Tăcut
Ești așa tăcut.
Tăcut când îți plimbi privirea pe pereții albi ai unei camere goale,
Tăcut când strângi în palmele reci pătura mult prea moale,
Când o arunci supărat departe, intr-un colț întunecat de nicăieri,
Când nu vrei să ști de fericire de prea multe seri.
Ești prea tăcut
Și inima-mi bate a supărare privind spre un auriu soare,
Ești tăcut, ascunzând de mine ceea ce te doare.
Ești trist, singur; tăcerea ta îmi împrăștie gândurile
Iar chipul tău lipsit de zâmbet îmi albește nopțile.
Ești tăcut, suflet blând, rănit de atâta dor,
Iar îmbrățișarea ta uitată e așa de rece
Că îmi simt vesele înghețate, le privesc cum mor.
Te privesc tăcut cum ești, așteptând ca izvorul suferinței tale să sece.