Undying Muses

Am aşa o vagă impresie că... eu doar sper să nu renunţ la ea. Însă îmi voi da silinţa, ideea o am de mult timp şi mi-a plăcut aşa că am decis să îi dau viaţă. :) Păreri, critici, fie ele lungi sau scurte, m-ar ajuta foarte mult. Capitolul trebuie editat.

C A P I T O L U L 1

      Era trecut de ora zece şi noaptea îi apăsa umerii, îi îngreuna existenţa şi o făcea să fie mai agitată şi mai neliniştită. Dădea vina pe cafelele pe care le tot băuse de când stă la masă şi discută. Trecuseră şase ore în care poate îşi pierduse timpul, totuşi nu nega, la început când Hiruzen Sarutobi o sunase să se întâlnească la Classic Cafe, radia de fericire. Anulase orice alt plan pe care şi-l făcuse doar de dragul de al revedea după câteva săptămâni bune în care el fusese plecat cu treabă prin Europa. Nimic neobişnuit pentru un veritabil artist plastic şi sculptor de renume ca el. Clocotise în ea curiozitatea şi un entuziasma prea deplasat, aproape copilăros, dar se calmase atunci când Hiruzen îi divulgase toate peripeţiile şi treburile sale. Bătrânul vizitase peste opt galerii, printre care câteva ateliere de pictură ale unor prieteni vechi de ai săi. La început nu o măcina nimic şi ascultase cu smerenie tot ce i se povestea, dar acum se săturase şi îşi pierduse interesul, subiectele pluteau prin aer la fel ca fumul de tigară şi mireasma băuturii şi cafelelor.
      Între index şi police ţinea un pix, ce îl tot lovea de un şerveţel, denotând nerăbdarea care o măcina pe interior, era obosită, pupilele ei dilatale îi trădau starea şi desigur lipsa spirituală, căci acum era doar cu trupul. Iar bunul ei prieten sesizase asta, cu un zâmbet şters pe buze. Îşi strânse de pe masă puţinele foi cu schiţe, pe care i le arătase cu câteva ore înainte şi tuşi fad, lipsit de fermitate, în încercarea de ai atrage atenţia femeii, ce privea absentă spre fereastra de lângă ea.
      — Sakura, poate e timpul să ne retragem, îmi cer scuze că te-am plictisit cu problemele mele. Însă, mi-a făcut plăcere să te revăd, sper să mai avem momente de genul.
      Tânăra îşi întoarse privirea înspre el, la început având o expresie nulă, dar imediat un zâmbet blajin şi sincer îi înflori pe chip. Se aplecă spre el, acoperindu-i palma cu a ei şi i-o mângâie.
      — Nu vorbi prostii Hiruzen, nu m-ai plictisit cu nimic, m-am bucurat când m-ai sunat şi desigur că îmi doresc să ne mai întâlnim. Vreau să mă vizitezi la facultate, poate le mai împărtăşeşti studenţilor mei din cunoştiinţele tale.
      — Nici nu e nevoie să mă întrebi, vin oricum să te văd şi ce mai mare plăcere decât să vorbesc non-stop şi toţii copii aceia, să mă privească ca pe un zeu antic.
      — Bătrânule... nu te-ai schimbat nici o picătură. Dar vezi să nu îi oboseşti prea tare, mai au şi alte ore pe lângă ale mele.
      Hiruzen râse gutural, emanând buna lui stare în fiecare colţişor din încăpere. Se părea că doar ei doi şi încă o persoană mai animau această cafenea . Sakura se ridică de pe scaun şi îşi luă geanta, punând-o pe umăr, apoi îi cuprinse braţul bărbatului şi ieşiră afară în noapte. Vântul adia malcom, însă frigul îi săgeta până în oase. Nu se aşteptase ca vremea să se înrăutăţească atât de tare, dar toamna venise mult prea repede, chiar dacă unii copaci încă mai aveau frunze verzi.
      — Te conduc acasă, am maşina parcată la doar două străzi de aici.
      Fata dădu aprobator din cap şi în semn de respect, apoi îşi aranjă mai bine eşarfa la cât, timp în care se deplasa cu viteza luminii spre maşina lui Hiruzen.
      — Sakura, aş vrea să te rog ceva, e mai mult o invitaţie. Un fost ucenic de al meu urmează să aibă o expoziţie, nu ai vrea să participi, aşa poate mai descoperi talente noi, hmm?
      Răspunsul ei nu veni aşa de repede pe cât se aşteptase bărbatul, îi era mult prea frig ca să mai gândească lucid, cafelele acelea turnate una după alta o cam obosiseră şi ura gândul că atunci când va ajunge acasă şi se va pune în pat somnul îi va pieri. Oftă iritată, totuşi procesând informaţiile oferite de Hiruzen.
      — Da, mi-ar plăcea să vin, ştii doar că ador să întâlnesc fragede talente cu uriaş potenţial. Plus nu prea am mai ieşit în lume în ultima perioadă.
      — Te-ai apucat să finalizez vreo schiţă, cumva?
      Întrebarea o suprinsă chiar şi pe Sakura, care înlemni pentru câteva secunde, reflecând la cuvintele bătrânului. Se imagină cum stă în faţa unui şevalet pe care poposea o pânză mare şi nu albă, ci desenată, care prindea încetul cu încetul viaţă, prin simplul contact cu vopselele. Un fior fierbinte şi tulbure o străbătu şi parcă tremură necontrolată. Îşi reveni imediat, un zâmbet şters îi ridică uşor colţurile buzelor rozalii. Câteva şuviţe de păr i se desprinseseră din coada de cal, cu degetele de la mâna liberă şi le îndepărtă, dându-le peste urechea îngheţată.
      — Nu! Timbrul ei vocal fu grav, cu nuanţe de bariton şi în acel moment drumul lor se cufundă în tăcere, fiind doar acompaniaţi de zgomotul trecătorilor şi maşinilor care încă circulau pe străzi.

* * *

      Scrută locuinţa cu prea mult scepticism, de parcă cineva i-ar fi pătruns în casă şi expiră uşurată când observă că nu era nimic neobişnuit. Vasele erau murdare şi zăceau în chiuvetă, pantofii de la intrare erau neordonaţi, pe canapeaua din living erau aruncate câteva haine, cele pe care le scosese din maşina de spălat, era musai să le împăturească şi să le azvârle în dulat. Doar nu voia să o surprindă cineva apropiat cu dezordinea aceasta. Se luptă cu gândul de a face oridine, dar renunţă, învinsă de puterile care o lăsau. Se dezbrăcă de geaca din piele şi o aranjă frumos în cuier, apoi se descălţă cu repeziciune, un pantof zburând prin aer şi aterizând mai departe de locul unde ar fi trebuit să fie. Privi în urma ei şi oftă prelung, nu mai avea nici un chef, îşi doarea doar să doarmă. Se apropie de canapea şi dădu într-o parte hainele, ca să se poată întinde măcar câteva secunde.
      Era deja trecut de ora unsprezece şi aşa cum presimţise, somnul îi fu furat de o forţă supranaturală. Se fâstăci şi se suci în loc, căci nu îi se părea că stă confortabil. Acest zbucium fizic parcă o deranja şi se ridică în şezut privind înspre peretele din geam prin care putea observa luminile oraşului. I se păreau aşa de infime şi minuscule, erau ca nişte stele, dar mult mai galbene şi mai apropiate. Le putea atinge cu mâna şi încercă să îşi pună o dorinţă, dar renunţă la idee.
      — E aşa de greu, glăsui şoptit apoi se trânti din nou pe canapea, închizându-şi ochii.

~~Revin cu un edit.~~

Asteptam de multa vreme sa citesc un fic scris de tine si ma bucur ca sunt prima care a lauat un comentariu *he he*
Ma intriga foarte mult aceasta idee. Nu prea am citit ficuri bazate pe arta, si daca da, nu prea bune.
Imi place felul tau de a povesti si vocabularul pe care il folosesti. Actiunea decurge lin si armonios. Cred ca am vazut doua greseli de tastare, cat in loc de gat si inca ceva. ?heh, cand citesti un fic asa bun asta nu mai conteaza :))
Astept noul capitol. Sa nu uiti sa ma. Bafta la scris si multe idei kiss

Te-am mai văzut deseori prin posturile forumului, chiar şi pe la ficuri, iar modul cum comentai m-a făcut să fiu sigură că ficurile tale vor fi unele superbe. Şi nu m-am înşelat. În primul rând, ador cum ai aşezat capitolul. E atât de ordonat şi de cochet, mie nu mi se aşează niciodată liniile de dialog perfect una sub alta, probabil pentru că nu ştiu să le pun într-un alt fel decât cu spaţiu. Când am văzut titlul - care e minunat - şi că este scris de tine, am zis "Omg, vreau." Mi-am dat seama că este vorba despre artă când am văzut titlul, deci cred că va fi ceva unic. Sunt curioasă să văd cum îl vei introduce pe Sasuke în poveste, deşi am o bănuială că va fi fostul ucenic care va ţine o expozitie de artă. Ar fi drăguţ ca Sasuke să fie un pictor şi să înceapă să se placă în momentul în care el îi face un portret Sakurei. Abia aştept să văd ce se întâmplă în continuare, spor la scris!

Ma bucur foarte tare ca te-ai decis sa scrii din nou un fan-fic, sper sa il termini la fel de mult ca tine.
Ideea naratiunii e inca neexpusa pe de-a-ntregul, si totusi e promitatoare. Imi place ca i-ai dat aceasta "viata" Sakurei si ca i-ai dat lui "the old man" un rol destul de important, rar vezi asta in ficuri.
Despre scriitura ta nu cred ca am ceva de spus mai mult decat am facut-o in trecut, o ador, e din ce in mai buna, ti-ai format un stil al tau care pe mine ma cucereste continuu.
Voi avea un comentariu mai lung la urmatorul capitol, astept ceva mai multa actiune. Pana atunci, il astept cu drag si rabdare. Spor!

Primul capitol m-a impresionat, e prima data cand citesc ceva despre arta, cred ca Hiruzen va interpreta bine acest rol :))...Esti foarte ordonata, am citit cu usurinta si nu am vazut greseli, parca doar una de tastare...Astept urmatoarea parte, succes.

Ma bucur atat de mult ca ai deschis un fic. Am vazut ca ai m-ai avut cateva pe aici, dar parca nimic care sa aiba arta in prim-plan. Sincer, iubesc stilul tau de a scrie si cred ca ai auzit asta de o mie de ori, cel putin din partea mea. :))) Nu ma asteptam ca ficul sa aiba un titlu atat de dragut si de sugestiv, dar nu cred că a existat ceva la vreo creatie de a ta care sa nu imi placa. Nu stiu de ce, dar sunt sigura ca Sasuke o sa fie si el pictor. Sunt convinsă că vor exista momente SS foarte romantice si frumoase, dar sper sa fie cat mai originale cu putinta.
Iti multumesc de anunt. Nu uita sa imi trimiti pm cand pui next-ul.
Te pup.

Mă mir cum de pot scrie, căci încă nu am terminat cu examenele... : )) Parcă nu se mai termină odată.

     Queen Of The Damned: mă bucur să aud că îţi surâde ideea aceasta, sper să te încânte şi pe parcurs.

     Ann D'heraux: tu eşti o surpiză plăcută, nu mă gândeam că îmi vei citit povestea. Mă bucur că îţi place. Hmm nu fac nici eu mari minuni cu aşezarea în pagină, doar am grijă să pun cum trebuie alineatul ăla. xD Da, Sasuke este şi el artist, dar se vor cunoaşte într-un alt mod cei doi. Are totuşi legătură cu expoziţia.

     Danielle: şi eu îmi doresc la fel de mult să termin povestea, mai ales că anul acesta mi-am propus să nu mai las vraişte ideile care îmi vin. Chiar mi-am dorit ca Hiruzen să aibe un rol important în poveste, plus mi-o fost drag de el. :))

     Obito: Mereu mi-a plăcut ca textul să fie frumos aşezat în pagină. Sper să îţi placă povestea în continuare. :3

     Rhye: comentariile tale mereu mi-au umplut inima de fericire şi m-au motivat peste măsură să continui ce am început. M-am chinuit mult la titlu, abia de am reuşit să îl născocesc. Ideea asta o am de câţiva ani, am vrut să o încep mai de mult, dar nu mă mai simţeam în stare să scriu ficuri sasusaku, dar cred că pauza asta de pe forum mi-a prins bine. Ştii încă sunt indecisă dacă să fac povestea erotică şi da, cunosc regulamentul, nu este permis aşa ceva, dar capitolele mai "indecente" le pot pune pe blog-ul meu şi aici versiunea mai "simplă şi nu foarte detaliată" a amorului celor doi porumbei. : )) Cred că o să anunţ la momentul potrivit. Mulţumesc încă odată că ai trecut draga mea, sper să îţi placă în continuare. *kiss*

C A P I T O L U L 2

          Stătea de câteva minute bune în fund, printre aşternuturi, cu un creion colorat în mână şi privea pierdută spre un punct invizibil din cameră. Îşi mai muta din când în când privirea spre acel caiet cu foi goale, dar nu era în stare să făurească absolut nimic. Nu voia nici să renunţe, căci ştia că avea nevoie de asta, dacă nu desena ceva, indiferent cât de infim ar fi fost conceptul, nu ar fi trecut cu bine de încă o zi aglomerată.
          Treptat îşi pierdea răbdarea şi asta se putea observa din mişcările dezordonate pe care le executa cu acel creion, ce îl tot rotea printre degete cu o viteză uluitoare, dacă nu s-ar fi apucat de artă ar fi fost o bună gimnastă, era flexibilă, zveltă şi în puteri, dar de ce să îşi irosească talentul... chiar dacă acum nici nu şi-l mai poate folosi ca pe timpuri.
          Un surâs ciudat şi uşor bolnăvicios se strecură printre buzele-i uscate de la atâta frig şi într-un final aruncă acel caiet spre marginea patului, lovindu-şi picioarele şi înjurând iritată. Creionul îl privi cu multă înverşunare, parcă ar fi avut vreo vină pentru că nu reuşise să aşterne ceva pe o coală albă. Oftă prelung şi cutele de pe frunte dispărură şi muşchii i se relaxară. Nu îi stătea în fire să se enerveze atât de uşor pe lucruri triviale, dar trecerea anilor o învăţase că a desena era a respira. Şi pentru a simţi satisfacţia se aplecă pe burtă înspre acel caiet, deschizându-l din nou şi bâzgăli într-un ritm haotic o caricatură, aioma unui monstruleţ ţepos şi pe alocuri pletos. Urât, inestetic, gândi şi se strâmbă, dar fu mulţumită, poate avea să termine schiţa după ce se întorcea de la familia Hyūga. Doar când îşi aduse aminte de ochii aceia şterşi şi glaciari ai lui Hiashi, parcă un fior rece o străbătu pe coloană în sus. Însă acum nu era momentul să se moleşească, era timpul să îi ţină piept aşa cum făcuse de fiecare dată când o medita pe fiica lui cea mare.
          Se ridică din pat şi cu paşi mari se îndreptă spre baie, unde dădu drumul la apă fierbinte pentru a face un duş revigorant. Avea nevoie de asta, mai ales după noaptea precedentă când adormise pe canapea şi abia pe la ora trei dimineaţa se refugiase în dormitor în patul moale şi primitor. În oglindă figura ei subţire părea doar o pată fadă de culoare, parcă cearcănele nu mai erau aşa de adânci şi întunecate, dormise mai bine, însă nu părea mulţumită de felul cum arăta. Părul îi era ciufulit şi încâlcit, iar ochii verzi nu mai deţineau acea sclipire de odinioară. Totuşi continua să năzuiască la o minune, pe care o aştepta cuminte în colţul ei întunecat. Zâmbi ceva mai încrezător şi se dezbrăcă cu grijă de lenjeria din dantelă care o cam zgâria pe piele. Se vârâ sub duş şi gemu încântată de senzaţia pe care i-o oferea apa atunci când se izbea de trupul ei. Cum stropii o sărutau apăsător şi greoi pe formele-i rodunde şi îi făceau fiinţa să tresară şi să trepideze în extaz. Începu să fredoneze un cântec pe care îl ascultase când era mică, corzile ei vocale vibrau sub atingerea notelor grave, apoi ritmul deveni mult mai vivant şi nici picioarele nu şi le mai putu stăpâni. Fu cuprinsă de o stare melancolică, dar plăcută, retrăind câteva clipe frumoase ale copilăriei doar prin sunetele pe care le scotea pe gură. Avea să preţuiască această peripeţie, chiar dacă i se părea de-a dreptul puerilă, însă moralul nu îi mai era la pământ, pe moment. Era nevoie să fie pregătită atunci când va da ochii cu stăpânul familiei Hyūga şi nu îşi permitea să piardă.

* * *

          — Domnişoară Sakura! Vocea ei veni ca o adiere proaspătă de primăvară, chiar dacă vremea era din nou cenuşie şi furtunoasă. Tânăra avea un dar aparte, un şarm de neegalat, ce până şi pe meditatoarea ei o făcu să roşească şi să uite de griji.
          Sakura îşi deschise braţele aşa cum făcea de aproape un an şi o lăsă pe pupila ei să se arunce înspre ea, îmbrăţişând-o strâns şi mângâindu-i creştetul capului, simţindu-i mătasea părului şi parfumul floral care o ameţi. Lăsară puţin spaţiu între ele, cât să se poată privi în ochi şi să râdă copios pe gesturile lor aşa de familiare şi lejere.
          — Mi-a fost dor de dumneavoastră, credeam că nu se mai termina săptămâna aceasta, am aşteptat cu nerăbdare venirea weekend-ului, doar ca să vă revăd şi să desenăm împreună.
          — Sentimentul este reciproc Hinata, ai făcut ce te-am sfătuit?
          — Desigur, nu am mai lăsat tuburile de la vopsele fără capac, nu ştiu cum de am putut să fiu aşa de neîndemânatică.
          — Vei economisi mai mulţi bani aşa, nu are rost să faci risipă de materiale bune doar din pricina memoriei. Însă nu te judec, căci ştiu că eşti o fată cuviincioasă şi talentată.
          Tinerei i se aprinseseră obrajii şi îşi aplecă privirea în pământ, simţindu-se ruşinată de vorbele profesoarei ei. Murmură un "mulţumesc" parcă mai mult pentru ea, dar auzul Sakurei era unul ascuţit şi îi cuprinse faţa copilei în palmele ei fine pentru a-i dezmierda obrajii şi ai zâmbi sincer, încurajator şi blajin. Imediat ce scăpară de jenă şi formalităţi, braţ, la braţ înaintară spre un atelier improvizat. Era mai mult ca o cameră de studiu, cu rafturi multe supuse greutăţii a numeroase cărţi de diferite mărimi şi cu grosimi variate. Sakura adora această încăpere, îi amintea de bibleoteca din casa părintească, doar că aceasta nu era la fel de mare şi nu prezenta un etaj despărţit de un parter printr-o scară. Însă mirosul inconfundabil al cărţilor, al vopselelor şi al prafului trona până şi în acest loc. Putea spune că se simţea ca în propria ei casa şi adesea se gândea că acest lucru se datora legăturii strânse pe care o întemeiase alături de Hinata. Aveau destul de multe în comun, copila era un adevărat talent, ce poseda două mâini migăloase şi muncite. În ochii ei se puteau distinge scânteile unui foc pârjolitor, ce îi insufleţea pasiune apentru artă. Lucru pe care Sakura încă mai putea să îl observe şi în privirea ei câteodată lipsită de viaţă şi secătuită de avânt artistic.
          Femeia schiţă un zâmbet trist, pe care ucenica ei nu îl observă, fiind mult prea concentrată să îţi vizualizeze următoarea operă. Totul era pregătit: şevaletul, vopselele, schiţele, cârpa, un pahar cu ulei şi unul cu apă, în caz că va fi nevoie să se şteargă pe mâini. Începutul fu unul stângaci, emoţiile o năpădiră din nou pe Hinata când îi simţi privirea de vultur profesoarei ei cum îi sufla în ceafă.
          — Inspiră şi expiră, lasă-te cuprinsă de eul tău artistic, uită de mine şi uită de tot ceea ce te înconjoară. Eşti doar tu şi pânza aceea, dă viaţa concepţiilor tale, nu le lăsa să moară în vidul subconştientului tău.
          Fata făcu aşa cum i se spuse şi parcă muşchii nu îi mai erau atât de încordaţi, vocea îndrumătoare şi puternică a Sakurei îi insufla încredere şi siguranţă, acum nu mai avea de ce să se teamă. Pensula atinse pânza albă şi încetul, cu încetul acea minusculă ideea fu curpinsă de flăcări aprinse de culoare, Hinata nu era prezentă doar cu trupul, sufletul ei îi era complet dedicat creaţiei, care prindea viaţă sub atingerea ei fermecată şi abilă. Sakura o privea mândră şi parcă o înţepea inima cu fiecare înmuiere a pensulei în vopsea şi în ulei. Emoţia avea un ton crescendo foarte agresiv asupra fiinţei ei şi devenea foarte apăsătoare, explodând şi făcând-o pe femeie să realizeze că dacă avea să o piardă pe această copilă, lumea ar fi avut de suferit. Ea ar fi avut de suferit, căci parcă Hinata era o ultimă speranţă a ei de a se mai agăţa de lumea aceasta în nuanţe de alb şi negru. Nu îi putea da drumul, fiind musai să o ascundă de după aripa ei protectoare şi ocrotitoare. Şi era în stare să calce pe cărbuni încinşi doar ca tatăl ei să îi ofere un nenorocit de "da" ca răspuns.
          — Cum arată domnişoară Sakura?
          Oh, zâmbetul ei, era ca o rază călduroasă de soare, îi înmuia de fiecare dată inima cu ace chip angelic şi dulce al ei.
          — Minunat draga mea, nici nu îmi găsesc cuvintele când îţi privesc craţiile, depăşesc aşteptările mele. Mă întreci chiar şi pe mine.
          — Oh, nu, nu, vă rog, nu sunt aşa de bună, dumneavoastră sunteţi o legendă, o adevărată muză a picturii.
          — Muză!? Sakura îşi duse palma la buze, ascunzându-şi zâmbetul prea arcuit şi chicotelile. Copila asta, era o mare figură.
          — Cel puţin pentru mine, vă apreciez mult de tot şi vă admir tablourile cu mult patos. Noaptea înainte de culcare, răsfoiesc un dosar unde am toate creaţiile dumneavoastră trase la imprimantă. Tuşul nu prea a fost aşa de bun când le-am scos, dar se vede bine şi clar.
          Aşa ceva nu se putea concepe, era de-a dreptul amuzantă şi Sakura nu îşi mai putu reţine râsul sănătos şi zgomotos. Pupila ei se ruşină, aplecându-şi din nou capul în pământ, rugând-o pe femeie să nu râdă de ea, apoi se întoarse cu spatele şi icni emoţionată.
          — Hinata eşti o fată foarte specială, de aceea am de gând să te aduc la "Sakura Art". Acum nu mai râdea, era serioasă şi Hinata îşi întoarse uimită privirea înspre maestra ei. Ştiu că îţi doreşti să urmez această cale, cea a picturii şi vreau să te văd împlinită şi realizată. Tatăl tău va fi un mare obstacol, pe care îl vom trece împreună. Urează-mi succes în al convinge să mi te dea.

Ai examene si totusi iti dedici timp fic-ului tau, ai pus repede next, asta imi convine :)) Capitolul asta nu mai voiam sa se termine, am fost captivat in intregime. Sakura o va invata multe pe Hinata si cine stie poate o sa-si depaseasca intr-o zi maestra...Chiar imi doresc ca Hinata sa obtina aprobarea de la tatal ei. Am descoperit doar o greseala ca data trecuta, pardon, doua de data asta :>, nu iti fa griji, sunt minore...Astept Next...Succes ! :P

Ai reușit să îmbini literatura și arta într-un fic genial. Niciodată nu pot să mă exprim așa cum se cuvine când vine vorba de creațiile tale și nu am avut ceva de criticat atunci când ți-am văzut operele. Ai un mod inegalabil de a descrie lucrurile și idei pe măsură. Pot spune că ești o artistă adevărată și se vede că îți place ceea ce faci.
Mereu mă inspiri, deci pot să spun că și tu ești o Sakura pentru mine. :)
De abia aștept să apară și povestea de dragoste și sper să mă anunți și pe mine când pui next. Spor la scris și la cât mai multe idei!
Puuup

Of, examenele astea. Chiar ca par a fi infinite. Eu saptamana asta scap de ele *.*
Sa trecem la fic.
Intr-o animita masura am simtit ca recitesc Agonie si extaz happy

Parca reciteam dorinta lui Michelangelo in ficul tau. Asta m-a incantat nespus. De asemenea, ma bucur ca ai introdus personaje noi in fic. Pana acum Hinata era doar „cea mai buna prieten” - si asta in aproape toate ficurile - iar acum este in rolul de ucenica. Chiar ma incanta sa vad ca aduci ceva nou in ficul tau.
Bafta cu acele nenorocite de examene si multe idei.
Multumesc de anunt; il astept pe urmatorul

Cred că am inspiraţie multă (pe moment) la acest fic, capitolul 3 e deja scris de ieri, dar am zis să nu mă grăbesc cu postatul.

Obito: întotdeauna mi-am făcut timp pentru pasiunile mele, dar am şi ceva timp liber între unele examene şi îmi pot permite să trag puţin chiulul. Da, Hinata e bună şi va devenii din ce în ce mai bună, vor ieşi scântei între cele două, atât în sens bun, dar şi în sens rău. Mă bucur că ţi-a plăcut capitolul.

imperio: mă faci ră roşesc, mulţumesc pentru cuvintele frumoase şi chiar nu mă aşteptam să te văd pe la creaţiile mele. Eu, o Sakura! Nu cred, nu sunt în stare. Sper să îţi placă în continuare draga mea.

Queen Of The Damned: succes şi ţie cu examenele, dar par interminabile. Mi-am dorit ca personajele să aibă diverse roluri, ceva mai diferit, dar sincer nu ştiu cât de originale sunt treburile acestea. Sper să găseşti povestea interesantă şi în continuare.

C A P I T O L U L 3

          Încă se decidea dacă să îi tragă un pumn sau să îl înjure direct pe bărbatul impozant, ce o privea cu o calmitate inumană. Era aşa cum îl caracterizau bârfele: mândru, stoic, mult prea sigur pe sine şi tatăl perfect care ştie ce e mai bine pentru odraslele sale. Aproape că i se spărsese o venă pe creier de la câte fulgere îi transmitea prin intermediul ochilor. Voia să fie fermă, convingătoare, dar îşi pierduse glasul atunci când intrase în biroul lui Hiashi, aura lui părea mult prea impunătoare şi feroce, de parcă o biciuia indirect şi cu subînţeles. Era un fapt dovedit, încă din primele clipe în care făcuseră cunoştiinţă, cei doi nu prea se agreaseră. Capul familiei Hyuga se înduplecase, doar de dragul soţiei şi sentimentelor pe care le nutrise fiica lui cea mare faţă de meditatoarea ei. Sakura îl simţise încă de la început, era genul acela de tip bogat care nu ezita să îţi arunce în faţă că nu te ridici la standardele şi aşteptările lui. Pentru ea, aceşti oameni erau uşor de citit. Provenind de fel dintr-o familie înstărită, genul acesta de caracter îl identificase şi pritre rudele ei. Însă legat de sine, putea răsufla uşurată, căci nu intra în categoria respectivă.
          — Domnule Hyuga, vreau să luaţi în considerare talentul inedit al fiicei dumneavoastră. E o adevărată bijuterie şi dacă îşi şlefuieşte îndelung pasiunea, nu îi va lua foarte mult să fie recunoscută.
          Din scaunul său, el râse amuzat şi împreunându-şi palmele şi le plasă sub bărbie, privind-o pe Haruno persiflant.
          — Am mai purtat odată discuţia aceasta. Sunt foarte conştient de talentele pe care le posedă copilul meu, dar să urmeze arta… mi se pare o idee de-a dreptul extravagantă şi cam neserioasă după opinia mea. Viitorul Hinatei este deja predestinat.
          Vena aceea se lezase deja pe creierul ei, inundându-i moralul şi bunul simţ. Sakura plesni biroul cu toată forţa ei şi răcni spasmodic.
          — Îmi cer scuze că tot insist pe acest subiect, dar văd că sunteţi un încuiat. Nu mai suntem prin secolul optsprezece şi nousprezece ca să le ţesem deja odraselor noastre destinele. Hinata nu este marioneta dumneavoastră, domnule Hyuga. Nu cred că aţi privit-o niciodată cum pictează. Poate părea de la distanţă liniştită, taciturnă, dar dacă aţi privi-o în ochi, cred că v-ar pieri glasul şi vi s-ar opri inima în piept. În ea arde un foc mare şi ar fi păcat să îl stingeţi timpuriu.
          — Domnişoară Haruno! Hiashi se simţi atacat şi rănit, vru să se ridice, dar femeia care răgea în faţa lui îl împietri şi bărbatul se afundă din nou în scaunul său de piele.
          — Nu am terminat! Sincer vă spun, nu îmi pasă aşa de mult de opinia dumneavoastră, dacă aş fi fost în locul învăţăcelei mele mi-aş fi făcut bagajul şi aş fi plecat, însă pentru Hinata contează părerea dumneavoastră. Şi nici nu concepeţi cât de mult vă respectă şi cât de mult tânjeşte după aprecierea dumneavoastră. Aşa că vă rog, da-ţi drumul, lăsaţi-o să zboare. Nu îi rupeţi aripile înainte ca măcar să încerce.
          Tensiunea părea să o lase pe Sakura odată ce îşi dăduse drumul, se eliberase de stres şi grijă. Cu toate acestea Hiashi avea privirea uumbrită nu de ură, dar de regret. Îşi întoarse capul într-o altă direcţie, fiindu-i destul de dificil să o mai privească pe Haruno în ochi. Avea dreptate, oh şi câtă dreptate avea, fusese indiferent şi îi tratase fiicei sale pasiunile cu multă impasibilitate, crezând că sunt trecătoare şi că odată şi odată au să se evapore în atmosferă.
Sakura putu simţi un uşor discomfort, acum realiza că întrecuse măsura şi că pe parcursul discursului ei plin de fler şi voluptate sentimentală, spusese o grămadă de chestii care aveau să îi rănească orgoliul bărbatului. Făcu un pas mic şi întinse mâna, concomitend cu deschiderea buzelor, dar cuvintele i se opriră înaintea corzilor vocale, nearticulându-se.
          — Te rog pleacă! Astăzi aţi încheiat sesiunea de pictură. Mai pe seară am să îţi pun banii pe card. Îţi mulţumesc!
          — Dar…
          — La revedere!
          Glasul lui răsună spart şi lipsit de vitalitate, de parcă cineva l-ar fi strâns de gât. Îşi roti scaunul din piele în direcţia geamurilor, lăsându-se scăldat în razele firave ale soarelui, ce se zbăteau să pătrundă prin pătura de nori. Femeia nu mai încercă nimic, era în van, făcu o reverenţă profundă în semn de respect şi dispăru, părăsind biroul şi casa. Din nou nu îşi luase maşina şi poate că era un lucru bun, fiindcă şi aşa nu era o şoferiţă prea pricepută, iar o plimbare nu i-ar fi stricat şi nici compania unui prieten apropiat. Căută în geantă celularul şi nu fu nevoită să intre în contacte, căci numele pe care îl căuta se afla intipărit pe ecranul viu colorat. Apelă şi aşteptă câteva secunde, până ce auzi de la capătul celălalt o voce mai răguşită şi bătrână.
          — Hiruzen, te-aş putea deranja cu o plimbare, dacă nu ai treabă?
          — Desigur, în parc nu e aşa?
          — La locul nostru secret de întâlnire.
          — Ajung în zece minute. Pe unde eşti?
          — La reşedinţa familiei Hyuga.
          — S-a întâmplat ceva, îmi dau seama după greutatea cu care răsufli.
          Nici nu a fost nevoie de un “pa” sau “la revedere”, Sarutobi a închis telefonul şi s-a îndreptat cu viteza luminii spre parc. Şi-a sărutat nevasta care tocmai ce savura o ceaşcă de ceai caldă, s-a înfofolit bine în haine şi a ieşit din casă. A luat maşina ca să fie mai rapid, fiindcă ştia că îl aşteaptă o prietenă la ananghie.

* * *

          În aer parfumul slab al florilor încă mai persista. Îşi ţinea pleoapele împreunate, lăsând un întuneric cunoscut să îi şteargă realitatea din faţa ochilor. Voia să se lase purtată de instincte, de vântul care biciuia natura şi să lase soarele încă odată să îi mai sărute cu foc pielea.
Un gol creştea în lăuntrul ei, o deranja şi parcă îi provoca durere. Şi-a dus mâna în zona abdomenului strângând materialul pardesiului între degetele-i încleştate, parcă vrând să sugrume acel vid, acea gaură neagră. Însă nu putea, era mult prea persistent şi îi venea să plângă. Printr-o mişcare uşoară a piciorului a început să se învârte ca o lunatică pe pavajul din pietre, cât timp oameni treceau pe lângă ea. Păreau doar figuri distorsionate în culori întunecate, funebre. Nu îi plăcea. Niciodată toamna nu i se păruse atât de posomorâtă şi ştearsă…
          — Ai grijă cucoană!
          — Scuze, scuze!
          — Aiurit-o!
          — Nu am vrut!
          — Îţi iroseşti timpul cu puştanul acela. Sakura!
          — Sarutobi! Bună! Un zâmbet trist şi stângaci i se contură pe chip, iar bărbatul surăse gutural la felul ei de a fi, la câte de mult o puteau schimba câteva evenimente neplăcute. Cu paşi mărunţi se apropie de ea şi îi cuprinse mâna care o avea pe abdomen şi i-o strânse cu putere, apoi i-o vâră la el în buzunar.
          — Să nu îţi fie frig draga mea. Mergem?
          Sakura dădu uşor îmbujorată din cap şi îl urmă. Trupurile lor se deplasau cu acelaşi ritm, iar inimile le bătea diferit. Bătrânul părea lipsit de grijă, dar ea părea o furtună umblătoare. În inima ei părea a se da o luptă crâncenă. Sarutobi putea ghici: furie, nesiguranţă, regret, scepticism. Intuise bine când auzise numele acelei familii şi ştia cum stătea treaba între Hinata şi Hiashi. Sakura nu avea o gură ca de uşă de biserică, avea şi ea prostul obicei, la fel ca celelate surate ale ei să bârfească, însă aceasta o făcea doar atunci când era nervoasă. Şi câte discuţii nu purtaseră pe seama acelui Hyuga. Îl făcuse nenorocit, tiran, împărat întunecat, care îşi siluie familia să îi hrănească orgoliul. Lista putea continua, însă de data aceasta Sarutobi nu mai era sigur pe ce avea să-i spună amica lui. Regretul i se putea citi cu uşurinţă pe faţă, aşa că odată ce ajunseră la locul lor secret, îi oferi răgazul să se destăinuie în tihnă.
          — Nu ştiu Hiruzen, poate că sunt o pacoste şi insist prea mult. Am cam exagerat astăzi când am purtat din nou acea discuţie cu domnul Hyuga. Dar şi el ce catâr mai e! Cred că i-am rănit sentimentele.
          — Nu îi putem mulţumii pe toţi Sakura, ştii prea bine asta. Însă cred că ce i-ai spus tu astăzi lui Hiashi i-a deschis ochii. Părea prea încrezător pe faptul că Hinata are să îi urmeze fiecare pas. O iubeşte prea mult, până la urmă îi vrea doar binele.
          — Ai dreptate. Of şi eu am stricat totul, acum sigur şi Hinata mă va urî şi mama ei şi sora ei. Cum de m-am dezlănţuit în halul acela?!
          — Oameni fac multe din iubire. Ştiu că ţii mult la acea fată, aşa că nu am de ce să te judec, fiindcă ai acţionat din instinct. Hyuga nu a primit cu braţele deschise vorbele tale, dar a realizat ceea ce nu realizase până acum – fiica lui a crescut şi urmează să îl părăsească. Lasă-l un timp, vei primi sigur un răspuns zilele care urmează.
          — Mulţumesc! Eşti cel mai bun prieten al meu.
          — Şi cel mai bătrân, chiar nu ai prieteni aşa de apropiaţi de vârsta ta?
          Hiruzen izbucni în răs, iar Sakura îşi clătină capul.
          — Am, dar nu împărtăşesc o asemenea legătură strânsă.
          — Noi avem istorie şi una destul de zbuciumată, e de apreciat şi înţeles.
          Vântul le adie printre trupuri. Părul Sakurei se desprinsă şi flutură agale alături de frunzele ruginite. Rozul acel nu se potrivea cu anotimpul acesta. Ea părea o umbră a primăverii, a cireşilor răpuşi de moarte. Însă radia a viaţă, chiar dacă pe interiori era goală câteodată.

Mult mai interesant acest capitol, discutia dintre Hiashi si Sakura a fost foarte aprinsa si chiar mi-a placut atitudinea ei, Hinata are un talent extraordinar, iar tatal ei ar trebui sa inteleaga lucrul asta. Nu cred ca Sakura ar trebui sa se simta vinovata, a facut totul pentru binele Hinatei. Sarutobi este un prieten extraordinar. Foarte frumoasa descrierea, ultimele doua randuri au fost superbe. Ai talent, sa nu renunti la fic, vreau sa-l duci pana la capat. Succes!

Of, of, of, măi, Sakura. Chiar nu te puteai abține? Sper din tot sufletul să nu se fi rupt legătura dintre Sakura și Hinata. Chiar se vede că cele două sunt foarte apropiate și ar fi păcat să își spună adio.
Ceea ce mi se pare foarte interesant este prietenia strânsă dintre Sakura și Sarutobi. Nu cred că l-am mai întâlnit până acum în vreun fic și dacă s-a întâmplat, nu interacționa prea mult cu un personaj ca Sakura. Îl văd mai mult ca pe un tată grijuliu și foarte atent. :)
Mulțumesc mult de anunț și aștept capitolul următor. a hug

Ma mir ca Sarutobi are un rol atât de important in acest fic. Il intalneam foarte des in cele anime, dar în postura normală de Al Treilea Hokage si atat. Totusi, nu imi vine sa cred ca au o relatie atat de apropiata, zici ca au aceiasi varsta. :))) Totusi, imi place atitudinea Sakurei. Ai facut acest capitol sa para atat de real cand ai introdus acea conversatie dintre ea si tatăl Hinatei. Sper sa inteleaga ca arta pentru Hinata este foarte importantă.
Inca il astept pe Sasuke! Nu cred sa fi fost acel tip de care s-a ciocnit, căci ar fi prea banal si lipsit de sens, ceea ce nu e stilul tau! Ma astept ca in urmatorul capitol sa-i întâlnesc macar numele, dar poate ca pregatesti un moment special in ceea ce priveste intalnirea lor.
Multumesc de anunt si scuze ca am ratat capitolul trecut. Nu cred că o să ajung la timp nici data viitoare, dar sa continui sa imi dai pm. Te pup.

Mă urăsc atât de mult că am pierdut capitolul doi şi că răspund atât de târziu la acesta, mai ales pentru că e ficul meu preferat de aici. Astăzi la ora de informatică am citit ambele capitole, am vrut să comentez, însă m-a prins aia că nu lucram şi am luat şase=)). Revenind, ador cum scrii şi cum îmbini descrierea şi toate cele şi că mereu e câte ceva din fiecare, nu o parte doar descriere şi o parte doar naraţiune, ai un dialog atât de bun şi de realist, sunt arpoape geloasă, pentru cp eu sunt bâtă.. Îmi place că caracterul Sakurei este similar cu cel din anime, la fel de vulcanică şi de incisivă. Chiar dacă Hiruzen este mai bătrân, tot am avot senzaţia că ultima scenă a fost romantică, nu ştiu de ce, cu vântul acela şi ei care se uitau unul la altul. Cred că Hiruzen o place pe Sakura, însă ea nu vede în el altceva decât un confident, prieten şi bun sfătuitor. Abia aştept să îl introduci pe Sasuke, probabil aici vei aduce şi conflicte; Hiruzen ar fi gelos pe Sasuke, poate pentru că Sakura nu i-ar mai oferi aceeaşi atenţie, îl sabotează etc. Aştept cu nerăbdare următorul capitol, dar mai ales momentul primei întâlniri cu Sasuke. Va fi dragoste la prima vedere, ură ce se tranformă în iubire pe parcurs, nu ştiu, însă ard de nerăbdare să aflu. Pune repede nextul şi spor la scris, te-am pupat.

Şi iată că Sasuke apare într-un fel sau altul în poveste. : ) Nu grăbesc întâlnirea dintre cei doi, mai sunt încă câteva chestii până atunci, nu mult, dar mai e.

C A P I T O L U L 4

          Zilele trecute se peridau în gândul său precum amintiri dureroase şi lipsite de semnificaţie. A rămas îngheţat în loc privind în zare şi admirând crepusculul incendiar. Soarele murea încet şi treptat, iar pădurile îşi deschideau braţele larg de tot pentru al cuprinde în ultimele sale momente de glorie. Părea un scenariu desprins dintr-un film trist şi plictisitor, gândi el atunci când printre ale sale buze uscate se strecură un suspin înfundat, camuflat într-un oftat întretăiat plin de greutate sufletească. În ochii săi peisajul nu era aşa de distant, simţea că ar putea atinge cerul şi tot ceea ce îl înconjura, să îşi treacă degetele prin aer ca şi prin vopsea şi ulei. Voia să se joace ca un copil cu acuarelele şi să uite de grijile sale, însă nu îşi permitea un asemenea confort. Pentru a face un asemenea lucru era nevoit să renunţe la multe şi nu îl lăsa inima. Nu ştia dacă era din cauza milei sau regretului sau faptul că se simţea trist şi că în fiecare zi încă o bucată din el se risipea în aerul din acestă comunitate izolată, ascunsă printre santinele muntoase şi dure, printre păduri dese şi îmbătrânite de trecerea anotimpurilor.
          Glasuri răspicate şi râsete vii trecură pe lângă el şi îi smulseră privirea şi un zâmbet fad şi şters. Dacă ar mai fi fost copil s-ar fi bucurat de fiecare moment care se scurgea din ce în ce mai repede acum. Ar fi putut să îşi ridice mâinile spre cer şi să atingă necunoscutul şi poate odată cu asta imaginaţia lui s-ar fi trezit la viaţă, permiţându-i să se pierdă într-un univers paralel. A închis ochii doar pentru câteva secunde ca să descopere nimicul. Un vid aşa de rece şi întunecat, un gol care îl cuprindea cu multă iubire şi care nu îi dădea drumul. O astfel de relaţie nu îşi dorea şi parcă prea rău îi înţepa inima în piept. O auzea cum se îneacă în propriile ei gemete de disperare.
          Expirul nu avea să îl ajute, făcea diverse exerciţii respiratorii în speranţa că are să scape de acea senzaţie de îngreunare, dar încercările sale erau în zadar, iar irişii săi îşi pierdeau treptat sânteia, lăsând în urmă doar o umbră apăsătoare şi dureroasă.
          — Aici erai, din nou! Băiete arăţi din ce în ce mai mizerabil când te găsesc pe pod. La ce te gândeşti?
          Băiatul nici nu îşi întoarse capul înspre cel care îl strigase, continuă să privească orizontul care se întuneca. Văzând că nu răspunde, bărbatul chicoti uşor dezamăgit şi amuzat de comportamentul rebel pe care tânărul îl oferea. Făcu paşi mari şi acum distanţa dintre ei se micşorase.
          — Sunt tatăl tău, e normal să vreau să ştiu ce se petrece în mintea ta.
          — Nu trebuie să îţi baţi capul, sunt bine, am ieşit să iau o gură de aer şi să... reflect.
— Reflecţi! Nu mă miră, mere ai fost aşa, gânditor... ştii semeni destul de mult cu fratele tău.
          — Eu nu sunt Itachi!
          Lovi zdravăn de tot lemnul podului cu pumnul şi privirea lui arunca doar foc şi scântei către bărbatului care îl privi plin de consternare şi totuşi lăsară tăcerea şi freamătul umed al naturii să troneze spaţiul dintre ei, oferindu-le răgazul de a se ajusta la noua situaţie. Totuşi băiatul nu mai suporta gândul de a sta acolo, alături de el... Din nou venise să îi strice ziua şi să-i calce pe vise. Un chicot persiflant i se strecură printre buze şi bărbatul din faţa lui se încruntă, însă nu îl mustră, ci îl lăsă să se descarce.
          — Sasuke nu am venit să îţi fac morală, voiam doar să te caut şi să te aduc acasă, mama ta e puţin îngrijorată în privinţa ta, atâta tot.
          — Bine! Expiră tânărul exasperat. Mergem?
          Cei doi o porniră din loc, aducând cu ei răcoarea nopţii şi întunericul. Felinarele se aprindeau unul după altul, iar ei nici nu voiai să discute, preferau să tacă şi să uite, să se prefacă.
          — Ştii Sasuke aş vrea să te rog totuşi să o ajuţi pe mama ta cu olăritul. Ai talent şi... e păcat să îl iroseşti, plus voi doi când lucraţi împreună făuriţi cele mai interesante vase şi obiecte din lut posibil.
          — Da, nu e problemă oricum am ajutat-o mereu, în fiecare an, la fiecare festival. Asta înseamnă că nu mai ai nevoie de mine să fac curăţenie prin ryokan?
          — Ai vrea tu să scapi aşa de uşor de responsabilităţi, ba da am nevoie de încă un om şi tu ştii cel mai bine să lustruieşti podelele.
          — Ce pot să spun, sunt un adevărat maestru...
          — Ha! Mă bucur să văd că umorul tău nu a dispărut încă. Te închizi prea mult în tine fiule.
          — Dar nici tu nu te străduieşti să mă asculţi, îţi astupi urechile înainte ca măcar să glăsuiesc...
          — Ce ai spus fiule?
          — Nimic!
          Sasuke îşi întoarse privirea spre un punct nul din zare, ca să nu cumva să dea privirea cu bătrânul său. Nu mai ştia ce să discute cu el, de obicei ajungea să se ceartă destul de mult, nu suporta asta, parcă nu erau ei. Cândva, lucrurile stătuseră altfel, iar acum parcă tot ceea ce clădiseră cu propriile lor braţe se destrămase, scufundându-se în apele cele mai adânci. El nu mai era la fel, se întunecase într-un mod subit de când cu acel accident, iar părinţii să nu prea ştiau cum să îl abordeze pe Sasuke. Ei credeau că îi oferă libertate, dar îi tăiaseră aripile încă de la plecarea lui Itachi.
          — Ai de gând să stau afară şi să îngheţi, intră odată!
          Privirea lui se mută de la tatăl său uşor încruntat, la mama lui care îi întâmpină la intrare cu ceai fierbinte şi o pătură.
          — Fugaku poftim! Sasuke, dragul meu ţi-am pregătit gustările tale preferate, vin-o şi aşează-te!
          Femeia s-a apropiat de el şi l-a ghidat spre masa joasă unde se regăsea un platou de bunătăţi culinare. Sasuke a zâmbit cuprins de melancolie, iar mirosul nu doar că la ademenit, dar ia oferit şansa să se destindă cu familia. Fugaku şi-a privit soţia şi fiul cel mic cum încearcă să îşi înăbuşească râsete şi să îşi ascundă infima bucurie. Văzând un moment prielnic, s-a aşezat lângă Sasuke, apropiindu-se de el şi dându-i peste umăr o bucată din pătură, pentru al acoperi. I-a strâns ferm umărul şi şi-a lipit capul de tâmpla băiatului, zâmbind pe interior.
          — Tată, îmi cer scuze pentru adineauri. Am fost puţin abătut, însă nu ştiu de ce.
          — Nu-i nimic, e de înţeles, nu mai eşti un băieţel, ci un bărbat în toată firea care gustă cu fiecare zi care trece din realitate. Ceea ce este important e faptul cum treci print tot ce ţi se întâmplă.
          — Uite aici dragul meu, deschide gura!
          Buzele sale erau strâns legate, dar mirosul cărnăciorului în formă de caracatiţă, întotdeauna l-a făcut să zâmbească, iar mâncarea mamei lui mereu îi calma furtuna lăuntrică. Ziua se scursese destul de greu şi apăsător, dar se bucura ca măcar seara avea să aibe un final mai fericit. Însă încă putea simţi pustiul cum şueră printre încăperile goale. Doar amintirile viu colorate mai animau această locuinţă şi poate turiştii care se cazau la hanul familiei. Adesea, când nu avea somn îi plăcea să cutreere holurile lungi şi interminabile. Se afla într-o continuă căutare, a ce? Nici el nu ştia încă, dar presimţea că lucrurile aveau să se rezolve într-un final.

Am decedat, de ce e atât de scurt? Când se terminase capitolul, tot dădeam în jos şi nu vedeam continuarea, of. În orice caz, îmi place cum, într-un fel, temperamentul lui Sasuke e similar cu cel din anime, adică mai rece, la fel de gânditor.
Da, e în cautarea a ceva şi chiar o să se rezolve, atunci când işi întâlneşte sufletul pereche la Sakura (sper). Mă întreb cum vor ajunge să se cunoscă cei doi, şi ma tot întreb pentru că ne ţii atâta timp pe jar. O va conduce acasă pentru că plouă, lui Sasuke îi cad acuarelele şi ea îl ajută, nu ştiu, dar cu siguranţă va fi o surpriză, pentru că scrii genial şi ai idei geniale, judecând după ideea ficului. Hai repede cu nextul, te pup.

Revin cu un edit!

Acest capitol a fost unul emotionant ,mai ales in ultima partea.Mi-a placut cum ai conturat caracterul lui Sasuke,dar si a celorlalte personaje.Imi place acest fic,deoarece nu este unul mediocru si banal, cu toate ca este vorba despre arta.M-am indragostit de creatia ta inca de la primul capitol,are ceva aparte.Ma bucur nespus ca cei doi nu s-au intalnit inca din primul capitol.Nu stiu de ce dar imi place la nebunie de batranul Hiruzen. hey sexy !

Spor la scris si sa aduci nextul cat mai repede.

Asteptam cu nerabdare aparitia lui Sasuke, nu pot sa spun decat ca a fost destul de emotionant, recunosc, si eu mi-as schimba total starea daca mama mi-ar aduce gustarea preferata =), Sasuke are o familie foarte buna. Scurt dar excelent capitol, Succes la urmatorul!

Asa cum am promis, am venit si cu aceasta inutila critica. O sa fiu cat de dura se poate. *hihi*
Titlul e bine ales, e captivant (desi mi-ar fi placut sa fie in romana), se potriveste foarte bine cu povestea in sine.
Ideea e una pe care personal nu am mai intalnit-o pe forum. Imi place tema creatiei imbinata cu tema iubirii, deja vad un soi de cuplu artistic perfect imbinat ca versurile unui poem de care nu te mai saturi.
Voi comenta cate ceva si despre naratiune, descriere si dialog. Stapanesti bine, foarte bine cele 3 moduri de expunere, e un amestec de talent si tehnica slefuita cu sarguinta. Deja ai un stil al tau care iese in evidenta, nu stiu daca as putea sa-ti mai dau ceva sfaturi in legatura cu asta. Lasa misterul asa cum e, sa ne cuprinda, surprinde cititorul nu neaparat cu limbajul (care nu are nevoie de imbunatatiri), ci cu sentimente pe care poti sa le redai si simplu, dar daca ai acea legatura in continut, o armonie ritmica intre simtiri, imagini, fapte, reusesti sa farmeci cititorul. Fluenta asta o ai deja, iar la perfectionare imi dau seama ca lucrezi cu daruire.
La capitolul estetica nu am ce comenta. E perfecta asa cum e.
Singurul lucru mai putin bun pe care il am de precizat e faptul ca am observat destul de multe greseli de tastare. Cratime lipsa sau in plus, virgulele de asemenea, ceva litere mancate, iar asta strica tot aspectul unui discurs narativ asa frumos. Te sfatuiesc sa corectezi cu atentie fiecare capitol inainte de a-l posta si, de ce nu, chiar in documentul tau de pe pc. Am observat si o greseala gramaticala facuta nu din cauza tastaturii, in ultimul capitol. Pluralul pentru "iris" atunci cand vine vorba despre ochi, este "irisuri", iar nu "irisi". Si eu faceam greseala asta pana cand Choco m-a ajutat cu o critica foarte buna.
Cam asta ar fi critica mea, sper sa iti fie de folos si sa fi fost pe placul tau. Daca sunt ceva aspecte pe care nu le-am punctat suficient, iar tu ai dori o rectificare, astept sa ma anunti.

P.S.: Capitolul 4 mi-a placut foarte mult, abia asteptam sa apara si Sasuke in peisaj. Ma asteptam ca si el sa aiba legatura cu arta, insa mor sa vad ce se intampla cu el si Sakura, cu Hinata, in fine, cu toti. Astept nextul. Spor la scris, draga mea!

Ştiu că trebuia să trec pe aici acum o mie de ani, dar mă cunoşti deja aşa că o să sar peste scuze.
Capitolul ăsta a fost...interesant şi plin de informaţii cu privire la caracterul lui Sasuke. La fel ca în anime, acesta este comparat cu fratele său, care, din câte am înţeles a plecat undeva sau...a murit? Ai menţionat ceva de un accident şi de asta m-am gândit şi la această opţiune, deşi discuţia dintre Fugaku şi Sasuke nu pare să aibă astfel de subtilităţi.
Îmi place modul în care l-ai adus în peisaj şi sper să se întâlnească cât de curând cu Sakura. Totuşi, am o presimţire că ea va fi mentorul său sau ceva de genul. Sper să fie surprinzător momentul întâlnirii lor. De obicei nu am dreptate în ceea ce priveşte ficurile şi sper ca asta să se întample şi în cazul tău. =))))))
Apropo, când am văzut replica asta în capitol: — Nu trebuie să îţi baţi capul, sunt bine, am ieşit să iau o gură de aer şi să... reflect am zâmbit inevitabil fiindcă mi-am adus aminte de creaţiile de la topicul tău. Chiar sper să mai scrii şi pe acolo. Oricum, sper să văd cât de curând şi legătura lui Sasuke cu arta pentru că simt că va exista una.
Îţi mulţumesc pentru mesaj şi sper ca data viitoare să comentez din timp.
Pup.

Subiect: Re: Undying Muses Lun 01 Aug 2016, 08:52

Fan-fic blocat, fiindcă nu pot lucra acum la el şi deja a trecut mai mult de o lună de când nu am mai postat. Sper ca pe viitor să revin la el. :)