapanire pe ea, iar ploaia pare sa fi uitat sa ii aduca o farama de putere, acea licoare magica ce o tinea vie, sanatoasa, verde si cruda.

Praful abundent pluteste in aer, iar vantul il face mai puternic, mai greu, si mai insuportabil. Pulberea gri se loveste de bustenii doborati din cauza setei de bani ce acapareaza din ce in ce mai multi oameni. Vantul spulbera totul in calea lui, si nu lasa nimic sa ii scape. In urma sa, se ilustreaza peisaje moarte, fara pic de magie in ele, acum bogate in amintiri nemuritoare, pline de trecut, dar goale si ascunse de viitor.

Oftez zgomots si imi atintesc privirea spre parbrizul usor crapat.Norii negri isi fac simtita prezenta, acoperind fiecare particica din tesatura albastra,fina si nemarginita, ce se infatiseaza deasupra pamantului. Cerul capata o nuanta neagra, asemeni unui abis mohorat, aceeasi nuanta pe care o aveau si ochii lui, acei ochi pe care nu ii voi mai vedea niciodata.

Un sentiment de nostalgie incepe sa isi faca simtita prezenta in mintea mea, si in fiecare particica a corpului meu. Fiorii ma trec pe sirea spinarii doar atunci cand ma gandesc la el; cel ce mi-a furat inima si a luat-o cu el, atunci cand a parasit aceasta lume. Din instinct incep sa privesc in sus, dar nu disting decat tapiteria alba a masinii. Ironia sortii incepe sa isi faca veacul doar pe langa mine. Aiurea, nu? Pufnesc dispretuitor gandindu-ma ca in curand o voi lua pe sapte carari, si din nefericire, nu va avea cine sa ma aduca inapoi pe calea cea buna, avand in vedere ca i-am dezamagit pe toti; de la simplele cunostinte, si pana la prietenii mei pe care ii catalogam ca fiind fratii pe care mi i-am dorit mereu, dar nu i-am avut. Am renuntat la tot in momentul in care el a murit. M-am inchis in mine si i-am ignorat pe cei ce imi voiau doar binele. Acum regret, si nu imi doresc decat sa ma ierte si sa nu imi poarte dusmanie. Un om normal si-ar dori sa dea timpul inapoi, dar eu nu imi doresc asta. Daca as da timpul inapoi, as schimba totul; as trai intr-o lume roz-bombon, perfecta, dar nu as avea ocazia sa cunosc sensurile cuvintelor “lupta”, “treci mai departe”, “greseste”, “invata”.

Lacrimile isi fac aparitia in colturile ochilor, si cu greu ma abtin sa le retin acolo. Stiu sigur ca nu si-ar dori sa plang, ci sa trec mai departe, insa nu pot. Ceva nu ma lasa, iar acel ceva este un sentiment pe care nu l-am mai cunoscut, si abia acum imi dau seama de puterea si de influenta ce cad pe umerii sai, urmand sa mi le transmita mie. Un singur cuvant imi trece prin minte, iar acela este intitulat simplu si complex, “razbunare”.

Cu ajutorul mainii drepte imi sterg lacrimile ce mai aveau putin si imi inundau obrajii, acum rosii. Mana mea devine uda, “patata” de sperantele spulberate ce se ilustreaza sub forma unor perle lichide, transparente. Imi inclestez degetele, incercand sa retin momentele minunate care reuseau sa evadeze din mintea mea sub forma acelor margele pretioase,umede. “Jur ca te voi razbuna, si ii voi face sa plateasca; jur pe amintirile noastre.”. Zicand acestea, imi sterg mana pe husa scaunului, iar apoi mi-o asez din nou pe volan, concentrandu-ma la drum.

Se pare ca ploaia incepe sa isi faca simtita prezenta. Incetul cu incetul pune stapanire pe aceasta parte de lume, care, pana acum, parea sa fie data uitarii. Dar iata ca proverbul cu “Speranta moare ultima” este scos la lumina cu ajutorul adevarului, ca de fiecare data, lucru enervant cateodata. Picaturile grele de apa se spulbera la contactul cu asfaltul, despartindu-se in alti mii de stropi, din ce in ce mai mici, pana la urma disparand ca si cum nu ar fi fost acolo niciodata.

Zgomotul enervant provocat de cauciucurile ude ale masinii, a disparut, semn ca acestea au intalnit nisipul. O plaja destul de mica, si ferita de ochii lumii se dezvaluie in fata ochilor mei. Este neschimbata, aratand la fel ca acum cativa ani. Deschid portiera lasand vantul puternic sa patrunda in interiorul masinii, o data cu stropii de ploaie. Scot un picior afara, iar tocul cui al sandalelor se afunda in nisip. Privirea mea este captivata de locul in care ma aflu. Acest loc ,pe care il stiu de cand eram mica, a ramas la fel: fiecare floare, fiecare piatra, fiecare copacel este la locul lui. De fiecare data cand vin aici, amintirile se napustesc asupra mea, iar eu nu pot scapa, niciodata nu am putut. Sunt legata de acest loc. Aici l-am intalnit pe el cand eram intr-o “expeditie” cu parintii mei. Ne-am imprietenit, iar pe durata vacantei iubirea mea pentru el devenea din ce in ce mai puternica. O singura privire de-a lui ma facea sa rosesc instantaneu, sa simt furnicaturi in palme, sa simt fluturasi in stomac, sa las privirea in jos, sa respir sacadat din cauza emotiilor. Inima mea incepea sa bata si sa pulseze sange, din ce in ce mai tare.

Un zambet micut si inocent imi apare in coltul gurii. Imi e dor de acele vremuri in care eram doar o copila neajutorata, ce trebuia sa fie ajutata si aparata de toata lumea. Imi e dor de parintii mei, dar cel mai mult imi e dor de el. Acel baiat m-a facut sa inteleg sensul cuvantului “iubire”, m-a facut sa devin o alta persoana, o persoana mai buna, mai curajoasa, mai matura. A fost singurul care nu m-a invinovatit nici macar atunci cand era sigur ca eu am gresit, a fost singurul care a avut incredere in mine, a fost singurul baiat care mi-a patruns in inima si a reusit sa topeasca stratul gros de gheata din inima mea. Era unic, este unic, si va ramane unic. Au trecut doi ani de cand a parasit lumea asta, iar eu nu am reusit sa trec peste nici macar acum.

De cateva minute imi trec mana de o parte si de alta a bordului masinii. Cu fiecare miscare trecutul mi se deruleaza in fata ochilor. Revad fiecare moment al vietii mele, cu exceptia momentelor in care am ramas singura; nu vreau sa imi amintesc acum de ele. Cand parintii mei au fost ucisi, acum doisprezece ani, prietenii au fost ca niste frati pentru mine. Mi-au fost alaturi in fiecare moment, si se asigurau ca am tot ce imi trebuie. Niciodata nu voi putea sa ii rasplatesc pentru timpul pe care l-au pierdut, doar pentru a sta cu mine. Singurul lucru pe care am putut sa il fac, a fost sa plec din tara si sa ii abandonez. Ma simt ca ultimul om de pe Pamant, si abia acum imi dau seama de gravitatea faptelor mele. Cum ar putea sa ma ierte? Nici macar eu nu m-as ierta. Trebuie sa fii nebun sa uiti si sa ierti asa ceva. Dupa o lunga perioada de timp, reusesc sa gandesc si eu lucid, si dau nas in nas cu adevarul. Pff, cine a zis ca adevarul doare, mare dreptate a avut.Totusi, o sa il blestem toata viata pentru idiotenia asta pe care a scos-o pe gura.
Pufnesc din nou si imi dau seama ca nu am toata tigla pe casa.

Ies din masina si ma indrept spre locul unde valurile puternice se spulbera. Tocurile sandalelor sunt afundate in nisip, in totalitate. Ma descalt astfel incat sa scap de acel obstacol. Avansez cativa pasi, iar acum ramasitele valurilor imi mangaie talpile picioarelor si gleznele. Raceala provocata de apa inghetata imi strabate fiecare vena, fiecare os, fiecare organ. O stare de euforie se asterne peste mine, iar amintirile inceteaza sa mai navaleasca. Ma asez pe nisipul ud, cu fata in sus si picioarele aflate inca in apa rece. Privesc cerul ce pare sa planga in locul meu, acest gand provocandu-mi un zambet micut, sters.
De fiecare data cand privesc norii infumurati, imi aduc aminte de el, si de cat de mult iubea ploaia. Era atat de copilaros, atat de iubitor, si atat de linistit, incat iti dadea impresia ca nu este real.
O scanteie a fost de ajuns incat sa provoace unul dintre cele mai ingrozitoare fulgere pe care am avut ocazia sa le vad. Zambesc din nou, si tot ce fac este sa spun:

-Imi e dor de tine. Te iubesc!

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Lun 20 Aug 2012, 19:56

Hey hey
Wow ficul este super,fantastic,minunat...
Imi place inceputul si vreau neaparat sa vad si continuarea.
Imi place la nebunie descrierea ta.
Te rog mult sa ma anunti cand pui urmatorul capitol,sper cat mai curand.
Pana atunci mult spor la idei si la scris!!

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Sam 25 Aug 2012, 22:45

capsunica iti multumesc frumos pentru comentariu kiss

. Inseamna foarte mult pentru mine, de fapt, pentru orice scriitor. Mi-as dori sa aud mai multe pareri legate de fic, de ceea ce va place, de ceea ce ar trebui sa schimb. Imi doresc sa am parte de critici, caci vreau sa ma perfectionez. Orice sfat este primit de catre mine cu cea mai mare bucurie, deci puteti sa fiti cat de duri vreti. Pe mine nu ma deranjeaza. Asa cum am mai spus, vreau sa ma perfectionez, caci momentan nu scriu prea bine. Vreau sa devin din ce in ce mai buna, iar asta se va intampla doar cu ajutorul vostru.

Mentionari:
1. Daca sunteti genul de persoane carora li se face scarba foarte usor, sau mancati in timp ce cititi, nu recomand citirea paragrafului scris cu Italic (paragraful 6). Daca va decideti sa cititi, si veti fi dezgustati, nu este vina mea. Eu am atentionat lough

. O faceti pe propria raspundere.
2. Acest capitol este aproape lipsit de descriere, si imi cer scuze nervi!

, dar voi incerca sa ma revansez in urmatorul capitol. Promit! Totusi, sper sa va placa macar putin.
3. Nu voi mai posta pentru o saptamana, sau doua, fapt pentru care acest capitol va fi enorm, cat sa va ajunga pentru perioada mentionata mai inainte.
4. Imi cer milioane de scuze pentru eventualele greseli.

Hm, cam atat. Sper sa va placa, si va astept comentariile kiss

Capitolul 2

Un tunet asurzitor rasuna in aer, cateva secunde mai tarziu auzindu-i-se ecoul, aproape la fel de puternic. Fulgerele –acele lame pline de electricitate- se infatiseaza pe cer luminandu-l, facandu-l sa devina, pentru cateva moment, gri. Stropii de ploaie cad grei, unindu-se fie cu apa sarata, fie cu nisipul. Pamantul se cutremura sub atingerea fenomenelor naturale, dar totusi atat de infricosatoare si stranii. Vantul se increteste si incepe sa prinda teritoriu, punand stapanire pe apa oceanului ce pare sa se lase pagubasa. Valurile devin din ce in mai inalte, mai puternice si mai dormice de libertatea de care au dus lipsa atata timp.

Neluandu-mi privirea de la cerul inecat in negru, pipai cu dosul palmei pana cand dau de o cutiuta de carton. O privesc pret de cateva momente si observ ca era scris pe ea -cu litere mari- “Kent”. Totusi, nu imi dau seama cum a ajuns pachetul de tigari acolo. Probabil a cazut din masina atunci cand am deschis portiera, iar vantul a patruns in masina.
Afisez un chip indiferent, ridicandu-mi putin umerii in semn de “Nu conteaza”.Cu unghiile mele lungi, albastre cu model argintiu, reusesc sa desfac acel capacel de carton alb, cu o dunga bleumarin. Scot o tigara si bricheta neagra,metalizata. Apas puternic pe acel buton, iar o flacara oranje la baza si rosie la creste se naste din gazul aflat in recipientul transparent al brichetei. Imi pun o mana in jurul flacarei pentru ca vantul sau ploaia sa nu o stinga. Indrept flacara spre tigara, iar tutunul incepe sa arda puternic si da nastere unui fum cenusiu ce strabate filtrul alb, imaculat, facandu-l sa devina galbui. Inhalez acel fum, il simt in mine. Imi strabate gatul lung, lasa urme pe plamani si il elimin, spulberandu-se in aer.
Un fum, doua, o tigare, doua, un pachet si se termina totul. Acea magie dispare lasand in urma amintiri chinuitoare ce disparusera pentru cateva momente, momente pline de fum, de praf, momente nule.

Imi afund coatele in nisipul ud si rece, incercand sa ma sprijin in ele pentru a ma putea ridica. Reusesc sa ma ridic in sezut, iar mai apoi in capul oaselor. Privesc oceanul involburat, iar mintea mea incepe sa se goleasca. Imi incrucisez mainile la piept, crezand ca astfel ma voi proteja. Voalurile rochiei mele albastre plutesc prin razele vantului. Suvitele brunete se sparg cand imi intalnesc pielea alba si inghetata. Ochii imi sunt goi, iar oricine ar incerca sa descifreze ceva in ei, s-ar lasa pagubas. Nu se poate citi nimic, asta pentru ca nu ma gandesc la nimic, nu traiesc niciun sentiment. Sunt ca o stana de piatra; asa cum este construita, asa va ramane toata viata, fara sentimente, si doar cu o singura privire ce nu i se va schimba niciodata.

Mai privesc o data peisajul mirific din fata ochilor mei, apoi ma intorc la 180° si incep sa merg cu pasi apasati spre vehiculul cu care am venit. Nu ezit sa imi tarsai picioarele prin nisipul ud, dar inca fin. Iubesc sa fac asta; este un fel de obicei al meu pe care il practic inca de cand eram mica. Mereu cand fac asta, simt ca devin din nou copil, simt ca nu sunt singura in aceasta lume cruda. Dar cel mai important, simt imbratisarile tatei atat de calduroase, ii simt bratele puternice in jurul meu, acele brate ce emanau caldura, grija si protectie parinteasca. Imi e atat de dor de tot ceea ce facea, de tot ceea ce imi spunea, imi e dor de el.

Insa viata e mai dura decat pare, si nu multi reusesc sa supravietuiasca pana in ultimul moment, iar cei ce o fac se ajuta de alcoolul infect sau de pilulele daunatoare. Curajul incepe sa piara pe zi ce trece, sa se afunde intr-un loc izolat al mintilor noastre bolnave, umplute numai cu lucruri nefolositoare. Frica si panica domina lumea la ora actuala. Pe zi ce trece vezi la televizor din ce in ce mai multe stiri legate de sinuciagasi, de oameni fara pic de minte care isi omoara prietenii, sau mai rau, chiar membrii familiei. Pentru mine, acei oameni sunt egali cu zero. Daca Dumnezeu ti-a dat o viata, de ce trebuie sa iti bati joc de ea? Practic, ti-a dat-o pentru a-ti testa curajul, iar tu ai apelat la arme albe pentru a ti-o curma. Te chinui cateva minute, iar apoi vezi negru in fata ochilor, la sfarsit ajungand doar un simplu om, a carui amintire se va pierde in cateva zile. Vei sfarsi ca o simpla persoana care nu a avut curajul sa tina piept vietii, care a ales calea lasului si care nu si-a indeplinit niciun vis pentru care moartea lui sa fie demna. Vei sfarsi ca fiind un nimeni. Ultimul lucru pe care il vei vedea, vor fi doua cuvinte atat de valoroase, a caror importanta o vei afla abia atunci: “Game over”.Da, s-a terminat. Jocul s-a sfarsit, iar tu ai pierdut, desi aveai multe sanse de a-l castiga, de a deveni un invingator.

Sirul gandurilor imi este intrerupt de aparitia “brusca” a masinii. Ma indrept spre portbagaj, iar apoi imi asez mana dreapta pe el. Inspir adanc, iar apoi expir, si ridic “capacul”. Un zambet macabru imi apare pe chip la vederea cadavrului ce se afla acolo. Un barbat destul de invarsta, cu parul grizonat, cu o burta imensa, destul de inalt se afla acolo. Imi iau mana de pe portbagaj si apoi mi-o plimb pe chipul lui. Taieturile provocate de lama cutitului inca sangereaza. Chipul sau este alb, iar buzele ii sunt vinete. Cobor usor cu privirea si ma uit la pieptul sau, ce este si el plin de taieturi si de sange, unele organe iesindu-i afara. Degetele ii sunt retezate –tot de lama cutitului- la fel ca si picioarele. Unghiile ii sunt smulse din carne de asemenea si pielea de pe langa ele. Urc din nou cu privirea, si ajung la tamplele strapunse de cinci gloante. Din ochii inchisi se preling firicele de sange, la fel ca si din nas si gura.

Acest om a ajuns asa din cauza mea, dar nu regret. Nu o fac, si nici nu o voi face. El e cel ce a ordonat asasinarea iubirii mele, iar acum a platit cu varf si indesat. Poate voi ajunge in iad, dar nu imi pasa atata timp cat el este razbunat. Sunt impacata cu gandul ca l-am chinuit la fel cum mi-a chinuit si el barbatul. Ma rog, poate eu am fost putin mai bolnava mintal decat el, avand in vedere ca inainte sa moara, i-am turnat sare si alcool pe ranile ce sangerau, dar asta nu mai conteaza acum. Cel putin nu voi ajunge la inchisoare, si voi putea sa ii omor pe toti ce i-au facut rau lui. Imi doresc asta inca de cand viata mea a devenit un cos de gunoi, plin de esecuri, de dezamagiri, de lacrimi, dar lipsit de iubire, lipsit de elementul vital al fiecarei fiinte umane. Degeaba ai oxigen, daca nu ai cu cine sa il imparti, sa il incalzesti, sa il transmiti si altora, sa te bucuri de el.

Acelasi zambet mi se intipareste din nou pe chip, un zambet multumitor, in care se poate citi satisfactia pe care o am acum. Inchid portbagajul, iar apoi deschid una din portierele din spate. Scot de acolo doua bidoane, de cinci litri fiecare, pline cu benzina. Trantesc portiera, iar un zgomot puternic se provoaca. Ma duc spre locul soferului, deschid usa, iar mai apoi iau de acolo o poza cu el, telefonul si o punga neagra, netransparenta. Inchid usa, las lucrurile pe jos si ma indrept spre cele doua bidoane cu benzina, pe care le torn rapid pe masina.
Am de gand sa termin cu partea asta a povestii chiar acum. Avansez cam cinci metri, iar apoi scot din punga neagra o cutiuta de chibrite. Iau unul, trasez cu ajutorul acestuia o linie pe bucata de catran lipita de cutiuta, iar acesta incepe sa arda. Il arunc in spatele meu, iar dintr-o data, o dogoare fierbinte face contact cu corpul meu. Imi intorc putin privirea, si observ in urma mea masina cuprinsa de flacarile zvelte. O explozie are loc, iar vehiculul este facut scrum. Zambetul se astern in coltul gurii, acelasi zambet plin de o satisfactie nemarginita.

Nu sunt mandra de ceea ce fac, dar totusi imi place. Macar eu nu ucid oameni nevinovati, ci doar mafiotii, “pestii”, criminalii, si alte specimene din astea, ce nu mai au dreptul la viata. Uneori am impresia ca lumea asta se va sfarsi cat de curand, iar lucrul asta ma inspaimanta chiar si pe mine. Nu sunt eu cea mai sanatoasa –mintal- din lumea asta, dar nu as omori niciodata un copil, asa cum a facut nenorocitul ce si-a gasit sfarsitul in mainile mele, cu cateva minute in urma. Sunt constienta ca uneori sunt mai nebuna decat orice criminal in serie, dar asta nu ma impiedica sa ma comport in acest mod, de fiecare data cand este nevoie. Pana la urma, daca nu ai sange rece in tine, te duci pe apa sambetei, iar asta o stiu din proprie experienta.

Mai arunc o singura privire spre flacarile marete. Scantei mici se desprind din focul arzator, asemeni celui din iad. Masina e carbonizata in proportie de 50%. Un singur lucru regret; ca nu l-am lasat pe nesuferitul acela in viata, sa arda de viu, sa il vad cum se chinuie, sa ii mai vad inca o data acea fata care cerea indurare.

Cu pasi apasati si siguri ma indrept spre autostrada. Acum mi-am dat seama ca mi-am lasat sandalele sa arda o data cu masina. Oftez dezamagita, caci acelea erau sandalele mele preferate. Erau albe, cu toc cui de zece centimetri, si se legau de picior cu doua barete realizate din pietricele stralucitoare.
Ajung la autostrada, iar in momentul in care picioarele fac contact cu asfaltul, spatele mi se arcuieste, si un scancet imi scapa printre dinti. Cine a pus cioburile astea aici? S-a inventat cosul de gunoi, oameni buni. Dupa ce ca trebuie sa merg pe jos, si in picioarele goale, acum trebuie sa suport si cioburile astea ce imi strabat carnea si imi provoaca sangerari abundente? Viata asta nu e deloc corecta. Si cum asta nu ar fi fost de ajuns, ma mai si claxoneaza niste nebuni. Nu cred ca scrie pe fruntea mea “Dama de companie. Ia-ma acum” sau “Fac autostopul. Destinatie: X”.

Ai simtit vreodata nevoia sa te duci intr-o padure, si sa ramai acolo tot restul vietii tale? Ti-ai dorit vreodata sa fii lasat in pace, dar asta sa nu poata fi posibil? Eu da, simt asta chiar acum. Cand ma gandesc ca trebuie sa ma duc si la seful meu sa ii dau raportul zilei de azi, mi se scoala parul in cap. Si avand in vedere ca e lung pana la talie, iar eu am cam 1.70 inaltime, as arata foarte ciudat cu parul sculat in cap. Nici macar daca iti bagi degetele in priza nu cred ca poti obtine o stfel de tunsoare. Nici macar Einstein nu cred ca a avut o astfel de freaza. Ce pot spune, voi fi unica.
Lasand modestia la o parte, imi dau seama ca am ajuns la o bezinarie. Perfect!
Intru in magazin, o salut pe vanzatoare caci o cunosc, iar urmatoare destinatie este baia. Pasesc in interior, iar apoi rasucesc cheia in broasca de doua ori. Las plasa neagra jos, iar telefonul si poza cu el pe chiuveta. Imi desprind parul ce era prins intr-un coc dezordonat, trecandu-mi mana prin el de cateva ori. Scot din punga o perie, o sticluta de sampon, si una de decolorant. Imi pieptan parul ce statea acum in toate directiile. Ca sa fiu sincera, imi iubesc parul. E lung si bogat, si mereu stralucitor.

Ma opresc pentru cateva momente, timp in care privesc in gol sprijinindu-mi mainile de marginea chiuvetei. Tot ceea ce am cladit in cativa ani, s-a dus. Am ajuns o pustnica ce nu comunica decat in timpul serivicului, si asta doar pentru ca era nevoie, nu din proprie intiativa. Am decazut atat de mult, incat nu ma mai recunosc. Am ajuns asa cum nu as fi crezut niciodata ca ar fi posibil. M-am schimbat radical, am devenit o ciudata, deprimata, izolata, demna de tot dispretul existent in atmosfera. Zambetele pe care le afisez, sunt doar de dragul de a incerca sa ma integrez din nou in societatea asta care ma dezgusta. Ranjeturile sunt false, sau doar macabre si pline de satisfactia pe care mi-o provoaca sangele prelins pe pielea oamenilor. Fiecare firicel visiniu iesea la iveala datorita cutitului manevrat de mine; el era papusa ce executa, iar eu eram papusarul ce comanda. Si cu toate astea, satisfactia nu putea inlocui iubirea, care pentru mine murise si disparuse intr-un alt univers, intr-un univers paralel. Multe s-au spus, s-au promis, s-au jurat, si putine s-au indeplinit, dar asta e ciclul vietii in secolul XXI. Oftez, iar apoi imi revin din transa ce ma acaparase pentru cateva minute bune.

Ma aplec spre chiuveta, iar acum parul meu se afla in aceasta. Iau sticluta de decolorant, pe care mi-o torn pe parul brunet. Il masez, astfel incat decolorantul sa isi faca treaba. Il las asa timp de cateva minute, iar apoi ma clatesc cu apa fierbinte; din incolora a devenit neagra, semn ca lichidul “magic” si-a facut treaba. Ma clatesc bine, iar apoi imi aplic mult sampon. Spuma densa emana un miros racoritor, placut. Imi clatesc din nou parul, iar apoi il storc.
Ma ridic, parul meu afalndu-se acolo unde ii este locul, adica pe spate. Ma privesc in oglinda in timp ce imi trec mana prin el. Zambesc larg, satisfacuta. In sfarsit am revenit la culoarea mea naturala, acel roz pal asemeni trandafirilor imbobociti, plini de roua diminetii. Ochii mei mari si verzi asemeni frunzelor crude, nedezvoltate, creaza o concordanta ce sugereaza pacea; verdele ochilor este cuprins de albul pielii, aceasta din urma fiind cuprinsa de rozul parului. Eram destul de draguta, dupa parerea mea. Nu puteam fii numita ‘Miss Univers’, dar nici ‘Baba Cloanta’. Daca stau bine si ma gandesc, sunt ceva din amandoua.

Imi dau jos rochia albastra, lasand sa iasa la iveala formele mele generoase, si naturale. Sanii mari si rotunzi sunt sustinuti de sutienul alb, cu dantela neara si buline de aceeasi culoare, iar posteriorul bombat de chiloteii ce sunt la set cu sutienul. Eram mandra de formele mele; as fi o mironosita daca as spune ‘Dar eu voiam sa am sanii mici si un fund inexistent’, sau ma rog, care putea fi confundat cu o scandura, la fel de usor. Din dulapiorul de langa oglinda, iau o sticluta de spirt, doua tampoane de vata, si cateva pansamente. Imi dezinfectez ranile provocate de acele cioburi stupide, iar apoi mi le pansez. Trebuie sa recunosc, ustura destul de tare, si pana acum am scancit de cateva ori. Pun la loc sticluta de alcool sanitar, iar tampoanele de vata le arunc la cos.Scot din punga un costum negru, din piele, pe care il imbrac destul de rapid si o borseta in care se aflau machiajele mele. Imi aplic un luciu de buze transparent si putin rimel. Niciodata nu mi-a placut sa ma machez in exces sau strident. Prefer sa raman naturala, si sa nu fiu confundata la patruzeci de ani, cu o baba de saptezeci. Parul mi-l usuc cu feonul din baie, iar apoi mi-l prind intr-o coada de cal. Imi incalt botinele cu toc cui de cincisprezece centimetri, de aceeasi culoare cu costumul. Imi sta bine imbracata asa, plus ca ma simt comod. Inghesui punga neagra –acum goala- in cosul de gunoi, imi iau telefonul si poza de pe chiuveta, descui usa si pasesc afara.

Cu pasi de alergare ma indrept spre iesirea din magazin, iar vanzatoarea imi arunca cheile unei masini. Le prind si ii zambesc in semn de “Multumesc”, ea returnandu-mi zambetul, iar apoi ma duc in spatele benzinariei unde se odihnea un gip negru. Zambesc multumita, stiind ca masina este un cadou de felicitare de la seful meu. Trebuie sa recunosc, are gusturi si stie sa imi cumpere ceea ce imi place. Il cunosc pe omul asta de aproape zece ani, iar el ma stie cel mai bine. Imi stie fiecare miscare, fiecare plan, fiecare gand, stie cum voi reactiona in fiecare situatie. Este un om la patruzeci de ani, insurat, si cu doi copii minunati. Cei mici sunt atat de plini de energie, si de fiecare data cand apar pe la birou il inveselesc pe tatal lor, dar si pe cei din jur. Obisnuiam sa imi petrec fiecare duminica cu ei, asta pana sa fiu promovata. Acum ne vedem mai rar, dar si atunci cand o facem nu ne mai dezlipim timp de doua zile. Imi sunt ca niste frati mai mici, si ii iubesc nespus de mult, iar daca li s-ar intampla ceva, cred ca as muri.

Ajung la masina, deschid portiera si ma urc in ea. Imi fixez oglinda astfel incat sa pot vedea masinile din spate, iar apoi scot o tigara din pachetul ce se afla pe scaunul de langa sofer. O aprind, iar apoi deschid geamul. Bag cheile in contact, iar rotile masinii incep sa se puna in miscare. O mana o am pe volan, iar cealalta imi sustine tigara, pe care o termin in cinci minute. Cum sunt o fiinta careia ii curge adrenalina prin vene, bag 120 km/h imediat ce am ocazia. Politia nu are nicio treaba cu mine, drumul este pustiu avand in vedere ca este noapte, deci un accident este imposibil de realizat.

Nu mai am chef de nimic, caci ziua asta a fost destul de plina. Urmatoarea oprire va fi biroul sefului, caruia trebuie sa ii prezint “realizarile” de azi. In cateva minute ajung.
Imi parchez masina pe unul din locurile libere, iar apoi pasesc in interiorul locului meu de munca; o cladire impunatoare, cu geamuri fumurii, intrari bine pazite si supravegheate video. In momentul in care intri pe usa principala, sigla organizatiei iti sare in ochi: “FBI”. Pasesc plictisita in cladire si imi salut colegii, acestia raspunzandu-mi cu zambete, ca de obicei.

Imi continui drumul si incep sa blestem holurile astea lungi. Cred ca l-am injurat pe constructorul cladirii asteia, de m-am plictisit eu de cate ori am facut-o. Serios acum, nu putea sa faca si el o cladire mai micuta, cu holuri mai scurte, nu lungi de cinci kilometri, si sa puna niste lifturi din trei in trei metri? Nuu, cum sa faca el ceva bun pentru mine. De fapt, nici nu existam pe vremea aia, dar asta nu e o scuza buna. Sunt sigura ca nu sunt singura care se plange de marimea cladirii. Sirul gandurilor imi este intrerupt de o voce blanda:

-Ce faci, bruneto? ma intreaba ea cu un zambet gingas pe buze, si cu o voce destul de amuzata.
Imi intorc privirea in urma, iar o fata inalta, cu forume bine definite, ochii lila si parul de un mov inchis pana la talie, imi apare in fata. Ii zambesc inocent, iar apoi ii raspund:
-Ce fac mereu, ii raspund eu, blestem ziua in care s-a nascut constructorul cladirii. Ea incepe sa rada destul de tare, semn ca a amuzat-o raspunsul meu, dar eu o intrerup cu o intebare obisnuita: ‘Dar tu ce faci, blondo?’.

Imi raspunde amuzata ca a incheiat o misiune si ca trebuie sa se prezinte si ea in biroul sefului. Ii spun ca si eu tot intr-acolo ma duc, si o invit sa mergem impreuna. Ea accepta cu zambetul pe buze, si ne continuam drumul ce pare fara sfarsit. Pana sa fim promovate, ne rezolvam misiune impreuna; eram o echipa. Acum lucram fiecare pe cont propriu, dar in acelasi mod inconfundabil; folosim aceleasi tehnici, aceleasi vrajeli, aceleasi arme. In ultima misiune pe care am avut-o fiecare, trebuia sa ne schimbam infatisarile, pentru a nu fi recunoscute. Eu am vopsit-o pe ea blonda, iar ea pe mine bruneta. Cand ne-am privit fiecare in oglinda, am tipat, ramanand socate de schimbarea mult prea brusca. Eu de la rozul meu deschis am ajuns la negrul acela inchis, iar ea de la movul inchis, la blondul ce iti fura ochii. Incetul cu incetul ne-am obisnuit, si ne alintam dupa culoarea parului, de fiecare data amintindu-ne de fetele pe care le-am facut cand ne-am vazut una pe alta.

Am ajuns in fata usii biroului sefului, dar cand vreau sa apas pe clanta, mana movaliei mi-o retrage pe a mea. Imi intorc privirea spre ea, iar ochii ei se atintesc spre mine.

-Astazi se implinesc doi ani, Sakura, doi ani de cand sotul tau a murit. Stiu ca vrei sa te duci la cimitir, si mi-as dori sa ma lasi sa te insotesc; macar de data asta. Vreau sa fiu acolo pentru tine, imi spune ea cu o usoara ezitare, lasand privirea in jos imediat ce si-a terminat replica.

Tonul vocii ei era unul scazut, plin de compasiune si de speranta. Niciodata nu am luat pe nimeni cu mine atunci cand ma duceam la cimitir. Nu voiam sa vada cealalta fata a mea, cea plina de sentimente, fragila, emotiva. Poate ca de data asta, ar trebui sa o las sa imi fie alaturi. Cred ca incetul cu incetul, a devenit prietena mea cea mai buna de aici. A fost singura care isi facea griji pentru mine atunci cand misiunile mele se prelungeau mai mult decat era cazul. Statea nelinistita, cu sufletul la gura, nu dormea noptea, doar pentru ca nu stia nimic de mine. De fapt, nici eu nu eram mai breaza. La fel faceam si eu cand misiunile ei se prelungeau. Schitez un zambet micut, iar apoi ii raspund:

-Da, Hinata, au trecut doi ani de cand Itachi a murit, au trecut doi ani de cand am devenit o salbatica ce nu mai interactiona cu nimeni din afara FBI-ului, dar au si trecut doi ani de cand mi-ai devenit cea mai buna prietena. Si, ii spun cu o usoara ezitare, mi-ar face placere sa ma insotesti astazi.

Imi zambeste cald, iar apoi ma imbratieaza strans. Imi era dor de o astfel de imbratisare, de fapt, imi era dor de o imbratisare simpla. Nu am mai avut parte de asta de mult timp, iar acest lucru pare sa ma fi afectat psihic. In sfarsit acel sentiment de bucurie sufleteasca a ajuns si pe la celulele mele, ce incepeau sa o ia razna. Corpul meu a iesit din starea de inertie, in asa fel incat am ajuns sa imi incolacesc bratele in jurul trupului firav al prietenei mele. In momentul asta s-au dus dra*ului si orgoliul, si incapatanarea pe care le posedam impotriva vointei mele. Corpul meu sufera transformari interioare bruste. Sentimentul de fericirie incepe sa infloreasca in mine inca o data, dupa atata timp in care a stat izolat intr-un loc nestiut nici macar de mine. Inima imi bate cu putere, dar se potoleste in momentul in care dragostea se asterne peste ea, si o impiedica sa iasa din piept. Oxigenul inspirat si expirat de prietena mea, se loveste de gatul meu. Respiratia ii este regulata, iar asta imi ofera si mie o siguranta nemarginita. Imi afund fata in parul ei ce mirosea a capsuni si banane, iar un suspin imi scapa printre buzele ce tremurau usor. Speram ca Hinata sa nu il fi auzit, dar, ca de obicei, dorintele mele nu se indeplinesc.

Ofteaza usor, iar apoi ma strange si mai tare la piept, dar de data aceasta doar cu o singura mana. Pe cealalta si-o asterne usor peste parul meu, si incepe sa il mangaie. Cu fiecare miscare pielea mi se facea ca a unui pui congelat, iar ochii incep sa mi se umezeasca. Nu e momentul sa fac o scena demna de filmele de drama premiate la Oscar, asa ca ma desprind usor din imbratisare. Ii zambesc cald si sincer, ceea ce ma face sa cred ca incep sa revin la forma mea “umana”. Nu am mai zambit de mult timp in acest mod, deoarece nimeni nu merita. E uimitor ce poate sa faca o imbratisare venita din partea cuiva drag. Murmur un “Multumesc”, iar prietena mea imi spune ca va fi oricand aici pentru mine. Imi scutur hainele, iar apoi imi strang ochii pentru cateva secunde, astfel incat posibilele lacrimi sa se evapore.

Ciocanim de doua ori la usa, iar apoi primim aprobarea de a intra in incaperea respectiva, care trebuia sa reprezinte biroul sefului. Ne pofteste sa ne asezam pe doua scaune, iar noi acceptam cu zambetul pe buze. Ce-i drept, erau niste zambete false caci nu aveam chef de nimic, dar asa cum se spune mereu: “Gestul conteaza.”. Nu imi aduc aminte nimic din ce a zis seful, decat ceea ce m-a interesat: “Felicitari. Banii ii veti primi maine. Puteti pleca.”
Sunt genul de persoana care aude doar ce i se pare interesant, si retine ceea ce vrea.

Iesim din birou- nu inainte de a-i ura sefului “Noapte buna”- iar apoi o intreb pe Hinata daca vrea sa o conduc acasa. Imi zambeste si imi spune ca nu sunt singura care a primit un cadou, ceea ce m-a facut sa imi arcuiesc buzele intr-un zambet. Ar fi bine sa incetez cu zambetele astea, ca poate mi se urca la cap. Ajungem in parcare, o sarut pe ambii obraji, iar apoi pornim fiecare pe drumul ei. Soseaua este pustie, ca de obicei, fapt pentru care nu mi-a luat mult sa ajung acasa. Urc scarile pana la etajul 1 cu o sila de nedescris, rasucesc cheia in broasca de doua ori, iar apoi apas pe clanta. Pasesc inauntru, incui usa urmand sa arunc cheile pe masuta din sticla de pe hol. Ma schimb in pijamalele pufoase, iar urmatoarea oprire este patul. Ma trantesc ca bolovanul si alunec usor intr-un somn adanc, nu inainte de a da frau liber lacrimilor.

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Dum 26 Aug 2012, 01:01

Hey hey
Doamne mersi ca ne-ai dezvaluit cine era deja mort...
Ma bucur ca nu e Sasuke.
Sper ca el ii va fii salvatorul Sakurei de la o viata sumbra...
Mersi ca m-ai anuntat si sa o faci si data viitoare.
Pacat insa ca vei fii plecata 2 sapt
Mie sincera imi place,nu sunt experta in sfaturi la fic'uri deoarece eu inca incerc sa fac un inceput,insa sper ca vei primi criticile asteptate

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Dum 26 Aug 2012, 12:00

foarte frumos ficul si vreau sa vad cum vei dezvolta ideea sunt foarte curioasa oricum daca vrei vino pe la ficul meu "O iubire inainte sau dupa razbunare". Sper ca nu te-am suparat cu minic si daca da te rog iartama puppy eyes

si cand mai pui next anunta-ma happy2

S.L.S Te pupaceste kiss

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Dum 23 Sept 2012, 18:40

Doamne, imi cer mii de scuze pentru absenta mea. Am avut probleme cu netul o perioada de timp, pe urma nu ma puteam decide asupra ideii principale, iar cand intr-un final m-am decis, s-a gandit noua mea profa de fizica sa ne spuna ca vom da un test initial care va fi trecut in catalog, in conditiile in care noi anul
trecut nu am facut decat teorie. Si a zis ca ne da probleme, deci in concluzie, maine voi lua un mare 2. Sa vezi ce o injur pe nebuna asta. Asa, revenind la fic:
multumesc mult pentru comentarii, fetelor. M-as bucura daca mi-ati lasa si numele voastre intr-un comentariu, astfel incat sa va pot spune pe nume. S.L.S, voi trece si pe la ficul tau, saptamana asta. kiss. In legatura cu ficul, asta a fost singurul capitol mare. Restul vor fi pe jumatatea acestuia, insa voi posta doua capitole pe saptamana [sau cel putin, asa imi propun]. Oricum, acest fic nu va ramane neterminat. Promit! Cred ca atat am de spus, citire placuta, si sper ca mi-am mai inbunatatit putin descrierea kiss

Capitolul 3

Alerg, iar cu fiecare pas facut un alt moment unic al vietii mele se risipeste. Simt cum ramurelele asternute pe jos trosnesc sub atingerea pasilor mei. Fug printre copacii lipsiti de viata infruntand in acelasi timp si vantul ce batea in rafale, cat si stropii grei si reci de ploaie.Picioarele incep sa imi tremure, iar incercarile mele de a fugi in continuare esueaza. Ma prabusesc la pamant. Picioarele se afla acum sub corpul meu, pe care il simteam mai greu ca niciodata, si mainile imi sunt infipte in pamantul pe care il strang cu toata puterea de care dispun in momentul acesta. Chipul imi este cufundat in lacrimi, iar parul roz este lasat in voia vantului. Sunt atat de neputincioasa. Nu pot face nimic, oricat de mult mi-as dori. Sunt un nimic de care nu are nevoie nimeni, o lasa, o idioa*a. Am dat bir cu fugitii in momentul in care am simtit ca sunt in pericol, fara sa ma gandesc si la cei din jurul meu. Imi merit sfarsitul.

Cinci bubuituri rasuna in aer, urmate de tipete ascutite care pareau ca cer indurare. Totul este atat de infricosator, de sumbru, ca si cum ne-am fi aflat intr-un film de groaza in care omul cu drujba este pregatit sa ne ucida in fiecare moment. Singura diferenta era ca oamenii ce sunt pe urmele noastre nu au drujbe, ci pistoale.Vantul, ploaia, padurea si intunericul reusesc sa se contopeasca intr-un peisaj desprins din cele mai negre cosmaruri, lucru care imi provoaca fiori. Tipetele de dianinte imi rasuna in minte si imi aduc aminte ca sunt pe cale sa sfarsesc intr-o padure, ucisa de doi criminali.

Imi scutur putin capul, si imi dau seama ca sunt in vazul tuturor. Nu s-ar chinui mult sa ma gaseasca. Ma tarasc spre baza padurii, caci nu mai sunt in stare sa merg, dar sa mai si alerg; sincer, nici nu ar fi indicat sa fac vreo actiune de acest gen deoarece as provoca zgomote ce mi-ar da de gol locatia. Cobor putin mai jos de locul unde ma aflam inainte, si ma ascund dupa un copac inconjurat de cateva tufisuri. Rasflu cat de cat usurata. Sunt in siguranta pentru cateva secunde, cu ceva noroc transformandu-se in minute.

Incep sa ma gandesc la ceea ce am facut de merit un astfel de sfarsit, un final atat de jalnic. Am ajuns pana aici, doar ca sa mi se curme viata de niste oameni nebuni, ce au ca si arme prorpiile mele “jucarii”? O sa fiu ucisa de pistoalele pe care eu le coordonez, pe care le cunosc mai bine decat oricine. Stiu fiecare detaliu despre fiecare arma in parte. Cand fetitele de sase ani se jucau cu papusile, eu asamblam armele mortii si faceam pacte cu diavolul. Toate astea pentru ce, pentru a pleca intr-o alta lume atat de repede? Cat de patetic!

Imi revin incetul cu incetul si incep sa analizez terenul.Copaci, intuneric, padure, pustietate. Ce pot sa fac? Nu vad nimic, corpul imi tremura ingrozitor, autocontrolul abia daca mai exista, iar teritoriul nu este unul favorabil pentru mine, avand in vedere ca niciodata nu mi-au placut drumetiile si nimic legat de natura.
Un fulger lumina partial zona in care ma aflam. In acel moment mi-am intors privirea in partea stanga, profitand de momentul “luminat”. Scot un tipat ascutit, dar imediat ce imi dau seama de boacana pe care am facut-o, imi duc mana la gura. Sunt terifiata, acum mai mult ca niciodata. El era mort! Trupul sau zace fara vlaga sprijinit de un copac. Corpul e plin de sange, iar pe suprafata acestuia puteam jura ca sclipea ceva in momentul in care zona a fost”lovita” de acel fulger. “Gloante…” a fost singurul lucru care mi-a iesit pe gura.

Nu, nu , nu, imi doresc ca totul sa se sfarseasca, sa fie o gluma proasta, sa fiu un personaj nesimnificativ dintr-o carte, orice! Buzele imi tremura, la fel ca si restul corpului. Lacrimile imi curg pe obrajii rosii, imbinandu-se cu picurii de ploaie. Simt cum ceva rece se lipeste de tampla mea, iar o mana se infige in parul meu, indemnandu-ma sa las capul pe spate. Il vad pe unul dintre criminali cu un zambet tamp pe fata. Amutesc. Sigur acel tipat m-a dat de gol. Un alt fulger se zareste, de data aceasta in spatele tipului. Sincronizarea dintre fenomenul natural si acel ranjet a creat cea mai infricosatoare imagine pe care am vazut-o vreodata. Barbatul se apropie de mine, si imi spune soptit ca voi avea acelasi sfarsit ca si baiatul aflat la o distanta destul de mica, pe care l-am vazut acum cateva secunde. Inghit in sec asteptandu-mi sfarsitul. Aud un sunet ce imi spunea ca arma este incarcata, iar glontul de afla pe canal gata sa se infiga in capul meu. Un foc de arma rasuna in aer, corpul meu cazand secerat la pamant. Un ras malefic se aude, iar apoi…

“Aaa!” e tot ce am reusit sa strig. Ma ridic in sezut parca teleghidata, asezandu-mi o mana pe piept. “A fost doar un cosmar, slava Domnului!”. Din nou acelasi cosmar care ma bantuie de ani intregi. Credeam ca s-a sfarsit, dar stii cum e: cand crezi ca totul s-a terminat, ti se dovedeste ca totul abia a inceput. Viata ar fi atat de plictisitoare fara aceasta ironie a sortii, totul ar fi atat de banal, de nesemnificativ. Ma trantesc din nou in pat, capul afundandu-se in perna moale si pufoasa. Obrajii sunt lipiciosi, la fel ca si ochii. Un strat subtire de sare imi invaluie fata. Atatea lacrimi varsate, atatea suspine, atatea amintiri si totusi nimic nu mai are sens de cand el a disparut din viata mea.

Ma uit la partea cealalta a patului, acum goala. Au trecut doi ani, dar eu tot mai astept acel moment in care el va intra pe usa, se va schimba si se va aseza in pat langa mine, ma va strange in brate soptindu-mi ca i-am lipsit, ca ma iubeste si ca insemn totul pentru el. Inca sper la un miracol, dar stim cu totii ca sperantele nu prind mereu viata. Mereu cand mi se spunea ca trebuie sa trec mai departe, ii aruncam priviri ucigatoare “sfatuitorului” si ii impartaseam aceeasi replica pe care le-o spuneam tuturor: “Nu, el se va intoarce.”. Nu stiu de ce faceam asta, probabil doream sa ma conving singura ca el nu a murit, imi doream sa reusesc sa ma mint, insa imi era imposibil. In primele saptamani nu reuseam sa inchid ochii, deoarece credeam ca el va veni, ca se va intoarce la mine. Asteptam, dar nimic nu se intampla. Incetul cu incetul am inceput sa revin la realitatea cruda care incerca sa imi spuna : “Copila netoada, realizeaza si tu odata ca nu va mai veni!”.Ce puteam sa fac? Avea dreptate, toti aveau, eu eram cea care gresea, dar nu as fi recunoscut asta nici in ruptul capului. Inca am ramas cu acele amintiri nemuritoare, cu pozele nenumarate, dar asta nu va umple nicoodata acel gol din inima mea. Cuvintele lui au un loc special in mintea mea, cuvinte pe care le derulez incontinuu.

Oftez si imi aduc aminte ca trebuie sa merg la cimitir impreuna cu Hinata. Ma scol din pat, iar apoi dau drumul la muzica. O melodie lenta inunda camera cufundata in dezamagiri, in regrete, dar mai ales in lacrimi. Sunetele melodiei impreuna cu versurile se contopesc cu oxigenul prezent in incapere. Mintea mea incepe sa se goleasca, momentele cu el fiind singurele prezente. Exista momente in care pur si simplu o melodie se transforma intr-o persoana. Lucrul asta se intampla chiar acum. Voi mai fi vreodata fericita? Sunt tanara, insa acea lovitura parca a reusit sa ma darame complet, sa ma faca sa ma pierd de realitate si sa ajung intr-o lume in care tristetea si nostalgia erau la conducere.

Dau volumul melodiei mai incet, dar suficient cat sa o aud din cada. Pasesc in baia ce avea ca si culori dominante rosul si negrul. Gresia si faianta erau de culoare neagra, iar dulapioarele din interiorul incaperii si rama oglinzii erau de culoare rosie. Imi umplu vana cu apa fierbinte, turnand si putin spumant de baie cu aroma de capsuni, lichidul transparent capatand o nuanta rosiatica, stearsa. Ma dezbrac de pijamalele pufoase si de lenjeria intima. Ma afund incetul cu incetul in apa fierbinte, corpul tresarindu-mi in unele momente, cat timp ma obisnuiam cu noul mediu.

Imi sprijin capul de marginea cazii, iar un oftat imi scapa printre buze. Chiar trebuie sa indur atatea? Imi doresc sa fiu din nou o copila de zece ani, a carei grija erau doar notele si impresia parintilor despre ea. De fiecare data cand faceam vreo boacana, le scriam un bilet parintilor prin care le spuneam de mica prostioara, iar mai apoi ma culcam in speranta ca voi evita certurile parintesti. A doua zi ei uitau de incident, si toata lumea era fericita. Pe atunci nu intelegeam de ce parintii se vaitau atat de problemele de la servici, eram un copil ce vedea totul in roz. Insa acum am mai crescut, am ajuns la frumoasa varsta de 22 de ani, si totusi, viata mea incepea sa se inchida usor-usor la culoare, rozul disparand, iar negrul lundu-i locul. Uneori am impresia ca sunt blestemata.

Mi-ai pierdut parintii cand aveam 10 ani, iar seful meu m-a luat in grija sa, caci nu avea copii pe vremea aceea. A observat ca sunt isteata, ca pot iesi din orice incurcatura foarte usor, ca sunt precauta, si ca am miscarile ca ale unei feline; nimeni nu putea sa imi simta prezenta. Asa a inceput cariera mea de agent FBI. Ma antrenam din greu, uneori chiar si paisprezece, cincisprezece ore pe zi, doar ca sa ajung un agent stralucit, pentru a putea sa ii dovedesc lui Itachi ca nu sunt un nimic, ca ma pot ridica la nivelul lui. Intre noi era o diferenta de sase ani. Eram indragostita pana peste cap de el, si as fi fost in stare sa fac orice doar pentru a ma observa. Imi e atat de dor de parintii mei, de Itachi, de clipele in care trebuia sa fiu aparata de toti cei din jurul meu. Se pare ca acea vorba cu “Pana nu pierzi ceva nu iti dai seama de importanta sa” e adevarata. Blestemat sa fie si cel ce a spus replica asta idioa*a.

Imi aduc aminte ca trebuie sa plec cu Hinata, asa ca ies din cada rapid. Ma infasor intr-un prosop pufos, rosu, urmand ca mai apoi sa ma indrept catre dulap. Ma uit putin prin el, si ma decid pana la urma: o pereche de blugi negri, usor rupti, mulati, o bluza alba cu un model abstract pe ea, si o pereche de botine cu toc cui de sapte centimetri de culoare alba. Ma sterg cu un alt prospop, imbrac o lenjerie intima de culoare rosie, iar mai apoi hainele alese. Imi pieptan parul roz pe care il las pe spate, liber. Nu ma machez. Obisnuiesc sa fac asta doar cand merg in locuri selecte, sau uneori la servici.

Ies afara din dormitor, urmand sa ma indrept catre bucatarie. Imi e destul de foame asa ca trebuie sa mananc ceva. Dar cand deschid frigiderul, ce sa vad? De fapt, nici nu am ce sa vad, pentru ca e gol. A trecut ceva timp de cand nu am mai mers la cumparaturi, deci trebuie sa ma opresc si la un supermarket atunci cand ma voi intoarce. Sau o pot ruga pe Hinata sa raman la ea, insa nici frigiderul ei nu cred ca e mai plin decat al meu. Poate ne vom opri la un restaurant, un fastfood, sau ceva de genul. “Sakura, Sakura, nu te-ai schimbat deloc. La fel de fomista ai ramas.”. Constiinta mea are dreptate, am ramas la fel de fomista. Dar ce pot sa fac? Asta sunt eu, si nu ai ce sa imi faci.

Ies din bucatarie, ducandu-ma pe hol. Iau din cuier paltonul alb cu negru pe care l-am primit cadou de la Hina, de ziua mea, iar de pe masa portofelul. Cheile de la masina au ramas in locul unde le-am aruncat cand am ajuns azi-noapte, dar nu le iau cu mine. Am chef sa merg pe jos. Nu am mai avut parte de o plimbare linistita de ceva timp. “Sakura, mergi la cimitir, nu la plimbare. Nu te poti “plimba” in cartierul mortilor. Cred ca ai cazut in cap in ultima misiune, ca altfel nu imi explic prostia de care dai dovada dintr-o data.” Oh, Doamne. Am ajuns sa vorbesc singura ca o nebuna, insa trebuie sa recunosc ca acele vorbe sunt adevarate. Cum sa ma plimb cand merg la cimitir? E clar, am luat-o razna.

Deschid usa, ca mai apoi sa o inchid cu cheia. Cobor scarile, iar zgomotul provocat de tocurile mele rasuna pe toata scara. Pasesc pe alee, iar vantul ce batea in rafale incepe sa imi fluture parul. Toamna. S-a dus vara, soarele si-a cam luat talpasita, iar in schimb, ploile si vantul s-au instalat in partea aceasta de lume. Imi placea ploaia, pot spune ca o iubeam, insa o uram cand nu aveam umbrela, sau macar o gluga la palton. Cum am mai spus, viata nu e mereu dreapta. Firar! Mi-am uitat telefonul acasa, iar acum nu o mai pot suna pe Hina sa o intreb unde si la ce ora ne intalnim. Sakura, ai devenit o adevarata aiurita. Se pare ca misiunile tot mai dese din afara tarii imi afecteaza destul de mult gandirea. Am nevoie de o pauza, sau macar de o misiune in oras. Cer atat de mult? Sunt cel mai bun agent din acea organizatie tampi*a, si cu toate astea, nu am niciun avantaj. Va trebui sa vorbesc serios cu seful in legatura cu asta.

Merg alene pe strada, dand peste toata lumea. Hm, ma pot suporta si ei pentru o zi. Ce nai*a, doar nu vor muri. Exista momente in care populatia planetei asteia ma dezgusta. Nu fac altceva decat sa stea cu ochii atintiti in ecranele telefoanelor mobile si sa dea unii peste altii. Nu se pot opri macar pentru cateva secunde sa observe peisajele minunate care ii inconjoara? Nu, ei trebuie doar sa se bata, sa se certe si atat. Imi e mila de viitoarele generatii. Probabil vor ajunge ca oamenii din preistorie care se luptau unii cu altii, doar pentru ca nu erau in stare sa comunice. Se duce si lumea asta de rapa incetul cu incetul.

Ajung in fata cafenelei unde ma intalneam mereu cu movalia. Probabil o voi gasi aici, sau daca nu, va veni mai tarziu. Pasesc in interior, iar clopotelul de la intrare imi anunta sosirea. Aud o persoana care ma striga, si imi intorc capul spre dreapta. Asa cum ma gandeam, Hinata e déjà aici. Cu pasi destul de rapizi ma indrept spre ea, o sarut pe ambii obraji si o intreb daca ma asteapta de mult. Aceasta da negativ din cap si imi spune ca a ajuns si ea cu putin timp in urma si ca a comandat deja doua cafele cu lapte. Nu cred ca am precizat faptul ca Hinata e cea mai atenta fata de pe Pamant.

Sosesc si cafelele noastre care sunt foarte fierbinti. Cat ma bucura asta, ma mai incalzesc si eu putin. Sorb putin din cafea si o mai intreb pe movalie cum o mai duce. Nu am mai vorbit deschis cu ea de mult timp. Misiunile ne ocupau marea majoritate a timpului, iar cand ne vedeam eram atat de obosite incat riscam sa adormim una peste alta. Nu ca asta nu s-ar fi intamplat, dar din experienta noastra proprie stiam ca acest mod de a dormi nu era tocmai confortabil. Imi indrept privirea spre ea, si imi spune ca Deidara, un baiat blond cu ochii albastri si cu un corp bine facut, a invitat-o la o cina, si ca nu s-a decis inca daca se va duce sau nu. Ii spun ca ar trebui sa se duca, nu are de pierdut nimic. Imi zice ca se va mai gandi, iar intr-un final ma intreaba daca putem pleca. Cafelele noastre erau terminate, iar furtuna parea ca va sosi si ea cat de curand. Nu aveam timp de pierdut. O aprob cu o miscare a capului, lasam banii pe masa, iar apoi parasim cafeneaua.

In drumul nostru ne oprim si la o florarie de unde cupar trei buchete de trandafiri rosii, fiecare a cate zece flori. Platesc florile, iar apoi iau buchetele. Doua le tineam eu, iar unul Hina. Uneori ma intreb ce m-as face daca nu ar fi ea. Probabil as deveni o pustnica, o ciudata, o neindemanatica. Ea e cea care ma tine in frau, care are grija sa nu imi lipseasca nimic. Oricum, azi a dat gres, a uitat sa imi umple frigiderul. Ii spun si ei acest gand, iar cu un ton amuzat imi spune ca sunt mai rau ca un copil de cinci ani. O iubesc pe fata asta, e motivul pentru care eu mai sunt inca in viata. As fi un nimeni fara ea, e ca si cum as ramane fara oxigen, sau cum ar ramane un peste fara apa. Suntem de neinlocuit; atat ea pentru mine, cat si eu pentru ea.

Ajungem la cimitir, iar prima oprire este mormantul parintilor mei. Hinata imi spune ca se duce pana la magazinul aflat la zece metri departare pentru a lua lumanari. Dau din cap in semn ca am inteles, iar eu pornesc pe aleea principala. Ajung la mormantul lor, iar eu raman ca o stana de piatra, murmurand un “Buna mami, buna tati, m-am intors.”. Inca nu m-am obisnuit sa le spun “mami” si “tati” unor morminte nenoroci*e, chiar daca au trecut atatia ani. Ma intreb, cum ar fi fost viata mea daca ei ar fi fost vii? Cum ar fi fost daca i-as fi vazut in fiecare dimineata, in bucatarie; pe mama gatind, iar pe tata citind ziarul? Cum ar fi fost daca as fi primit cate un sarut pe fiecare obraz seara, unul de la mama, iar celalalt de la tata? Cate vise frumoase, cate lucruri imposibile… Cat mi-as dori sa ii am langa mine, sa ii strang in barte, sa le spun ca ii iubesc, ca sunt atat de importanti pentru mine, ca sunt sufletul meu, ca fara ei nu as putea face nimic.

Asez buchetele de flori pe morminte, si o vad pe Hinata venind cu lumanarile. Aprind doua, si le pun in felinar, inchizand usita. Simt o mana pe umarul meu, iar cand ma intorc dau de doi ochi lila. Imi spune ca ei ma protejeaza de acolo de sus, si ca nu si-ar dori sa fiu suparata, ci sa trec mai departe. Oare chiar asa sa fie? Oare chiar sunt acolo si ma vegheaza? Atatea intrebari, si totusi niciun raspuns.

O iau de mana pe movalie, si pornim spre mormantul lui Itachi. Locul asta e din ce in ce mai sumbru cu fiecare zi ce trece peste el. Morminte noi, cadavre noi, oameni noi care ii plang pe cei plecati din lumea asta. Observ un copil ce pare ca nu are mai mult de sase ani, care sta in genunchi langa doua sicrie si isi striga parintii. Ii roaga sa se intoarca, sa vina inapoi langa el, zbiara si spune ca e vina lui ca au murit, ca ar fi putut sa faca mai multe, ar fi putut sa ii salveze daca era mai mare si mai puternic. Imi e atat de mila de el, stiu prin ce trece. Aceeasi reactie am avut-o si eu cand mi-am vazut parintii coborati la trei metri sub pamant. Si eu credeam acelasi lucru, ca e vina mea ca au murit, dar cu timpul am realizat ca adultii sunt facuti pentru a proteja copiii, nu invers. Mai tarziu, copiii vor intra in rolul adultilor, pentru a-si apara proprii lor copii. E un ciclu al vietii ce nu poate fi intrerupt sau deviat.

As mai fi ramas acolo daca Hina nu mi-ar fi spus ca mai e putin si incepe sa ploua, iar noi mai avem pe cineva de “vizitat”. Cat de anapoda e totul. Nu mi-am imaginat niciodata ca voi veni sa imi “vizitez” parintii si sotul intr-un cimitir. Ajungem la mormant, si simt deja cum ochii imi sunt intepati de lacrimi. Totul a ramas neschimbat. Aceeasi bucata de pamant plina cu flori peste care ploaia si-a lasat vizibil amprenta. Inca nu pot crede ca sub acea bucata de pamant se afla Itachi. Nu pot crede ca el e acolo si nu se va mai intoarce. Avansez cativa pasi pana la cruce, si imi apropii degetele de imaginea mica cu el. E o poza frumoasa, doar cu el, in care zambetul sau era la locul lui. Era atat de frumos, atat de iubitor si atat de zambaret. O parte din inima mea se afla acolo, sus, la el. Mangai usor poza, ca si cum el ar fi fost viu, iar eu i-as fi mangaiat chipul. Sunt atat de atenta, nu vreau sa revin la realitate, vreau sa raman in aceasta iluzie oarba. Insa, tot ce e frumos dureaza al nai*ii de putin, pentru ca imediat sunt trezita la realitate de o voce masculina, ce imi gadila usor urechea:

-Nu ne-am mai vazut de mult timp, frumoaso.

Incremenesc. Nu poate fi el!

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Lun 24 Sept 2012, 02:10

hey hey hey scumpa mea, este foarte frumos rock cool

Felicitari draga mea, esti foarte talentata si imi place cum scri, shy

mi-ai captat atentia de la primul capitol... happy2

Te felicit, te imbratisez si in acelasi timp te si aplaud a hug

Vreau nextul , vreau sa va cine este acea persoana mistearioas happy2

Deci daca nu vii cu neextul mai repede fac greva: lol damn!

Hai cu NEXTUL, hai cu NEXTUL, hai cu NEXTUL lol!

Vreau sa citesc ce se mai intampla ;;)

Te rog, te rog, te rog puppy eyes

Oricum cand pui next anunta-ma si pe mine printr-un PM, mersi si..... heh

S.L.S Te pupaceste kiss

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Lun 24 Sept 2012, 22:00

Multumesc, S.L.S, esti o dulce kiss

Ma bucur ca iti place ficul meu, dar cred ca ma supraestimezi.
Nu sunt cine stie ce talentata, fac asta din pasiune,
insa asta nu inseamna ca nu vreau sa ma perfectionez.
Oricum, voi cere si o critica, insa putin mai incolo, astfel
incat sa introduc incetul cu incetul si ideea principala.
Next-ul va veni miercuri sau joi seara, inca nu sunt sigura.
Te voi anunta, nu iti face griji.
Inca o data, multumesc pentru parere, pentru aprecieri si
pentru ca imi citesti ficul.
Va pup kiss

P.S:Imi cer scuze pentru eventualele greseli de tastare din
capitolul 3. Este necorectat, deci e posibil sa mai gasiti mici greselute.
Si sincer, imi e si sila sa il corectez acum. Poate voi da un edit maine.

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Mier 26 Sept 2012, 20:33

Hello.

Ma bucur ca am dat peste fic-ul tau. O idee frumoasa.

Imi place cum scrii si as vrea sa vad ce se mai intampla.
Dar ai putea sa scrii, te rog, puuuutin mai mare. Putin de tot.
Deabia astept sa apara si Sasuke si sa introduci 'acele' momente Lacrimi însângerate 2573201749

cu ei.
In rest.. e Ok. Imi place fic-ul tau.
Si astept sa vad ideea principala, dupa cum ai spus ^ ^

Succes la scris. Sper sa ai cat mai multe idei. Lacrimi însângerate 78717

Si daca se poate.. sa ma anunti si pe mine.

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Vin 28 Sept 2012, 15:47

Heii

Am trecut si eu pe la ficul tau dap !

. Ghici ce? Imi plaace muult ! ike

:
Acea voce era a lui Sasuke? think

Ehh , pentru a afla va trebui sa astept nextul in love

Te roog anunta-ma! in love

XoXo

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Dum 30 Sept 2012, 22:21

buna,e super ficul sper sa aduci nextul cat mai repede sunt foarte curioasa sa vad ce se intampla mai departe. spor la scris:* $rainbow :\$

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Dum 30 Sept 2012, 23:06

Sunt destul de obosita acum, fapt pentru care capitolul este necorectat. O sa dau un edit maine, si o sa va multumesc detaliat, dar o sa imi si corectez eventualele greseli de tastare. Ma iertati pentru ele, nu? puppy eyes

. Oricum, capitolul nu este atat de reusit, dar na. Intelegeti voi kiss

. Citire placuta.

Capitolul 4

Ce cauta aici? Asta nu este de bine, nu e deloc de bine. Baiatul asta apare in cele mai nepotrivite momente, si aduce numai vesti rele. Imi aduc si acum aminte de prima noastra “intalnire”. Apare ca o fantoma, iti sopteste vesti devastatoare, iar mai apoi dispare la fel cum apare, lasandu-te cu gura cascata, ca o stana de piatra. Ma uit si la Hinata, iar aceasta pare la fel de ingrozita ca si mine. Oare ne gandim si la aceleasi lucruri?
In momentul asta uit si de Itachi, si de parintii mei, si inclusiv de foamea ce ma apucase cand am plecat de acasa. Nu ma pot gandi decat la motivul pentru care el e prezent acum, si aici. Ce urma sa ne spuna? A mai murit un alt coleg de-al nostru? Vine sfarsitul lumii? Ne invadeaza zombie? Da, stiu ca delirez, dar din partea lui ma astept la orice.

Ce putea fi atat de grav, incat sa il trimita tocmai pe el pentru a ne instiinta? Frica pune stapanire pe mine, si tresar in momentul in care suvitele lui cenusii fac contact cu obrajii mei. Imi musc puternic buza inferioara, incercand sa scap de teama ce ma cuprinde. Il intreb cu o voce tremuranda ce cauta aici, dar el nu imi spune decat numele unui bar. Stiu locul. Obisnuiesc sa merg acolo cand vreau sa ma relaxez, sa beau un pahar, sa imi incerc nororcul la o partida de poker, si sa ma eliberez de problemele zilnice. Il aprob din cap, iar in urmatoare secunda el dispare.

Hinata se uita intrebator la mine, iar eu dau din cap afirmativ. Nu avem nevoie de cuvinte pentru a ne intelege. Putem comunica prin priviri. Acea privire pe care o avea este sinonima cu o intrbare simpla: “Trebuie sa mergem la bar, nu?”. Stie si ea acel loc. Mereu ne intalnim cu Hidan, baiatul de mai devreme, acolo.

O iau de brat, si ii spun sa mergem. Plecam din acel loc oribil, dar nu inainte de a ne inchina. Pe drum o intreb tot felul de lucruri banale, incercand sa imi iau gandul de la momentele viitoare. Vorbim despre diferite lucruri, pana ajung la un subiect destul de sensibil pentru Hin. O intreb induiosator:
-Ce mai face Kiley?

Kiley este fetita ei, in varsta de trei anisori. Este roscata, cu ochii albastri. Poate pentru unii, un copil ar fi un subiect plin de mandrie, dar pentru Hina este sensibil. Acum patru ani a fost violata de un idi*t, iar Hin a ramas insarcinata. Imi aduc aminte de deciziile nenumarate pe care a fost nevoita sa le ia in privinta copilului. Nu a stiut, pana in ultimul moment, ce trebuia sa faca. Din cate mai tin eu minte, exact in momentul in care dorea sa faca avort, s-a razgandit si a spus ca ea nu este o criminala, nu va omori un copil nevinovat. Si acum sunt impresionata de gestul pe care l-a facut atunci. A hotarat sa o nasca pe Kiley, dar si sa o creasca. Este cea mai iubitoare mama pe care am vazut-o in viata mea. Este responsabila, dragastoasa, si mereu ii face toate mofturile micutei. Si mie imi e draga roscovana, e atat de simpatica.

De fiecare data cand nu este in misiune, movalia o scoate pe micuta in parc, si ii cumpara tot
ce isi doreste. E o mama perfecta. Si sa nu mai spun de mine, eu sunt sponsorul principal al nepoatei mele. Da, nepoata. Imi place sa o numesc asa. Pana la urma, Hin imi e ca o sora. Si trebuie sa recunosc, suna bine “Hei matusa Sakura”. Am gandit atatea intr-un timp atat de scurt. De ce spun asta? Ei bine, Hin mi-a raspuns la intrebarea pe care i-am pus-o cu ceva timp in urma:

-Kiley e bine, ii place la gradinita. Insa incepe sa ma ingrijoreze, imi spune ea in timp ce ofteaza. O indemn sa imi spuna despre ce este vorba, si exact asta face: -M-a intrebat de tatal ei.

Inghit in sec. Amandoua stiam ca va urma si momentul asta, insa nu credeam ca va fi atat de curand.
Stiu ca micuta e foarte isteata, dar nu ma gandeam ca va intreba la varsta asta de tatal ei. “Oh, da, cum sa nu, Sakura. Pentru numele lui Dumnezeu, un copil are si o mama si un tata. Era cam inevitabil sa nu observe lipsa unui barbat”, imi spune contiinta mea. Urasc cand are dreptate, chiar daca eu sunt ea. Nu stiu ce i-as putea spune movaliei acum, asa ca nu ii zic nimic. Ma voi mai gandi la asta dupa ce aflu de motivul vizitei lui Hidan.

Ajungem in scurt timp la bar, urmand sa intram in el. Il vad pe baiat la o masa, si ne face semn cu mana sa pasim spre el. Mergem prin multime, iar atunci cand dorim sa ne asezam langa el, acesta ne spune ca vom discuta intr-o alta camera, unde este si seful. Asta e de rau; ne cheama in acea camera doar cand avem misiuni foarte periculoase.

Hidan ne spune sa il urmam, si il ascultam. Ar fi pentru prima data in viata cand ascult pe cineva. Ajungem la un hol intunecos, sumbru. Singurele zgomote ce se auzeau sunt cauzate de respiratiile noastre, si de tocurile mele si ale Hinei. Ne oprim la o usa, in care bat de doua ori, iar apoi aud un “Intra!” destul de nerabdator. Hidan e primul care intra, urmat de mine, iar intr-un final movalia. Il vad pe seful nostru cum sta cu coatele sprijinite de un birou, si cu capul in palme. Isi ridica putin privirea, si imediat cum ne vede, interesul isi face loc pe chipul sau. Ne pofteste sa ne asezam pe scaunele din fata biroului. Lui Hidan ii spune ca e liber, si ca poate pleca. Acesta incuviinteaza si iese afara. Seful ne fixeaza cu privirea, iar apoi incepe sa ne povesteasca despre motivul chemarii noastre in acest loc:

-Aveti o noua misiune, insa de data aceasta o veti indeplini impreuna, ca pe vremuri, ne spune el, iar un zambet micut isi face aparitia pe chipurile noastre.

A trecut ceva timp de cand noi doua nu am mai lucrat impreuna. Sper ca si de data aceasta sa fie un succes. “Ca pe vremuri” soptesc eu, doar pentru mine. Sincer, imi e dor de lucrul in echipa. De cand executam pe cont propriu, totul pare mai complicat. Stii cum e, doua minti sunt mai bune decat una singura. Cand esti singur iti vin in minte o groaza de variante pentru a scapa, dar nu stii pe care sa o alegi, si nu e nimeni langa tine care sa te sfatuiasca, care sa te ajute sa iei o decizie. Totul e mai greu atunci cand esti singur. De ceva timp nu mai sunt atenta la datele misiunii. Pur si simplu privesc peretii, insa o fotografie cu un X mare si rosu, imi atrage privirea. Barbatul ce se afla in fotografie este unul dintre cei ce l-au ucis pe Itachi. Saptamana asta ar fi trebuit sa il matur de pe suprafata pamantului, insa se pare ca cineva a fost mai rapid decat mine. Trebuie sa recunosc, era foarte puternic, si avea multi oameni in spate. Cel ce l-a ucis, mai mult ca sigur este un profesionist. Mi-ar face placere sa il cunosc; l-as impusca in cap imediat. De ce? E simplu! Eu trebuie sa il razbun pe brunetul meu, insa eu ucid fara mila, in chinuri. Persoana aceasta va trebui sa mi-o plateasca, sau cel putin sa imi dea o explicatie. Imi scutur putin capul, astfel incat sa devin atenta la indicatii:

-Este o misiune sub acoperire, ne spune seful. O sa fie destul de greu pentru voi.

Nu inteleg de ce va fi atat de greu. Am fost deghizate in gunoieri, in constructori, in femei de sevici, chiar si in aurolace. Nu cred ca ar putea fi ceva mult mai rau si mai greu decat rolurile anterioare. Si oricum, noi doua suntem experte in deghizari. Seful pare destul de ingrijorat, insa nu inteleg de ce. Stie de ce suntem in stare, nu inteleg de ce e atat de agitat, insa explicatia vine o data cu replica lui:

-Veti fi profesoare de anatomie!

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Mar 02 Oct 2012, 00:40

hey hey hey scumpa cool

am ajuns si eu pe la ficul tau si vreau sa iti spun ca imi place la nebunie happy2

vreau next si te rig ca si pana akm sa ma anunti ;;)

S.L.S Te pupaceste kiss

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Mier 03 Oct 2012, 20:40

Hello.

Am ajuns in sfarsit si pe aici. Multumesc de anunt.
Mmm.. capitolul a fost dragut. Se putea si mai bine, dar mi-a placut.
Ar suna mult mai bine daca nu ai mai folosi " movalia " sau " roscovana " ...

In rest a fost Ok. Astept urmatorul capitol. Spor la scris.
Succes in continuare !

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Joi 04 Oct 2012, 22:44

este genial capitolu. hmm din ce in ce mai interesant cele doua fete o sa fie profesoare de anatomie.te roogg adu nextul cat mai repede $rainbow :\$

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Sam 27 Oct 2012, 23:20

Va multumesc mult pentru comentarii, fetelor kiss

. Daca capitolul trecut a fost praf, asta e si mai si. Pur si simplu, sunt in pana. Am idei, stiu ce vreau sa scriu, stiu ce vreau sa se intample, dar nu pot scrie nimic bine. Nu stiu ce e cu mine. Oricum, am vrut sa subliniez cateva lucruri in capitolul asta, si sper sa ma iertati pentru plictiseala pe care v-o provoaca. Probabil clasa a VIII-a ma epuizeaza prea tare. Abia reusesc sa dorm 5-6 ore pe noapte

. Hai sa vedem cat de tare ma injurati pentru capitolul asta varza lough

Citire placuta, totusi:

Capitolul 5

Am ramas muta, la fel ca si Hinata ce statea exact ca o stana de piatra si privea in gol. Cum as putea sa fiu profesoara? Eu abia mi-am indeplinit sarcina de elev pe vremea cand eram la scoala. Nici macar nu stiu cum ar trebui sa ma comport, ce ar trebui sa fac. Voi face ceea ce fac toti profesorii din zilele noastre? Preferam sa mai devin o data un om al strazii decat sa fac asta. Imi aduc si acum aminte de ceea ce le faceam profesorilor. Nu era nicio zi in care eu sa nu fac vreo boacana, si de asemenea, nicio saptamana in care eu sa nu trec prin biroul directoarei. De ce? Era destul de simplu: aveam foarte multa energie si nu prea stiam cum sa o folosesc. Nu imi bateam capul cu facutul temelor sau cu invatatul, insa de fiecare data aveam noroc: cineva era mereu langa mine sa imi sopteasca lectia, sau, eventual, rezolvarile exercitiilor de la lucrari.

“De ce?” au fost singurele cuvinte pe care am reusit sa le scap printre buze. Eram nervoasa, eram suparata, eram secata de rabdare si ratiune. Daca as fi avut pistolul meu, in urmatoarele momente seful ar fi avut infipte zece gloante –pentru ca asta era numarul maxim pe care il accepta arma- fix in craniu. Am executat o misiune asemanatoare la un an dupa ce am intrat in organizatia asta cre**na. Ce trebuia sa inteleg? Ca in urmatoarele luni, sau poate chiar saptamani, avea de gand sa ma concedieze, iar asta era un mod de a-mi da de inteles ca ma va expedia cat de curand? Josnic, nu am ce zice. Din perspectiva mea, misiunea asta era pentru incepatori, de ce isi facea atatea griji? Barbatul incepe sa tuseasca sec, iar eu si Hinata il priveam atent. Probabil a observat ca noi eram plecate din lumea asta. Imi indrept privirea spre prietena mea ce parea la fel de derutata ca si mine.

-Pentru ca sunteti singurele de aceeasi varsta cu viitorii vostri elevi si astfel va puteti integra foarte bine, imi raspunse el la intrebare, in cele din urma.

-Nu inteleg un lucru, interveni Hinata. De ce trebuie sa ne integram printre niste pustani de doi bani, lipsiti de experienta vietii?

Buna intrebare, Hinata. Pot spune ca ai reprodus prin acea intrebare, toate lucrurile la care mi-a stat gandul in ultimele minute. De ce ne-ar da o astfel de misiune? Ce ar trebui sa facem, sa raportam cine nu invata ca sa ii dam pe mana politiei? Ce poti face intr-o scoala? Da, exista si varianta “traditionala” cu traficul etnobotanicelor, dar de asta ar trebui sa se ocupe politia, conducerea scolii, nu FBI-ul. Se pare ca lumea incepe usor-usor sa decada.

-Sunt perfect de acord cu Hinata, intervin eu, aproband-o pe prietena mea. Cei care intra in contact cu mafia, fiind ei chiar si la liceu, isi executa afacerile murdare in afara instituiei de invatamant, nici de cum in interiorul ei. Si doar nu credeti ca vor veni la noi si ne vor spune: “Stiti, profa, eu sunt un delicvent imbecil dat in urmarire generala. Ce pot sa fac?”, nu?

Ii pot observa privirea enervata, privire adresata in mod special mie. Stiam ca l-am scos din sarite prin sarcasmul meu ce nu putea lipsi. Stiam ca singura care il putea enerva eram eu, si drept sa spun, ma incanta asta. Pot spune ca nu ii plac momentele in care iau totul in gluma, avand in vedere ca el foloseste un ton foarte serios atunci cand imi impartaseste informatii “strict-secrete, esentiale”. Sangele I se urca in obraji, iar broboanele de sudoare se scurg pe fruntea sa brazdata de riduri adanci; le sterge rapid cu un servet aflat in buzunarul sacoului.

-Ironia ta, Sakura, se pare ca incepe sa iasa la iveala, ca de obicei. Oricat de frumos ar fi pentru voi sa isi marturiseasca faptele, sa scapati repede de misiunea asta, nu se va intampla.

Nu intelegeam motivul pentru care era atat de serios. Exagera. Dramatiza.
Imi asez cotul stang pe biroul sau, iar obrazul mi-l sprijin in palma. Incep sa invart un pix, iar mai apoi incep sa apas rapid pe butonul acela din capatul sau. Zgomotul provocat de actiunile mele il enerveaza pe sef, iar atunci izbucneste: se ridica brusc din scaun, dand cu pumnii in birou. Irascibil a fost, irascibil a ramas. Incepe sa imi tina un discurs neinteresant, cum ca actualul meu comportament este deplorabil, insa nu ii dau prea mare atentie. Nu-mi pasa daca ii convine atitudinea mea, nu-mi pasa daca se enerveaza. Pur si simplu, asta este comportamentul meu, asta sunt noua eu.

Poate daca mai traia Itachi, atunci lucrurile ar fi stat altfel. El era calm, eu ma aprindeam imediat, el era calculat, eu actionam pe moment, el era romantic, eu eram o scorpie in pat, ma puteam numi asa. El era cel ce echilibra balanta dintre noi doi, era unic, era cel mai important pentru mine. O data cu disparitia lui, am disparut si eu, iar o alta persoana mi-a luat locul; o persoana indiferenta, rece, fara inima. Mi-am gasit alinarea in arme, implicit in asasinare. Poate pentru asta m-am nascut, pentru a fi o masinarie de ucis, pentru a fi o scorpie careia ii place sa vada oamenii suferind, cerand indurare.

Il aud pe barbatul infuriat cum ne comunica scopul misunii. Nu sunt atenta la toata discutia, pixul imi pare mult mai intersant, la fel si peretii. Ma gandesc la ceea ce am realizat pana acum, in viata asta de nimic. M-am indragostit la noua ani de baiatul ce mai tarziu avea sa imi devina sot, am ramas orfana la zece ani, la unsprezece am intrat in FBI, la optispreze m-am casatorit, iar la douazeci am ramas vaduva. Totul s-a derulat atat de repede, o treime din viata mi-am pierdut-o nerealizand nimic bun. Am ucis oameni si nimic mai mult. Incep sa cred ca asta e singurul meu scop in viata, singurul lucru care ma poate descrie in totalitate. Au existat momente in care am cazut in genunchi in fata vietii, momente in care m-am injosit asa cum nu aveam de gand sa o fac niciodata. Toate astea doar pentru ca am pus atata suflet in tot ceea ce faceam, am pus suflet in atatea prietenii care mai tarziu s-au dovedit a fi false.

Nu am fost atenta la discutia ce avea loc in prejma mea, pana cand nu am auzit cuvintele ce mi-au starnit interesul: criminali dati in urmarire generala. Se pare ca pustanii astia merita putina atentie. In fata mea apare un dosar negru, gros cat doua degete. Ii examinez atent coperta, incercand sa gasesc un indiciu in legatura cu ce s-ar putea afla in interiorul sau. Nimic.
Vazand confuzia de pe chipul meu, barbatul ma lamureste, putin mai calm de data aceasta:

-Dosarul tau, Sakura, contine toate informatiile pe care le avem despre unul dintre cei doi criminali. Nu toate sunt sigure, avem dubii in privinta unora. Dosarul Hinatei cuprinde informatiile despre celalat baiat. –Abia acum am observat ca si Hinata a primit un dosar asemenator cu al meu, si ea fiind la fel de confuza ca si mine.- Fetelor, continua seful, cei doi sunt mult mai periculosi de cat par la prima vedere. In numai doua luni au reusit sa comita nici mai mult, nici mai putin de cincizeci de crime. Se pare ca (,) cateva dintre victimele lor au fost si cei pe care doreai sa ii ucizi tu, Sakura. Nu am aflat nici pana in momentul de fata ce aveau de impartit cu ei, insa asta va fi treaba voastra. Intrati-le pe sub piele, folositi-va de avantajele voastre ca si femei, faceti orice pentru a gasi dovezi clare pentru a-i putea baga la inchisoare.

Asa deci, se pare ca baietasii au ceva experienta in domeniul armelor si al sistemelor de supraveghere, altfel nu ar fi putut trece de ele. Ma intreb, ce motiv au pentru a ucide atatea personae, si mai ales intr-un timp atat de scurt? Cu siguranta la mijloc este ceva important. Poate banii sunt cauza, sau este vorba de o razbunare? Tot ce e posibil. Totusi, nu am devenit o agenta atat de respectata, pentru a fi trimisa in misiuni de incepatori si pentru a deveni detectiv.

-Neinteresant, ii raspund eu barbatului returnandu-I dosarul, si ridicandu-ma in picioare.

Imi scutur paltonul, imi iau geanta de pe fotoliu si ma indrept spre usa. Aveam de gand sa plec de acolo si sa imi iau cateva zile libere, insa, ca de obicei, tonul nervos al sefului imi intrerupe planurile:

-Inceteaza sa te mai comporti ca si cum ai fi de neinlocuit! Nu esti! Esti doar o simpla copila fraiera, care sufera si plange dupa o amintire, pentru ca asta a ramas Itachi, recunoaste!

Imi intorc privirea spre el, analizand situatia. Hinata inghite in sec si ma priveste speriata, nimicul acela, pentru ca altfel nu il pot numi, se uita nervos la mine, dandu-si seama de prostia pe care tocmai a spus-o, iar eu sunt pe cale sa iau foc. Parca am reproduce o secventa dintr-o telenovela cu pros*i.

Imi plec capul si ma gandesc la cuvintele lui. Are dreptate atunci cand spune ca nu sunt de neinlocuit. Chiar asa e, insa nu am pretins niciodata ca as fi. De ce nu intelege ca imi e greu? El e fericit, are doi copii minunati, o sotie iubitoare, perfecta, parintii alaturi, si are patruzeci si ceva de ani. Eu? Eu nu mai am pe nimeni de la douazeci de ani. De ce nu vrea sa se puna o secunda in locul meu, sa vada cum ma simt? De ce imi reproseaza atat? Lucrul care ma enerveaza cel mai tare este acuzatul pe nedrept. Toti imi spun ca ma inteleg, ca stiu cum ma simt, insa, de fapt, nu stiu nimic. Joaca doar teatru ieftin. Nu ai cum sa intelegi o persoana singura, atata timp cat tu esti inconjurat de persoanele iubite.

Imi ridic capul, si ma indrept enervata spre el. Ajung in dreptul lui, iar in urmatorul moment il izbesc de perete si imi infig mana in camasa lui, ridicandu-l putin sus. Ii spun sa inceteze sa ma mai critice, si sa nu mai spuna in viata lui nimic despre Itachi, pentru ca nu are dreptul asta. Cu un ton infiorator ii spun ca data viitoare, va fi mort daca va mai indrazni sa spuna ceva legat de Itachi; nu il voi mai ierta.

Il las jos, iar apoi ii spun ca accept misiunea. Singurul lucru care m-a determinat sa particip la aceasta misiune au fost acele cuvinte: “…cateva dintre victimele lor au fost si cei pe care doreai sa ii ucizi tu, Sakura”. Am de gand sa aflu motivul pentru care i-au ucis pe cei pe care trebuia sa ii omor eu. Este posibil sa stie ceva despre moartea lui Itachi, iar orice detaliu legat de acest subiect imi starneste interesul. Il intreb pe Cristian, caci asta era numele sefului, daca pot alege cateva arme noi. Incuviinteaza.
Vechile mele pistoale s-au uzat, iar gloantele de care aveam nevoie nu se mai produc.

O iau de mana pe Hinata, si parasim incaperea. O intreb daca vrea sa vina cu mine la depozitul de arme al organizatiei, iar aceasta imi spune ca va veni; si ea are nevoie de lucruri noi. Ii zambesc bland, urmand ca mai apoi sa o tarasc dupa mine pana intr-o camera de la subsol. Incaperea era securizata, la intrare aflandu-se un sistem complex. Langa usa confectionata din metale dure se afla un ecran micut. Stiu ce am de facut. Ma aplec pana la el, deoarece se afla destul de jos, si imi asez degetul pe el. Niste raze de culoarea smaraldului imi examineaza amprenta, urmand ca mai apoi sa aud doua cuvinte: “Acces permis”. Usa se deschide, iar noi pasim in camera plina cu armament.

Hinata o ia la stanga, iar eu la dreapta. Hotaram sa ne intalnim din nou dupa o jumatate de ora, suficient cat sa luam toate lucrurile de care avem nevoie. Ma plimb printre rafturile pline cu gloante, pistoale si lunete. Ma opresc la un pistol argintiu, cu manerul acoperit partial de piele maro. Il iau in mana, il analizez putin, dar eticheta imi atrage atentia: Calibru 7. Perfect.
Il iau, caut gloantele potrivite, iar mai apoi ma duc la Ino, o buna prietena ce lucreaza aici, la depozit. Si ea e atrasa de arme, si pot spune ca incaperea asta e ca un paradis pentru ea. Ii inmanez pistolul si cartusele de gloante, pentru a le trece in registru. Intre timp, apare si Hinata cu doua pistoale foarte interesante. Ne luam ‘La revedere’ de la Ino, iar apoi ne indreptam spre casa.

Pe drum nu discutam prea mult. Eu ma tot gandeam la baietii aceia doi, iar Hinata probabil la Kiley. Ma despart de ea dupa ceva timp. Intru in casa, ma schimb in pijamalele mele pufoase, iar mai apoi ma asez pe canapea, deschid televizorul, urmand sa ma uit la un film de actiune. Pot spune ca e o reproducere a vietii mele.

Gandul imi sta in continuare la misiunea asta. Curiozitatea ma roade. Imi doresc sa aflu, mai mult decat orice, motivul pentru care i-au ucis pe cei ce l-au omorat pe Itachi. Trebuie sa recunosc, merita ceva respect. Casele oamenilor aceia erau pline de camere de supraveghere, mascatii le inconjurau vilele, dar si interiorul acestora. Cum au trecut de ei?

Filmul se termina, iar eu ma asez in pat, asteptand ca somnul sa ma fure. De maine, misiunea incepe. Va fi o perioada a naibii de lunga…

******

M-am decis sa incep sa pun si cateva poze, sper ca nu va deranjeaza :)). Voi posta doar poza cu pistolul Sakurei pentru ca nu am imagini pentru tinute, momentan. La capitolul urmator [asta daca il mai vreti=]] ] voi avea.

Lacrimi însângerate Fullscreengrandraptor24

Va pup

-Zbyee

-
Claudia.

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Dum 28 Oct 2012, 00:14

Hey scumpa mea
Imi place la nebunie nextu si vreau sa iti zic ca vreau.... nextul
Mersi de anunt si te rog fa-o in continuare

E.A Te pupaceste

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Dum 28 Oct 2012, 16:24

Titlul– Este frumos, pe mine a reuşit să mă atragă. Este, oarecum, în concordanţă cu textul, nu mi se pare că are o legătură strânsă, însă asta poate veni si pe parcurs. Estetic, arăta mai bine dacă foloseai diacriticele unde era nevoie de ele: Lacrimi însângerate.

Ideea – Baza de unde ai început să dezvolţi ideea nu este originală. Ca şi fantasticul, este la modă si viaţa plină de acţiune, a agenţilor FBI. Sunt interesante şi prind cititorilor, probabil de aceea sunt atât de multe creaţii de acest fel. Adevărata provocare, din punctul meu de vedere, este cum evoluează acea idee, daca nu este originală de la început, trebuie să devina pe parcurs, până la sfârşit. Violul Hinatei, moartea lui Itachi, acestea sunt genul de noutăţi, pe care vreau să le găsesc, dar nu sunt de ajuns. Încearcă să-ţi scoţi fic-ul din tipar cu idei, care numai ţie iţi pot trece prin cap, oricât de şocante ar fi. Aşa vei menţine interesul cititorului. Ce mi-a plăcut si m-a ţinut în suspans, a fost când ai spus că i-a murit soţul, dar nu ne-ai dat numele lui. Citeam fiecare rând, sperând că o sa îl dezvăluieşti, însă nu te-ai grăbit.

Descrierea – Ai multă descriere, dar mare parte din ea este a exteriorului, una amănunţită a ambientului, mai ales a acţiunii. Este frumoasă, chiar m-a impresionat, ai talent. M-a introdus în pielea personajului, parcă văzând tot ce ai redat, însă am simţit prea puţin din ce a simţit. Aş fi vrut să văd mai multă descriere sentimentală, mai ales că Sakura devenise , după cum ai numit-o şi tu, o pustincă şi nu işi arăta slăbiciunile altora, deci în mintea ei se întâmplau atât de multe, atâta tristeţe, era singura căruia i se putea deschide. Gândeşte-te că e ca atunci când ai ceva pe suflet, dar nu vrei sau nu poţi spune nimanui. Sunt sigură că acel secret explodează în mintea ta, te compătimeşti singură. Aşa voiam să văd, cum explodează în judecata ei. De asemenea, moartea lui Itachi a fost ceva ce a avut un impact puternic asupra ei, îl iubea de la o vârstă fragedă, voiam să amănunţeşi sentimentele pe care le mai are pentru el, suferinţa cauzată, nu este ceva peste care poţi trece uşor. În concluzie, încearcă să te axezi pe descrierea sentimentală, daca o să te ocupi de ea ca de cealaltă, rezultatul o să fie incredibil.

Dialogul – Nu sunt probleme aici, puţine replici bine plasate. Bravo!

Acţiunea – Decurge cum trebuie, mă bucur că ai început primul capitol cu putină acţiune, undeva pe la sfârşitul acestuia şi mai multă descriere, un fel de introducere a personajului. Continuă aşa, menţine acţiunea lentă şi nu te grăbi, atunci nu vei avea probleme.

Estetica – Arată foarte bine. Aşezarea în pagină este frumoasă, paragrafele sunt separate de câte un spaţiu, ceea ce face textul uşor de citit. Aş vrea să menţionezi din a cui perspectivă povesteşti, în caz că te vei gândi, pe viitor, să narezi din punctul de vedere al altcuiva, să nu fie vreo confuzie. De exemplu:

Capitolul 5

Sakura’s Point of View/ Sakura PoV

Greşeli de ortografie/ tastare– – Vreau să te felicit pentru că nu ai greşeli, virgulele sunt unde trebuie, nu ai probleme. Ţin-o tot aşa şi la partea asta, pentru că toate sunt importante, nimic nu trebuie neglijat.

Atât am avut de criticat, sper să iţi fie de ajutor. Fic-ul tău este foarte frumos, ai mare potenţial şi sunt sigură că o să evoluezi şi o să te perfecţionezi. Sper să mă anunţi când postezi următorul capitol. Mult succes în continuare! a hug

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Lun 29 Oct 2012, 20:26

Heii.

Scuze ca nu am ajuns mai devreme si multumesc de anunt.

Pai.. sunt in totalitate deacord cu Lissa, normal.
Mi-a placut capitolul, astept mai mult oricum, stiu ca poti, si cum a zis si ea, asteptam idei minunate si originale, noi, cititorii.

Sunt sigura ca ideile vor veni, esti o scriitoare buna.
Succes in continuare si sper sa ma mai anunti. Lacrimi însângerate 78717

Multumesc mult pentru comentarii, fetelor kiss

.

Lissa, iti multumesc enorm pentru critica, ma ajuta mult. Stiu ca la capitolul "Descriere" sunt praf, insa voi incerca sa o imbunatatesc pe parcurs. Sper ca va iesi ceva bun. Nu scriu cu diacritice pentru ca nu sunt obisnuita, si mi-ar lua mult timp sa scriu capitolul. Si in plus, nici nu cred ca le voi pune mereu, deci decat sa nu le pun in anumite locuri, mai bine nu le mai pun deloc. Eu zic ca ar arata destul de urat daca in unele cuvinte s-ar afla, iar in altele nu. lough

Nu obisnuiesc sa scriu din perspectiva mai multor personaje, si de aceea nu pun la inceputul capitolului " X PoV", insa o voi face de acum inainte, ca sa nu existe nelamuriri kiss

.

In legatura cu acest capitol, ei bine, este cam plictisitor, insa va promit ca va fi ultimul. Incepand cu capitolul urmator, va incepe actiunea, ca sa spun asa.

P.S: Dati click pe numarul capitolului pentru a asculta melodia acestuia. Este doar o melodie cantata la pian, insa, zic eu, se contopeste binisor cu continutul acestei parti.

Capitolul 6

Sakura PoV

“O picatura firava de sange se scurgea pe obraz, cazand pe una din petalele uscate ale trandafirului alb, inocent.A fost urmata de altele, floarea gingasa fiind scaldata in lacrimile insangerate de pe chipul fetei. Plangea. Isi irosea ultimele clipe ale vietii ei plangand dupa ea. Suferea, tanjea sa se descarce, insa a ingenuncheat in fata singuratatii, iar acum indura urmarile. Isi dorea sa tipe, sa ceara alinare, insa ii era imposibil. Gatul ii era uscat, iar vocea i s-a dus de mult. Statea prabusita pe cimentul rece, langa mormantul ei, de cateva zile. Ar fi vrut sa creada ca ea se va intoarce, insa nu mai credea in miracole de mult timp. A renuntat sa mai spere, caci dupa cum spunea si ea, “Speranta e pentru copii”. Isi repeta aceleasi cuvinte de fiecare data cand emotiile se napusteau asupra ei si o dominau. “…e pentru copii”, dar ea ce era? Era tot un copil, un suflet incatusat in tainele melancoliei. Era un ingeras posedat de singuratate, lasat singur in aceasta lume cruda…”

Am inchis caietul cu filele crem si copertile indoite si desenate, iar pixul l-am lasat sa imi scape printre degete. Cu mainile imi masam usor tamplele. Mi-am lasat capul pe spate, cufundandu-ma mai adanc in scaunul din birou. Pentru cateva momente eram doar eu si sufletul meu in camera. Era momentul sa imi las adevaratele sentimente sa iasa la iveala. Pana la urma, erau singurele clipe in care puteam face asta, in care ma puteam intelege cu adevarat.

Inca mai cred in speranta, inca mai cred ca o anumita persoana ma va face fericita, si ma va salva din abisul plin de suferinta si regret in care am cazut. Era pentru prima oara, dupa mult timp, cand recunosteam ca eram singura, ca nu puteam face fata la tot ce ma inconjoara. Aveam nevoie de cineva pe care sa ma pot bizui, careia sa ii cer sfaturi, careia sa ii spun ceea ce simt cu adevarat. Hinata deja a facut mult prea multe pentru mine, iar eu nu am rasplatit-o in niciun fel. Tot ce am facut a fost sa o admir in taina, si atat. Nici macar ei nu i-am multumit pentru ca mi-a fost alaturi chiar si atunci cand ii alungam pe toti.

Ma simteam singura, tradata, credeam ca toata lumea se intorcea impotriva mea. Ma izolam si o data cu asta imi inchideam si sufletul plin de amaraciune. Sufeream in liniste, crezand ca astfel imi va fi mai bine, ca ma puteam minti singura. Incercam sa ma conving ca totul era un cosmar din care urma sa ma trezesc doar cu o sperietura, insa nimic nu a fost asa cum imi imaginam eu. Totul era exact pe dos, inca un motiv pentru care credeam ca toti erau impotriva mea, chiar si viata. Imi doream atat de mult o persoana care sa fie exact ca mine, care sa ma inteleaga chiar si pentru cateva momente. Pe atunci ma multumeam doar cu atat, cu cateva clipe in care sa nu ii explic cuiva prin ceea ce trec, ci ea sa stie deja, sa simta ceea ce simt eu, sa imi aline macar putin durerea. Am sperat ani intregi ca voi gasi aceasta persoana, dar ca de obicei, totul a fost in zadar.

Plangeam in fiecare zi, tipam, spargeam si rupeam diferite lucruri; erau singurele lucruri care ma puteau linisti. Imi doream sa ma sinucid, sa ma inec, sa fiu calcata de o masina, orice fapta ce m-ar fi putut duce in cealalta lume mi-a traversat, cel putin o data, gandurile. Cazusem intr-o depresie profunda din care nici macar un psiholog nu m-ar fi putut scoate. Eram posedata de diavol, iar singura cale prin care puteam fi eliberata era moartea, asta credeam.

Insa la un moment dat, o femeie batrana mi-a adus o raza de lumina in suflet. M-a scos din casa parinteasca, din care nu mai ieseam, si m-a dus la un foisor in care se afla un pian, peste care timpul nu a trecut indiferent. M-a invatat sa dansez ca o adevarata balerina. Pentru o perioada de timp, am crezut ca in dans mi-am gasit alinarea. Ea canta la pian, iar eu dansam dupa ritmul ei. Simteam ca plutesc, ca o tesatura de fericire se asternea peste mine, dar viata mi-a dovedit inca o data ca ma inselam. Dupa un timp, baletul nu ma mai atragea, iar batrana a observat asta. Cu fiecare zi, parea tot mai trista, chiar daca incerca sa mascheze lucrul asta cu un zambet de bunicuta fericita. Trecusem prin atatea lucruri, incat ajunsesem sa citesc oamenii ca pe niste carti deschise. Nu ma putea minti, stia asta, insa tot continua sa o faca. Simteam ca imi ascunde ceva, insa nici macar eu nu puteam afla adevarul.

O perioada de timp, nu m-am mai intalnit cu ea, nu a mai dat niciun semn de viata. Insa, intr-o zi, un domn inalt a venit la mine acasa si mi-a spus ca are ceva pentru mine. Eram confuza, insa si speriata. Ma temeam de ceva, dar nu stiam cu siguranta motivul. Simteam ca ceva rau avea sa se intample. Barbatul mi-a incredintat un cufar micut, si mi-a spus ca este pentru mine. Din nou, eram confuza. I-am multumit barbatului, si am inchis usa in urma lui. Am analizat cu atentie cufarul, fiind speriata de ce s-ar putea afla in interiorul lui. O mie de ganduri imi treceau prin minte; ma gandeam la o bomba, la o grenada care ar fi putut exploda in momentul in care l-as fi deschis. Ascultam cu atentie sa vad daca se auzea ceva, insa nimic. Varianta cu bomba cadea din start, iar o grenada nu se putea afla, sau, cel putin, nu putea exploda, pentru ca nu avea cine sa traga de acea cheita ce ar fi declansat explozia.

Am deschis cufarul, cu o oarecare teama, si am zarit cateva lucruri: o pereche de balerini, albi, imaculati, un caiet pe care era desenata o balerina, o partitura, un pistol si un plic. L-am deschis cu mare grija, si am constatat ca in interior se afla o scrisoare. Cu sfiala am inceput sa o citesc:

“Draga Sakura,

Nu imi pot ierta niciodata greselile pe care le-am facut de-a lungul timpului. Le-am gresit tuturor, insa mai ales tie. Te-am iubit ca pe propria mea fiica, si te-am ranit ca pe cel mai mare dusman al meu. Ti-am gresit, si nu mi-o voi ierta niciodata, nici macar pe lumea cealalta. Te-am mintit atata timp, si cel mai mult regret ca nu am apucat sa iti spun adevarul fata in fata. Nu ti-l voi spune nici macar acum, am decis sa iau secretul cu mine, acolo, in iad. In aceste momente, eu nu mai traiesc. Sunt intr-un loc in care imi voi curata pacatele, in care imi voi ispasi pedeapsa. Ti-am lasat lucrurile mele pentru a te sprijini de ele, pentru a te putea calauzi. Am incredere in tine ca vei deveni o femeie eleganta, ca o balerina, ca vei ramane pura ca o poveste de iubire, si ca nu te vei lasa ingropata din nou de sentimente. Regret atat de mult ca nu te-am invatat sa canti la pian, insa o vei face de una singura. Stiu ca vei deveni o femeie frumoasa si capul pe umeri.Vei fi nevoita sa faci alegeri in viata, insa nu uita: alege mai intai cu mintea, iar mai apoi cu sufletul.

Sper ca ma poti ierta.
Te iubesc…
A ta pentru totdeauna, Marie.”

In acel moment nu mai gandeam logic, eram devastata. Nu puteam crede ca Dumnezeu mi-a luat-o chiar si pe ea, pe Marie a mea, pe batrana mea balerina. Era o noua lovitura pentru mine, o noua scara care s-a prabusit in gol si care ma impiedica sa ma inalt.

Mi-am promis ca voi avea grija de lucrurile ei, si asta am si facut. A avut dreptate,am fost nevoita sa fac alegeri in viata, insa cea mai grea a fost prima: a trebuit sa aleg intre balet, pian, scris sau moarte. Am ales moartea, am pornit pe drumul vietii cu arma pe care mi-a lasat-o batrana, dar nu am uitat de restul lucrurilor. Am invatat sa cant la pian, si de fiecare data cand simt nevoia de a ma descarca, incep sa cant. Cantam un singur cantec, cantecul ei, cantecul pe care am dansat pentru prima oara, cantecul scris pe partitura. Caietul pe care mi l-a lasat, imi este oglinda sufletului. Povestile ce imi trec prin minte in fiecare seara, sunt asternute pe acele filele crem aflate in fata mea, pe birou. Balerinii nu i-am mai incaltat dupa moartea ei. Am incercat atatia ani sa dansez din nou, insa evitam sa o fac. Orice lucru mi-ar fi adus aminte de ea, si de faptul ca nu mai este cu mine. Ii am si acum. Sunt in acel cufar, bagat cu atentie sub pat.

Ma ridic din scaun si ma indrept spre ferestrele larg deschise. Un vant tomnatic imi strabate pielea provocandu-mi un tremurat usor. Imi incrucisez bratele la piept, iar un zambet micut imi apare pe chip. Mi-am cumparat acest apartament pentru a avea o vedere speciala: foisorul in care se afla pianul batranei imi incanta diminetile de fiecare data.

Mi-am jurat ca nu ma voi opri niciodata din cantat, sau din scris, si nici nu se va intampla. Marie mi-a lasat mie mostenirea ei, si voi avea grija de ea, o voi transmite si altora. Nu voi renunta niciodata la visele mele, chiar daca sunt atat de puerile. Ma voi inalta singura, avand-o ca sprijin pe ea. Stiu ca fizic, ea nu va mai fi niciodata cu mine, insa sufletul ei s-a contopit cu al meu, atunci cand s-a dus. Acum traiesc pentru amandoua, judec pentru amandoua, si incerc sa rezolv lucrurile pe care ea nu le-a putut deslusi. Voi spera pentru totdeauna, si voi crede intotdeauna in ea, in Marie a mea…

Mie una mi-a plăcut foarte mult capitolul. Mi-ai transmis unele sentimente, le-am simţit, şi sper să evoluezi în acest fel în continuare. Nu am observat deloc greşeli de ortografie, ceea ce e bine. În orice caz, la citire m-a ajutat foarte mult estetica. Ai lăsat rând liber între fiecare paragraf. Acţiunea a decurs destul de lent.
Again, mi-a plăcut foarte mult capitolul. Să ne aduci next-ul cât mai repede! happy

Vaaai

Scumpa mea, nu îmi vine să cred că ai adus next-ul, însă ce mă uimeşte mai mult este evoluţia ta. Atât de multe sentimente, pe care ai reuşit să ni le transmiţi şi nouă. Mă bucur foarte mult, ai făcut o treabă bună cu descrierea, care se va perfecţiona din ce în ce mai mult, cu fiecare capitol scris.
Ştiu că e greu cu diacritice, dar mă refeream să le pui doar la titlu. lough

Revin la capitol, care nu este deloc plictisitor, din contră, ne-a ajutat să percepem suferinţa şi gândurile Sakurei. Chiar ai făcut o treabă bună.
Iţi doresc mult succes în continuare! a hug

Heii.

Mersi de anunt.
Imi cer scuze ca ajung atat de tarziu..

Capitolul a fost frumos. Interesant. Mi-a placut.

Astept urmatorul capitol, plin de actiune, sper.
Succes la scris. Lacrimi însângerate 78717

Elianna: Multumesc mult pentru comentariu. Ma bucur foarte mult ca iti place fic-ul meu, si, de asemenea, ma bucur ca nu am greseli si ca ti-a fost usor sa citesti kiss

Lissa: Ma bucur ca am reusit sa transmit cateva sentimente prin acest capitol. M-a ajutat foarte mult critica data de catre tine kiss

Claudya (Uu, avem acelasi nume =]] ) : Ma bucur ca citesti in continuare. Asa cum am spus, din capitolul urmator va incepe actiunea. kiss

Fetelor, ma bucur ca cititi si ca imi lasati si cate un comentariu. Inseamna foarte mult pentru mine. Am postat acest comentariu pentru a va anunta ca nu voi mai putea scrie pentru o perioada. Am foarte multe lucrari de dat saptamana asta, si trebuie sa ma asculte la o gramada de materii. Am avut o saptamana plina. Voia profu' de desen sa imi puna 7 ca sa imi strice el mie media. Gata, nu va mai umplu capul cu problemele mele. Cert e ca urmatorul capitol va veni miercuri-joi sau, cel tarziu, in weekend. Imi pare nespus de rau. Va voi anunta eu cand voi pune continuarea. Inca o data, mii de scuze.

-Zbyee

-
Claudia.

EDIT (19 noiembrie 2012): Am revenit putin mai tarziu decat ma asteptam. Imi cer mii de scuze. Promit atatea lucruri, si nici macar nu ma tin de cuvant. Saptamana viitoare urmeaza tezele, ceea ce nu e tocmai okay. Am trei teze in patru zile. Cine ii mai intelege si pe profesorii astia? Eu in niciun caz. In legatura cu acest capitol, ei bine, descrierea sentimentala nu e accentuata. Stiti si voi, cand descrii unele intamplari, nu poti descrie atat de bine sentimentele. Mda, asa scuze ce am gasit =]] Asa cum am spus, incepe actiunea. In urmatorul capitol isi va face aparitia si Sasuke, pe care il asteptati de atata timp =]] I know, I know, insa nu suport sa grabesc lucrurile.Spor la citit dap !

Urmatorul capitol va veni pe data de: 21 noiembrie [miercuri]

Capitolul 7

Sakura PoV

“I-a promis.”

Am scris ultimele cuvinte ale povestii, urmand sa inchid caietul. Am inchis ferestrele, tragand draperiile sangerii. Mi-am indreptat privirea spre ceasul de pe perete ce indica ora sapte dimineata. M-am imbracat formal; trebuia sa dau o impresie buna. Tinuta mea era una simpla, insa eleganta: purtam o rochie cu o palma mai sus de genunchi, crem, ce se prindea la mijloc cu un cordon negru, pantofi cu toc cui, de aceeasi culoare cu cordonul. Ca si accesorii am ales un inel cu o piatra neagra, mare, cercei nergii, si doua bratari. Machiajul era unul simplu, de zi, iar parul l-am lasat liber pe spate. Niciodata nu mi-a placut sa fiu extravaganta. Preferam sa raman simpla, clasica si eleganta.

Am hranit-o pe Masha, pisica mea alba, pufoasa. Cu toate ca este o fiinta necuvantatoare, ea a stiut cel mai bine cum ma simteam in fiecare moment. Toate lacrimile mele au fost absorite de blanita ei. Obsinuiam sa o tin in brate, sa o mangai, si sa o strang la piept ca si cum viata mea ar fi atarnat de ea. Insa asa era, Masha era sufletul meu, viata mea, singura fiinta capabila sa inteleaga prin ce trec. Mi-a fost alaturi la bine si la greu, imi insenina diminetile in care plangeam dupa Itachi. Toate prostiile pe care le facea imi aduceau zambetul pe buze. Era singura ce putea sa imi provoace un ras isteric in acea perioada.

I-am sarutat crestetul capului, iar ea si-a trecut o labuta peste chipul meu. Era copilasul meu, era cadoul primit de la Itachi de ziua mea, dar nu asta o face speciala. Cel putin, asa cred.

Mi-am luat paltonul negru din cuier, poseta in care mi-am bagat telefonul si cheile masinii. Am incuiat usa apartamentului, coborand la masina ce se afla in parcare. Mi-am lasat haina pe scaunul de langa sofer, iar apoi am pornit.

Traficul infernal, emotiile, nervii, toate s-au decis sa iasa la iveala tocmai azi. Nu era de ajuns ca eram deja destul de nelinistita, trebuia sa mai dau si de cativa idioti pe sosea. Puteam auzi cateva injuraturi in spatele meu, insa nu e vina mea ca sunt in intarziere. Am depasit cateva masini in care se aflau baietasii astia care cred ca femeile nu stiu sa conduca. Ma revoltam de fiecare data cand auzeam asta. Nu contest faptul ca multe femei nu stiu sa conduca, insa nu e cazul sa generalizeze. Mereu m-au enervat barbatii care se cred soferi mult mai buni decat damele, chiar daca unii dintre ei nu stiu nici macar diferenta dintre frana si ambreaj. Erau… patetici!

Am ajuns la scoala, mi-am parcat masina si am observat-o si pe a Hinatei. Intotdeauna a fost mai punctuala ca mine, probabil datorita faptului ca in fiecare dimineata se trezeste la ora aceasta pentru a o duce pe Kiley la gradinita. Nici macar acum nu imi dau seama cand are timp de toate.

Am pasit in institutia de invatamant sub atentele priviri ale viitorilor mei elevi; unele erau uimite, altele perverse si lipsite de moralitate. Am observat cativa baieti care susoteau ceva de genul: “Ce gagica buna.”. Bunele maniere chiar au pierit de tot? Asa se pare. Cautam cu atentie cancelaria, insa nu o puteam gasi. Cladirea asta seamana cu cea a FBI-ului. Mi-a luat in jur de doi ani sa invat toate incaperile. Era imensa!

Intr-un final ma decid sa apelez la ajutorul cuiva care invata aici. “Bravo, Sakura. Esti un geniu. Te invarti de cateva minute bune pe aici, si tocmai acum te-ai decis sa iti pui mintea la contributie.”. Ca de obicei, constiintei mele nu ii lipseste doza de ironie, aflata in cantitati mai mari astazi. Opresc o fata roscata, cu ochii rosii, si o intreb unde e cancelaria. Imi arunca o privire plina de dispret, si arata cu degetul spre dreapta mea, urmand sa imi adreseze un singur cuvant: “Acolo.”. Ma uit in partea indicata de roscata, si observ ca era scris cu lietere mari: “Cancelarie”. Ii multumesc, si ma indrept spre incapere. Nu ezit sa imi dau ochii peste cap. Ziua asta e din ce in ce mai proasta, iar eu sunt mai batuta in cap pe zi ce trece. Fapta de acum cateva momente confirma acest lucru.

*

M-am intalnit si cu Hinata, am salutat-o din mers, am luat catalogul si am urcat spre clasa unde se aflau cei pe care trebuia sa pun mana. Stateam in fata usii, cu mana pe clanta, si nu stiam ce sa fac. Sa intru, sa nu intru? Pana la urma, e o scoala pentru numele lui Dumnezeu, nu o inchisoare; cel putin, nu practic. In schimb, teoria asta dovedeste, insa asta e cu totul si cu totul alta poveste nascocita de elevii ce nu au niciodata chef de scoala. Incercam sa analizez situatia si sa iau decizia cea mai buna. Nu eram sigura de caracterele ce se aflau dincolo de acel perete. Erau normali? Probabil ca da, sau asa se presupunea. Irascibili? Tot ce e posibil. Plictisiti si dornici de somn? Mai mult ca sigur. Incercam sa ma imbrabatez singura, sa ma decid asupra atitudinii pe care o voi avea.” Prima impresie este cea mai importanta” e principala regula dupa care ma ghidez in misiunile in care sunt sub acoperire.
Chiar voi reusi sa fac asta? Dupa muult timp se pare ca teama m-a cuprins si pe mine. Am inspirat adanc, si am deschis usa. Stateam in pragul acesteia minunata, insa nu in sensul bun. Am zarit-o pe roscata de pe hol sarutand un baiat brunet, acesta raspunzandu-i la fiecare gest. Mainile i se plimbau pe corpul ei, pornind de la par, si ajungand pana la partile intime. Altele priveau cu atentie scena dintre cei doi, si probabil asteptau la rand. Cativa baieti faceau acelasi lucru ca si brunetul, doar ca aveau alte partenere, iar restul fie fumau, fie dadeau pe gat o sticla de alcool. In mod sigur, nu imi imaginam ca se va intampla asta, nu imi imaginam ca elevii din ziua de azi sunt atat de cre*ini.

Singura parte buna este ca aceste intamplari m-au motivat, si m-au determinat sa merg pana in panzele albe pentru a le arata ce inseamna disciplina.M-am hotarat! Voi fi genul de profesoara autoritara, la care nici musca sa nu se auda. Eram decisa, si nimic nu ma mai putea determina sa ma schimb!

Am tusit pentru a da de inteles ca sunt aici si chiar am reusit sa atrag atentia celor prezenti. In mod sigur, erau uimiti. Cel mai probabil, principalele motive erau aspectul meu fizic, si varsta. Mai mult de optsprezece ani nu mi-a dat nimeni, niciodata. Privirile baietilor sunt pline de perversitate, si cel mai probabil isi imagineaza cine stie ce fantezii cu mine. Probabil se asteapta sa fiu profesoara tanara, de treaba, buna –si la propriu, si la figurat- si care se culca cu primul venit. Se inseala amarnic!

Tocurile mele provoaca un zgomot enervant pentru unii, dar placut pentru mine. Arunc catalogul pe catedra, si vreau sa ma asez pe scaun, insa ceva ma opreste. Inca de cand am intrat in clasa am vazut o pata pe el, care mai mult ca sigur e apa. Matur, nu am ce spune. Am vrut sa le dau de inteles ca ma voi aseza, si le voi cadea in capcana, insa schimb directia. Ma sprijin de marginea catedrei, avand picioarele incrucisate intr-un mod elegant. Dintr-o singura suflare reusesc sa rostesc cu autoritate:

-Scoateti o foaie de hartie!

Cat am fost adolescenta, am urat replica asta, insa acum inteleg de ce o folosesc profesorii atat de des. E placuta atunci cand nu esti in postura elevului care nu are habar de nimic. Observ privirile ucigatoare ce sunt atintite asupra mea. Se pare ca a inceput distractia, iar totul e mult mai amuzant acum. Poate ma voi obisnui cu rolul asta pana la urma. Devine interesant!

******
Tinuta Sakurei:

Sper ca v-a placut! Va astept parerile. Stitica puteti fi oricat de duri vreti, nu ma supar. Accept criticile voastre cu cea mai mare placere a hug

.

Capitol nou, capitol nou. :X
Aşteptam de mult capitolul ăsta, mă bucur că l-ai adus în sfârşit. Îmi place misiunea în care a plecat Sakura. Cumva roşcata aia e Karin? Nu ştiu.
Deci Sakura le dă test de le-a zis să scoată o foaie de hârtie? Sau oare ce îi pune să facă... ?
Mă rog, mie mi-a plăcut mult capitolul, a fost GENIAL. Acţiunea nu mai zic, superbă. Am în cap o idee de cum vei continua, dar e una comună, sper să nu gândeşti la fel ca mine. Whatever, aştept next-ul şi sper să îl aduci cât mai repede, căci ne-ai lăsat într-un oarecare suspans.
O zi bună şi spor la scris!