-Pe cine vrei să impresionezi? o întrebă, analizând-o atent. Ea se opri pentru o secundă din ceea ce făcea, privind absentă oglinda ce înfățișa un chip palid și un zâmbet șters, apoi se întoarse strălucind a fericire și îi surâse.
          -Pe cine aș putea impresiona, dacă nu pe tine? îi răspunse, iar cuvintele-i sunau prea false, tonul tinerei fiind mult prea bine exersat ca să poată părea natural. Se dădu de gol mai repede de cât el se așteptase. Cu toate acestea, el nu îi mai spuse nimic, continuând să o privească în timp ce ea își ascundea chipul bolnăvicios sub un strat de pulbere și culori vii. O ultimă privire în oglindă și un oftat stins îl anunță că ea termină și se grăbi să o urmeze, dar ea se întoarse rigidă spre el și îl privi acuzator, supărată că el nu încercă aproape deloc să fie personaj în povestea pe care o parcurgea. 
          -N-am nevoie de tine în seara asta.
          -Nu ai nevoie de mine niciodată, totuși, privește-mă cum îmbrac același costum seară de seară și îți devin umbră, îi spuse, privind-o rece, înghețând-o pentru o amărâtă de secundă, apoi ea își întoarse chipul nervoasă și învinsă. Deși își simții chipul arzând de furie și mâinile tremurând, renunță a-i răspunde cu aceeași monedă, considerând că nu-și avea rostul o ceartă în acea seară, însă adevărul era că nu putea admite că avea cu adevărat nevoie de el, chiar și pentru a o privi doar din depărtare, asigurându-se din umbră că ea era în siguranță. Își reluă masca și se întoarse spre el, zâmbind seducător și îl prinse de braț, ieșind din încăperea îngustă ce îi servea pe post de garderobă. El simții deja cum o durere cruntă de cap îl pândește și oftă, săturat până peste cap de aceeași rutină și falsitate din gesturile și privirea ei. 
          Coborând scările, ea își prinse rochia cu mâna liberă, ridicând-o în așa fel încât să nu calce pe ea și se sprijini mai mult de el, simțindu-se ușor amețită. Pentru o clipă se gândi să se întoarcă în cameră și să se ascundă printre pături și perne, iar el să rămână de pază ca în fiecare seară pe fotoliul de lângă ușă, dar alungă repede gândul, căci nu-și dorea să cedeze atât de repede.
          Erau doi oameni care nu aveau nimic în comun, dar care nu funcționau unul fără celălalt, iar pe ea acest gând o făcea să plângă, căci erau momente când voia ca cineva să-i fie prieten, să o înțeleagă, dar îl avea doar pe el. El care era veșnic nemulțumit de alegerile ei, de ea. Degeaba o însoțea mereu și o proteja, ea avea nevoie să știe că se poate baza pe el ca om, ia el nu îi oferea asta. 
          Ieșind din clădire în mijlocul unui dans de frunze moarte și picături de apă, tânăra își strânse haina cu mai multă putere în jurul ei, fiind uimită de răceala și puterea vântului. El deschise o umbrelă neagră, destul de mare pentru a-i proteja doi oameni, și se ascunseră amândoi sub ea, ținându-se unul de celalalt. Înaintau încet pe străzile umede și pustii, iar un val de tensiunea plutea între ei. Ea era nemulțumită, iar el doar încerca să îi ignore prezența, căci îi era nespus de greu să o aibă atât de aproape și totuși să o simtă atât de departe.
          -Știu, așa că nu-ți fă griji, rosti ea privind drumul pietruit pe care pășeau. El rămase mut o clipă, uitând să respire, ca mai apoi să o privească uimit prin întunericul unei seri de toamnă. 
          -La ce te referi? o întrebă cu inima-i bătând de nebună în piept.
          -Și pentru mine e greu că trebuie să te am mereu în preajmă. De multe ori mi-am dorit să dispari măcar pentru puțin, să mă lași singură, să pot respira liniștită o vreme, să nu mai simt privirea ta acuzatoare și cercetătoare pe trupu-mi bolnav. Mi-am dorit un prieten, dar tu-mi ești nimic mai mult decât o umbră, cum și tu mi-ai spus, continuă ea de parcă nu auzise ce el o întrebase. Totuși, nu cred că ți-am dat vreodată motive să mă urăști, cu toate că sunt conștientă de greșelile și păcatele mele. Sunt doar un om, ar trebui să fi mai înțelegător uneori, mărturisi tânăra după câteva momente. El începu să râdă, uimind-o pe moment, căci era prima dată când râdea în prejma ei atât de sincer și nevinovat. Devenise geloasă, dar un sentiment plăcut o cuprinse. Își dor să poată să râdă și ea astfel.
          -Crezi că te urăsc? pufni el apoi și zâmbi amar. Fata dădu din cap, privind în continuare în jos. El îi cercetă chipul inexpresiv și încercă să înțeleagă dacă ea e capabilă să simtă ceva mai profund decât ceea ce rolul ei îi permitea. 
          -Deși aș vrea, nu o fac, mărturisi. Și nici nu aș putea. Abia atunci ea îl privi curioasă, dar ochii lui transmiteau doar răceală. Nimic mai mult. Îmi ești indiferentă, spuse sec, privind prin ea. Nu e vina nimănui că tu greșești mai mult decât e uman posibil, sau a mea că m-am legat de tine dintr-o prostie. Cred că lucrurile ar trebui să rămână așa. În curând totul se va termina și nu va mai fi nevoie să îți faci griji în legătură cu relația inumană dintre noi.
          Ea îl privi tăcută, simțind în stomac un gol imens și neobișnuit. Se simții precum o povară pentru el și nu mai fu în stare să rostească vreun cuvânt.
          -Totuși... începu el, încearcă să nu mai fi falsă cu mine. Îmi displac oamenii falși.


-----

După mult timp în care nu am mai scris sau postat nimic aici, m-am gândit ca ar fi păcat să renunț de tot, mai ales ca de ceva vreme am tot avut pofta sa scriu ceva, orice, aici pe forum, iar un lucru care m-a convins e faptul ca majoritatea au evoluat foarte mult și mi-am dorit să o fac și eu. Cum singură îmi e imposibil, pentru că nu aș ști exact ce greșesc sau de ce mai am nevoie, am zis ca am nevoie de câteva sfaturi și în cine să mă încred, dacă nu în voi, cele de pe forum pe care vă citesc de mult, dar cu care nu am legat niciodată vreo vorbă?
Deci... cu acestea spuse, ne citim data viitoare!

                                                                                                                            Capitolul II


            -Îți mulțumesc pentru sinceritate, îi răspunse după câteva clipe în care medită la jicnirea pe care cel din fața ei i-o aduse. Mă bucur că am în jurul meu oameni sinceri, buni și binevoitori. Sunt recunoscătoare pentru sfaturile dumitale și vă asigur că vă voi întoarce înzecit aceste gânduri cu adevărat...sincere, continuă cu sarcasm, iar în privire i se citea dorința arzătoare de a-l pune la punct pe cel care-i provocase neplăcere. 
            -Mă bucur să vă fiu de ajutor, domniță, mărturisi el cu o ușoară reținere și același sarcasm pe care îl remarcă și la ea. Nu îi venea a crede că dădu curs acestei discuții prostești și puerile, dar nu putea admite să fie luat în râs de o asemenea femeie.
            -Nu credeam că poți fi ceea ce urăști, însă se pare că m-am înșelat. Sunt o mulțime de lucruri pe care le pot învăța de la tine, observ.
            El o privi tăios, căci ea făcea aluzie la ceea ce spusese el, făcându-l indirect un om fals, demn de dispreț.
            -Se pare că suntem mai asemănători de cât credeam, continuă ea, la fel de pornită și înflăcărată. Tânărul se încruntă, nemulțumit de acest val de replici acide pe care fata îl arunca asupra lui. Nu crezu că acest gen de observație o va deranja în așa măsura. Nu crezuse nici că ea era în stare de o asemenea putere de autocontrol, căci avea impresia că în orice clipă l-ar putea ataca. Cel puțin asta se citea în ochii săi verzi și plini de dispreț. Observațiile lui chiar o deranjaseră și avea să se răzbune pentru acest lucru. Surprinzător, lui nu îi păsa, însă nu putea accepta să se lase mai prejos, să-i permită unei femei să-i rănească orgoliul.
            -Iartă-mă că încerc să urmez exemplul stăpânei mele. Voi încerca să iau doar lucrurile bune, demne de admirat de acum încolo, ripostă el. Asta în caz dacă exista câteva. 
            Era conștient că mersese prea departe, dar cuvintele fuseseră rostite și nu mai avea cum să le retragă. Fata se opri, privindu-l șocată și nu își putea crede cât de lipsit de bun simț era. Îl luă umbrela din mână și se depărtă, înaintând plină de furie în întunericul tomnatic, iar cele câteva felinare care luminau artificial drumul nu-i erau de ajutor. Rămas singur în ploaia deasă și violentă, o privii dându-și seama că era mult mai bine dacă tăcea. Începuse să-i fie frig și era ud până la piele, dar nu o urmă,adăpostindu-se în schimb sub balconul unei case vechi și dărăpănate, unde lumina felinarelor nu ajungea. Devenise o umbră întunecată, doar răsuflarea rece și tremuratul dinților făcându-i simțită prezența. Își simțise trupul înghețând și se gândi că ar putea să se întoarcă acasă, unde una dintre servitoare probabil făcuse focul, dar își spuse că nu ar fi primit de către aceasta dacă nu îl însoțea și prea iubita lor stăpână. Oftă nemulțumit la acest gând și se așeză pe una dintre trepte, așteptând ca ea să se întoarcă.
            Ea se opri, strângând cu putere umbrela în mână și privii înapoi, unde se așteptase să-l zărească, dar el dispăruse. Nu putea crede că ajunsese ca el să o jicnească într-un asemenea fel. Simțise că ceva din interiorul ei se sparse, se simțise îngrozitor de dezamăgită și de rănită, iar cel mai îngrozitor i se părea faptul că el avea oarecum dreptate. Ea nu era cine ar fi trebuit să fie, ci o păpușă a societății ce juca același rol la nesfârșit doar pentru a nu-și face tatăl vitreg de rușine. El doar îi aruncase adevărul în față, dar modul în care o făcuse o jicnise. Voia să nu-l mai vadă vreodată, dar era legată de el și nu se putea elibera. Tatăl său nu-i permitea să aducă măcar în discuție renunțarea la acest gardian, paznic, umbră sau orice era el pentru ea. Se simțea permanent controlată, manipulată și devenea tot mai greu să fie cineva care nu semăna deloc cu cea care era defapt. Era geloasă pe acel om enervant ce o urma mereu, căci el putea să fie oricine fără sa fie tras de nimeni la răspundere. Trebuia doar să se asigure că ea nu avea să facă de râs numele familiei și să compromită reputația tatălui său. Ajunsese să deteste acea persoană pe care era obligată să-l numească tată, nu numai pentru ce îi făcuse în trecut, dar și pentru ceea ce îi răpise de mică. Fusese jefuită de omul care trebuia să aibă grijă de el și de mama sa, pe care nici nu o mai putea vedea din cauză că tatăl ei vitreg nu-i permitea.
            Tresări, dându-se câțiva pași înapoi când un fulger lumină cerul și un puternic tunet distruse armonia creată de stropii de ploaie. Începu să tremure și ținu cu mai multă forță de umbrelă ca să nu o ia vântul. Panica o cuprinse și, luându-și inima-n dinți, renunță la orgoliu, întorcându-se în locul unde-l lăsase. Nu fu deloc surprinsă când nu-l văzu nicăieri, dar în inima ei încolțise teama, iar furtuna era tot mai violentă.
            -Sasuke,  șopti ea, privind în jur, dar nu vedea și nu auzea nimic în afară de ploaia ce cădea și vântul puternic ce sufla crengi rupte și frunze moarte. Răspunde-mi, știu că ești aici, undeva, continuă, încercând să se convingă singură că el nu plecase, că nu o lăsase singură-n furtună, întuneric și pustietate. Îi mai rosti odată numele, iar glasul îi era stins, răgușit. Se abținu să nu izbucnească-n plâns, dar simțea totuși cum lacrimi fierbinți îi curgeau pe obrajii palizi, distrugând masca perfectă pe care o crease, iar pieptul o ardea dureros. 
            -Nu îmi vine să cred, își spuse apoi, iar un alt tunet o făcu să se cutremure de spaimă. El o privea din urmă cum se învârtea în cerc, căutând adăpost sau pe cineva care să o ajute și rânjea amuzat de situația în care ea se afla. Putea să-i simtă teama și groaza doar privind-o, iar pașii mici și repezi îi făceau rochia să foșnească-n urma ei, udată fiind de ploaie. Stând pe scări, răpus de frig și convins că nu mai putea să stea ascuns pentru mult timp din cauză că-și simțea hainele ude și grele pe trupul suplu, dar și din pricina ei, pentru că trebuia sa aibă grijă de ea, încercă să-și imagineze teama din privirea ei verzuie sau chipul alb, fantomatic, plin de groază. Oftă, amintindu-și vag momente în care ea arăta precum o femeie sănătoasă, plină de viață, fericită și onestă. Își dădu seama că aceste momente erau mult prea puține, căci le putea număra pe degetele de la o mână, iar timpul îndelungat care le despărțea de prezent era parcă infinit. Se întrebă care erau motivele pentru care ea ajunsese o femeie prefăcută, falsă și devenii curios, secretele ei fiind un mister pentru el. Ridicându-se, își scutură puțin pantalonii, apoi păși silențios spre ea.
             -Insensibilul! rosti ea apăsat. Nu îmi vine să cred că am ajuns să am încredere într-un asemenea om! Nu pot să cred că m-a lăsat aici! Nu pot să cred! se plânse ea, pășind printre bălțile ce se formaseră din cauza ploii, iar un alt fulger lumină cerul. În momentul în care îi văzu umbra în spatele ei, țipă, iar el sări să o oprească, acoperindu-i gura palma sa.
             -Sunt doar eu, nu-i nevoie să țipi, îi spuse când tânăra începu să se agite în brațele lui. Trupul îi era cald și uscat căci fusese protejată de umbrelă, doar poalele rochiei vaporoase erau ude, iar în contact cu acesta, pielea lui ardea, fiind atât de rece și umedă. Tânăra se trase din brațele lui, privindu-l furioasă, iar el se abținu să nu izbucnească-n râs, văzând-o astfel, dar apoi îi observă obrajii umezi și renunță la ideea de a o umili. Tăcu, privind-o suspicios și nu-i venea a crede că doar o astfel de întâmplare banală o afectase în așa măsură, încât să-și permită să plângă în public. Învățase pe propria-i piele că era o personalitate vulcanică, puternică și hotărâtă, care nu ar accepta să arate lumii că până și ea are momente de slăbiciune, acestea fiind motivele pentru care se certau mereu. Pe el îl amuza într-o oarecare măsură, căci avea impresia că doar atunci era și ea în stare să simtă ceva, iar lui îi plăcea nespus să se joace cu focul și să o vadă pe ea cum încearcă să-l pună la punct. Lucrurile deveneau însă neplăcute atunci când ea începea să fie altcineva, să-i înșele pe toți cu bunătatea și inocența sa, iar el nu înțelegea de ce nimeni nu observă falsitatea din vorbele și acțiunile ei. Nimeni nu observa că ea se prefăcea, că-i juca pe degete. Pentru el, acea fată de numai nouăsprezece ani era o adevărată vrăjitoare. Nu se mira de faptul că tatăl ei, contele, îl puse să o păzească și să se asigure că acea copilă aparent inofensivă nu-l va compromite.
            Se priviră un timp tăcuți, apoi ea pufni nervoasă și, de parcă atunci își amintise de lacrimile uscate de pe obrajii ei, își șterse fața cu palmele mici, înroșite din cauza vântului aspru. El încercă să-i ia umbrela, căci era destul de grea pentru ea, iar ploaia ce cădea în continuu o îngreuna și mai tare. Observând intenția lui, îl împiedică să ajungă la umbrelă asemenea unui copil mic ce nu voia să-și împartă bomboanele, pe el acest lucru enervându-l.
            -Încetează să te încăpățânezi și dă-mi umbrela! îi ordonă exasperat, iar ea făcu câțiva pași în spate, mușcându-și buzele nervoasă.
            -Ai îndrăznit să îți bați joc de mine. Meriți să îngheți în ploaie, îi răspunse ea cu răutate. Sasuke se întrebă dacă era ceva bunătate în sufletul ei, căci el doar ură și prefăcătorie întâlnise.
            -Chiar îți place atât de mult să-mi provoci probleme? Uneori am impresia că doar pentru asta trăiești, zise el, apucând-o de braț, sătul de acele copilări. În caz că ai uitat, trebuie să ajungem la o petrecere și deja am întârziat destul. Nu am nevoie de nervii contelui asupra mea, așa că termină cu comportamentul acesta copilăresc și comportă-te ca o contesă.
            -Ador să-ți provoc probleme, domnule Uchiha. E singura cale prin care am certitudinea că pot scăpa de tine! dezvălui ea. E singurul lucru pe care-l mai vreau. Nu m-aș supăra să dispari brusc într-o după-amiază și să nu te mai văd vreodată, continuă la fel de supărată.  
            -Crede-mă, aș fi cel mai fericit om, răspunse Sasuke, reușind să-i ia umbrela și o trase după el pe aleea tot mai întunecată. Norii închiși la culoare ascundeau luna și stele, iar felinarele se stingeau unul câte unul din cauza dezastrului ce-l făcea furtuna orașului. Sasuke avea impresia că în curând tot orașul avea să rămână-n beznă și regretă că nu se gândi să ia cu el o lanternă.
            -De ce nu pleci? Cine te obligă să mă păzești? Contele? Spune-i că renunți la banii lui și pleacă! Nu am nevoie de tine! Niciodată nu am avut. Oricum va găsi pe altcineva și sper să fie mult mai agreabil decât tine, o auzi după un timp vorbind și oftă.
            -Dacă aș putea, aș pleca. Nici măcar nu m-aș uita în urmă. Cu siguranță nu m-aș supăra să scap de o râzgâiată ca tine.
            -Atunci? Cine te oprește? întrebă tânăra contesă cu glas mai domol, obosită și înfrigurată.
            -Dacă nu i-aș fi dator contelui, nu aș mai sta nici o clipă-n preajma ta, îi răspunse el și o trase mai tare de mână, aducând-o lângă el, căci rămăsese-n urmă. Ea se plânse, spunându-i să nu o mai strângă atât de tare de mână sau să o bruscheze, iar el murmură doar niște scuze banale pe care ea nu le luă în serios, slăbind strânsoarea, însă nu-i dădu drumul. Restul drumului merseseră în liniște, unul lângă celălalt, două umbre-n noapte, udați de ploaie și bruscați de vânt. După un timp ce părea o eternitate pentru amândoi ajunseră-n fața localului, iar printre ferestrele sale se zărea o lumină caldă și o mulțime de oameni îmbrăcați la patru ace. Intrând, fură întâmpinați de o servitoare care  luă umbrela și pelerinele  ude. O alta le aduse niște prosoape și îi întrebă dacă vor ceva de schimb, iar tânăra contesă insistă pe un glas blând și cald ca însoțitorului ei să i se aducă haine curate și uscate, acela fiind momentul în care ea se transformă în cea mai dulce și manierată persoană din încăpere. El refuzase de câteva ori, privind pe furiș cum ea își începu jocul, dar acceptă după scurt timp, când un grup de tinere trecură pe lângă ei și începură să râdă, privindu-le mâinile împreunate. Dându-i drumul brusc, nedorind să atragă comentarii despre acest gest, se depărtă de ea, plecând cu servitoarea, lăsând contesa singură, privindu-l suspicioasă și confuză. Când se întorsese, Sasuke o găsi vorbind cu câteva femei în vârstă și încercă să uite efectul  negativ pe care fata îl avea asupra lui. Totuși se gândi că era mai plăcut să se certe cu ea în ploaie și frig, decât să o privească prefăcându-se și înșelând persoane importante ale marii societăți, iar căldura mâinii ei încă era prezentă-n palma sa. Ceva nu era în regulă cu ea și el avea de gând să afle cum din acea frumoasă adolescentă pe care o vedea plimbându-se prin oraș cu mama ei cu mulți ani în urmă ajunsese tânăra femeie de acum.


----------




Îmi cer scuze că am postat atât de târziu, scrisesem capitolul și se pare că nu l-am salvat unde trebuia și l-am pierdut, așa că a trebuit să-l rescriu și nu a mai ieșit așa cum îmi doream. Trecând peste acest lucru, vreau să vă mulțumesc din suflet pentru cuvintele frumoase, pentru susținere și pentru că citiți ceea ce scriu. Sincer, nu mă așteptam ca tocmai voi, pe care vă citesc și vă admir de mult, să fiți primele care vă lăsați părerea aici și nu pot să fiu decât mândră pentru asta. De asemenea, mă bucur să știu că dialogul meu e în regulă, nu sec sau prea mult și că ajută la caracterizare, pentru că de obicei am cele mai multe probleme cu el și mereu am întâmpinat dificultăți. Sper să nu vă dezamăgesc și vreau să știți că voi încerca să țin cât mai mult cont de sfaturile voastre și îmi doresc să devin cât mai bună la scris. Sper că acest capitol este pe placul vostru și că nu am dat-o în bară, cum obișnuiesc să fac. Am corectat capitolul, dar în grabă, așa că s-ar putea să fi scăpat câteva greșeli de punctuație, tastare. Când o să-mi găsesc timp, o să-l corectez încă o dată.

Ne citim data viitoare. ^.^

Cândva...
              -Vei întâlni oameni ce te vor iubi, ce vor avea grijă de tine. Oameni ce te vor face să zâmbești, să simți că ești fericită. Oameni pe care nu-i vei uita niciodată, căci îi vei iubi enorm și-ți vei dor să fie alături de tine o veșnicie, dar care la un moment dat vor pleca. Nu trebuie să întrebi de ce, draga mea, pur și simplu o vor face, fie că moartea îi va fura, fie că nu mai simt să-ți fie alături sau nu mai pot. Pur și simplu te vei trezi singură, uitată și tristă. Poate inima ta se va sfărăma sub presiunea dureriilor pe care le vei simți în viață, iar sufletul tău va fi gol, atât de gol... Cu mâinile tremurânde, femeia își privi copila care însă nu înțelegea de ce mama sa îi spunea aceste lucruri. Dar ține minte, draga mea copilă, că orice se va întâmpla, vei găsi acele persoane care te vor iubi atât de mult că-ți vor arunca fericirea, viața în jocul morți pentru a te proteja pe tine, iar eu poate sunt una dintre acestea, căci sunt pregătită să-mi dau viața pentru a fi tu bine. Sunt pregătită să fac orice sacrificiu pentru tine și te asigur că îmi va fi bine atâta timp cât tu ești în siguranță. Să nu uiți niciodată, dar niciodată că eu mereu voi fi în inima ta și că te voi iubi tot mai mult cu fiecare secundă care trece pe nesimțite pe lângă noi. Iubirea mea pentru tine va fi nemărginită și iartă-mă că nu mă înțelegi, nici eu nu o fac, dar trebuie să ști că tu ești unica mea speranță și voi face orice ca să te știu în siguranță. Femeia plângea, strângânu-și fetița-n brațe, iar copila șocată de cele întâmplate nu mai avea puterea să plângă sau să spune ceva, orice, căci se simțea părăsită. Înțelegea că cele spuse de mama sa erau un dureros rămas bun, că avea să rămână singură, că nu o va mai vedea pentru multă vreme.

              Ușa se deschise brusc, iar femeia dădu drumul fetiței care se ascunse după poalele rochiei zdrențuite. În încăpere intrară ca o furtună doi bărbați îmbrăcați în haine elegante care le arătau funcția în societate, iar femeia știuse că totul se va termina curând. Cei doi se apropiară de ele, capturând femeia ce se zbătea și țipa îngrozită să nu îi facă rău fetei. Lovind-o, unul dintre ei o făcu să tacă, iar celălat prinse fetița care începu să plângă.
              -Cum te cheamă, mititico? o întrebă rânjind batjocoritor, legânu-i brațele cu o frânghie groasă.
              -Sakura Haruno, sopti fetița suspinând și se întinse cât mai departe de acel bărbat și încercă să privească trupul mamei sale ce zăcea pe podeaua rece, legată de mâini și picioare.
              -Ai face bine să-l uiți, Haruno. De acum nimeni nu te va mai striga așa, auzi vorbele celui care îi legase mama, apoi simți o durere puternică și leșină.
              -Nenorocitule, nu trebuia să o levești atât de tare. Shikamaru ne va omorî pe amândoi.






              -Mă bucur că ai ajuns în sfârșit. Furtuna e așa de puternică și înfiorătoare că am crezut că ai pățit ceva, rosti femeia cu obrajii rozalii și părul ciocolatiu. Tânăra contesă nu răspunse nimic, însă zâmbi înțelegătoare simțindu-și trupul amorțit încă de frigul pe care-l îndurase. Ești sigură că nu vrei să-ți aduc altă rochie ca să te schimbi?  continuă îngrijorată și își puse mâna caldă și catifelată pe obrazul rece al fetei.  Contesa avea poalele aproape uscate, însă întregul material în care era învelită era încă foarte rece. Voia doar să reușească să ajungă cumva lângă șemineul care împrăștea lumină și căldură-n jur.
               -Sunt sigură, nu e nevoie să vă faceți griji, în scurt timp mă voi încălzi. Doar... spuse aceasta, dar se opri când simți o mână fierbinte pe spate și se întoarse uimită ca să-l zărească pe tânărul Uchiha zâmbind către doamna cu care discuta. Ținând-o încă de talie, privi spre ea cerând răspunsuri la întrebări nespuse, iar zâmbetul îi deveni la fel de rece ca vremea de afară. Contesa se săturase de răceala care o înconjura și încercă să-l îndepărteze, supărată fiind, dar el o trase mai aproape de trupul său.
              -Dragă Sasuke, mă bucur atât de mult să te văd, rostise femeia cu un zâmbet sincer pe chip atunci când, aplecându-se, îi luă mâna și i-o sărută. Te-ai făcut cu adevărat încântător de când nu ne-am mai întâlnit la asemenea petreceri cu adevărat plictisitoare. Sasuke îi mulțumi pentru complimentul făcut, iar după câteva minute în care discutară lucruri neînsemnate, își ceru scuze și se îndepărtă, ținând frumoasa fată de care trebuia sa aibă grijă de braț.
              -Ești rece, îi spuse el acuzator și o trase printre oamenii care discutau, râdeau sau doar stăteau, pe fundal auzindu-se notele liniștitoare ale unui pian. Ea se trase din strânsoarea mâinii sale și se opri, privindu-l. Cămașa albă și pantalonii negri îl făceau parcă să pară mai înalt și mai tânăr, fiind totuși elegant și fermecător. Nu era singura care observa că Sasuke era foarte frumos, fetele tinere admirându-l neîncetat, iar pe ea o priveau cu o oarecare invidie, căci Sasuke se învârtea neîncetat în jurul ei, ceea ce o făcea să se simtă incomod, căci nu i se oferea libertatea să facă ceea ce dorește. Cumva, ea depindea de tânărul înalt cu părul negru.
              -Sasu..., începu ea, dar se opri, căci nu voia să-i folosească prenumele. Domnule Uchiha, rosti apoi, privindu-l în ochii negri și strălucitori, dar nu mai știa cum să continue, căci nu știa ce anume voia să-i spună. Nu se putea obișnui să vorbească cu el cum făcea cu ceilalți oameni pentru că el mereu se lua de ea, de vorbe, gesturi, de tot ceea ce era ea. Nu putea să-l considere prieten, deși încerca, iar el nu o ajuta. Petreceau majoritatea timpului împreună și tot ce făceau era să se ciondănească și să certe, iar tânăra se săturase de toate. Da, avea de gând să-i spună să o lase în pace și să nu-i mai vorbească, să-i spună că-i ajungeau toate necazurile pe care le avea, nu avea nevoie de ironia și batjocora lui asupra sa. Înainte să-i spună aceste își dădu seama că nu se potriveau toate cuvintele și neplăcerile cu atmosfera ce-i înconjura, așa că se răzgândi, hotărându-se să continue jocul prietenilor buni care erau pentru ceilalți oameni din jurul lor. Avea să joace și în seara aceea rolul fetei fericite și iubitoare din totdeauna. În seara aceea avea să fie fata tatălui său vitreg, așa cum trebuia să fie. Păcat însă că ea nu își dorea acest lucru, dar nu avea de ales.
              -Ce e? o întrebă Sasuke, văzând că ea nu spunea nimic. S-a întâmplat ceva?
              -Nu, voiam doar să iau puțin aer, răspunse ea, încercând să fie convingătoare, dar Sasuke își dădu seama că ceva nu e în regulă. Îl mințea și deși era obișnuit, tot nu îi surâdea ideea că așa era ea. Lui îi plăceau oamenii onești, sinceri, iar ea reprezenta opusul.
              -E în regulă dacă nu vrei să îmi spui, totuși încearcă sa nu mă mai minți, oricât de nevinovată ar fi minciuna pe care mi-o spui. Glasul lui era înțelegător, așa că ea nu putu decât să-i mulțumească și trecu pe lângă el, iar el o urmă resemnat și își spuse că mai bine trece peste, să o lase în pace, să fie cum vrea ea și să înșele în continuare oamenii, însă nu putea înțelege de ce o făcea, care era adevăratul ei scop. În urma ei Sasuke era admirat atât de doamne, cât și de domni, fiind considerat o prezență minunată cu un aspect demn de invidiat. Mulți considerau că la un moment dat avea să fure inima oricărei fete bogate și superbe pe care adesea le întâlnea la tot felul de petreceri, poate va reuși chiar să ajungă la inima fetei pe care mereu o însoțea. Unele tinere priveau adesea spre cei doi, iar în minea lor înflorea frumoasa poveste de dragoste a acestora, deși era total inexistentă și imposibilă, dar acest lucru nu le oprea pe fete să viseze cu ochii deschiși la rochia minunată pe care contesa o va purta la nunta sa cu fermecătorul Sasuke Uchiha. În imaginația lor, Sasuke și frumoasa fată se priveau plini de dragoste, iar zâmbetele lor erau cu adevărat minunate. Nu oboseau niciodată să caute semne cum că cei doi țin unul la altul mai mult decât lasă să se vadă, iar felul în care el mergea în urma ei mereu, protejând-o de orice pericol și asigurându-se că ea se simte bine, pentru ele era ceva atât de romantic, că deveneau geloase pe fata cu chipul palid.
               Sasuke se așeză lângă tânăra fată privind mulțimea de oameni care se simțea bine vorbind despre cât de minunate fuseseră ultimele vacanțe sau cât de mândri sunt de viața lor, iar ea tremura insesizabil lângă el, simțindu-și obrajii arzând. Își ținea mâinile în poală, încercând să le încălzească și nici nu observă că Sasuke începu să o privească, dar tresări atunci când îi acoperi mâinile reci cu ale sale, care erau atât de calde și de catifelate. Câteva secunde stătuseră astfel, privindu-se, apoi el îi dădu drumul, prinzând-o în schimb de braț, și porniră spre șemineul în care lemnele ardeau tăcut.
              -Data viitoare, când vrei să ne certăm în ploaie, asigură-te că te vei îmbrăca mai gros, o dojeni el zâmbind, iar ea nu putu decât să tacă, mulțumindu-i în gând că încerca să fie mai bun cu ea.


Heeeei. Am revenit cu un nou capitol. Imi cer scuze ca postez tarziu si pentru ca acest capitol este atat de neinspirat, scurt, neinteresant (sper ca nu v-am dezamagit). Stiti acea senzatie cand simti nevoia de a scrie orice, dar sa nu ai inspiratie? Ei bine eu cu asta ma confrunt acum si e ingrozitor. Anyway, multumesc mult pentru sustinere, ma bucur ca va place ceea ce scriu si felul in care o fac, ajuta mult la increderea in sine. Multumesc deasemenea lui Choco pentru sfaturi si ca m-a atentionat asupra acelor greseli. Sper ca nu se vor repeta din neatentie. O sa incerc sa corectez acest capitol cat mai curand, acum nu am avut timp. (grea e viata la liceu). O sa ma straduiesc sa scriu capitole mai lungi, caci mi se pare ca in cele scrise pana acum, care sunt destul de scrute din puncrul meu de vedere, nu am cuprins detaliile, sentimentele s.a.m.d prea bine, nu am transmis destul de bine ceea ce am vrut. Ne citim data viitoare. Love you! ^.^

Hello there! Am citit capitolul ieri, insa nu am comentat, but i'm heree. Imi place ca ne tii intr-un suspans continuu, caci nu ai dezvaluit mai nimic din idee, ceea ce ma face curioasa despre ceea ce se va intampla in continuare, daca lucrurile vor lua vreo intorsatura. Cred ca am mai spus insa imi place tare mult relatia dintre cei doi, caci sunt tare curioasa daca vor sfarsi impreuna la un moment dat. Abia astept sa dezvalui mai multe despre trecutul lor, mai ales ca inceputul acestui capitol a fost foarte misto. Ma bucur ca ai confirmat ca fata este Sakura, acum totul este putin mai clar, desi totul e inca foarte misterios. Sper sa ne dezvalui din idee curand caci chiar sunt curioasa in legatura cu aceasta, imi place foarte mult atmosfera pe care ficul o da; linistita, desi sentimentele celor doi nu sunt asa. Astept cu nerabdare sa postezi capitole noi si iti multumesc mult de anunt! Spor in continuare la scris! *hugs&kisses*

           Ce fel de șcenă penibilă jucau? Ce erau toate acele vorbe pline de răutate pe care și le-aruncau? De ce era atât de pornită să îl facă să se enerveze, să se simtă incomod în preajma ei? Doar simplul fapt că tatăl ei vitreg îl angajaze îl făcuse să îl urască într-atât încât să-și dorească să nu-l mai vadă în fața ochiilor. Îl voia departe, atât de departe că nici gândul să nu poată parcurge distanța dintre ei.  Voia să nu mai depindă de el, să nu mai fie tot timpul cu ochii pe ea. Voia să se simtă liberă, iar el o împiedica.
           Tânăra contesă își pieptăna părul lung și decolorat, privindu-se absentă în oglindă, iar în spatele ei Sasuke Uchiha o analiza atent. Ea îl ignora, încerca să uite de prezența lui pentru puțin timp și se prefăcea că doar ea și gândurile ei se aflau în acea cameră mică, mult prea sobră și răcoroasă. Undeva, pe un cuier dintr-un colț, era atârnat paltonul lui Sasuke, iar el, de parcă i-ar fi fost prea cald, își desfăcu cravata, aruncând-o pe fotoliul din fața lui. Sakura se obișnuise cu comportamentul lui lipsit de maniere pe care îl aborda în preajma sa. Erau prea obișnuiți unul cu celălalt, prea mult timp petrecuseră împreună, totuși, uneori ea îl uimea mai mult decât era posibil.
            El o privea atent și o vedea tremurând ușor, iar ochii săi erau atât de obosiți și indesciprabili. Ea se gândea cât avea de gând să mai rămână lângă ea, să mai reziste presiunilor pe care ea le arunca asupra lui. Deja o ura, deși îi confirmase contrariul, însă ea era sigură că fusese doar o mărturisire mincinoasă. Îi cauzase prea multe necazuri și neplăceri de când se cunoscuseră, așa că era sigură că părerea lui despre ea nu era tocmai plăcută. Cu toate că o deranja când oamenii o judecau greșit, trebuia să recurcă la talentul de a se transforma într-o personalitate total diferită de cea pe care o avea și să îl îndepărteze cât mai mult de ea. Secretele și durerile ei trebuiau să rămână în sufletul ei, unde le era locul.
           Terminând de pieptănat părul lung și fragil, îl împleti și, ridicându-se de pe taburetul mic, îi spuse să iasă afară, ca să se schimbe. El o ascultă și, tăcând, ieși pe holul întunecat. Ajunsese să se întrebe cum o tânără contesă a cărui tată era unul dintre cei mai bogați oameni din țară locuia în acea casă mică și prăfuită din marginea orașului, atât de ferită de privirea curioșilor. Înțelegea că personalitatea fetei era foarte problematică și caracterul de fier îi cauzau necazuri, însă... Probabil că înainte să apară el în viața acele familii de nobili, fata făcuse ceva demn de dispreț, căci tatăl lui era mereu atât de rece și distant, dezamăgit, nemulțumit și dur cu fiica sa. După spusele sale o iubea și de aceea avea nevoie de servicile sale, căci numai așa putea șă reușească să o cumințească.
           Rămasă singură, fata se schimbă din rochia ei incomodă în pijamaua de bumbac, mult prea subțire pentru temperatura camerei. După ce așeză rochia simplă și elegantă la locul ei, pe un umeraș ascuns după niște perdele vișinii, auzi pașii lui Sasuke îndepărtându-se și îi păru rău că nu avusese ocazia să îl roage să se ducă în bucătărie și să roage o slujnică  să vină și să facă focul. Ploaia pe care o îndurase în drum spre acea petrecere mediocră în cadrul căreia se plimbase de colo până colo fără nici un scop și întoarcerea cu trăsura în miez de noapte la temperaturi groaznice îi înghețase trupul și nici până la acel moment nu se încălzi. Fără lemne și fără chibrite cu care să aprindă focul din șemineul prăfuit, ea fu nevoită să se descurce singură și, luând paltonul lui Sasuke peste umerii subțiri, porni prin întunericul casei să găsească pe cineva care să o ajute. Căutând, observă că nimeni nu mai e treaz și nu știa pe cine să trezească în mijlocul nopții pentru a merge cu ea. Ușile erau încuiate aproape toate, iar celelalte erau goale, iar ea își aminti că servitoarele dormeau în căsuța din fundul grădinii, deci, prin fapt, era singură. 
           Acest gând o înfioră, căci de mult timp nu se mai aflase într-o asemenea situație. Uitase de vremea în care Sasuke nu era umbra ei. Respiră adânc, coborând atentă spre bucătărie, unde spera să găseasca câteva vreascuri pe care să le arunce pe foc. Deschise ușa care surprinzător nu mai scârțâia, dar nu mai avu timp să se gândească că în sfârșit leneșele femei care o serveau avuseseră inițiativa de a repara ceva. Își aminti însă de ce le ura atât de mult și faptul că se duseseră la culcare înaintea ei fără să-i facă căldură în cameră îi întărea sentimentele față de acestea. Și Sasuke unde era?  De ce lipsea tocmai când era nevoie de el? Cu fiecare pas pe care îl făcea, devenea tot mai nervoasă. Apucă una dintre lumânările de pe masa de lemn și o aprinse cu chibritele pe care le găsi lângă acestea. Făcând lumină în încăpere, căută cu privirea cutia de lemn în care bucătăreasa punea lemnele, însă aceasta era goală. Afară încă ploua, iar gândul că va trebui sa meargă și să aducă singură lemne din fundul grădinii o îngrozea. Se mai uită odată în cutie cu speranța că va găsi câteva, dar în zadar. Strângând paltonului bărbatului a cărui lipsă o deranja pentru prima dată mai tare în jurul său, oftă, plimbându-și privirea prin încăpere. Parcă întreaga casă devenea un țurțure de gheață, iar trupu-i tremura vizibil.
           Se hotărî să se întoarcă în camera sa, să se ascundă sub pături și să se învelească mai bine cu paltonul lui Sasuke, dar chiar în acel moment auzi un zgomot straniu de afară,  iar trupu-i se opri în loc, paralizat de frică. Nu era momentul să devină paranoică, se gândea, dar era singură și era furtună și avusese parte de prea multe drame și necazuri până acum ca să poată gândi rațional în astfel de momente.
           Scăpă și lumânarea și pachetul de chibrite, iar paltonul aproape-i cădea de pe umeri când se trezi alergând de nebună pe holurile lungi ale casei înspăimântată de o umbră ce apăru brusc în geamul din holul principal. Țipă asurzitor și trânti ușa în urma ei, încuind-o cu mâinile tremurânde. Trase perdelele în fereastră, apoi puse un scaun în ușă ca să fie sigură că nimeni nu va pătrunde-n cameră ca să-i fac rău. Trecuse cândva printr-o situație asememănătoare, nu-și dorea ca acea experiență să se repete.
           ,,-Faceți ce vreți cu ea, dar să rămână virgină, altfel nu o s-o mai ia nimeni de nevastă, râse bărbatul pleznind-o, iar copila căzu pe cimentul rece și murdar. Auzea râsete batjocoritoare și simțea cum hainele erau rupte de pe ea. Își ținea ochii închiși strâns, nu-și dorea să vadă, audă sau simtă ceva. Voia doar să moară.”
           Se așeză pe pat speriată și își frămntă mâinile agitată. Era rece și parcă paralizată și nu putea să își revină. Nu voia să își amintească, iar ceea ce văzuse o blocase, o șocase. Nici măcar nu știa dacă acea umbră a unui om era reală sau doar o iluzie pe care mintea ei o crease sub presiunea pe care supărarea și nervii pe toți cei din casă i-o provocase. Își șterse obrajii când își dădu seama că începuse să plângă. Soarele deja începea să răsară, iar lumina sa transforma perdeaua vișinie și atât de subțire într-o cascadă de lumină roșiatică care îmbrăca odaia cu o căldură falsă și liniștitoare care însă nu avea efect pentru fată. 
           -Cerise! își auzi numele și sări ca arsă de pe pat, ajungând în câteva fracțiuni de secundă lângă fereastră. Trupul ei strălucea fiind îmbrățișat de acea magică lumină, iar pletele-i curgeau într-o dezordine plăcută pe umerii albi. Paltonul lui Sasuke zăcea undeva la picioarele ei.
           -Deschide-mi, Cerise! Sunt doar eu, nu-ți fac nimic, se auzi din nou, iar pumnii persoanei se izbeau de suprafața lemnoasă a ușii. Cerise se chinui să recunoască vocea celui care o strigase, dar în zadar. Nu putea. Tremura, trăgând și ascunzându-se în perdeaua mătăsoasă.
           -Sunt doar eu. Deschide-mi și spune-mi ce s-a întâmplat! Cerise? se auzi iar și iar.
           -Sasuke...murmură ea, atingându-și buzele tremurânde într-un gest disperat de panică. Nu-i venea a crede, așa că râmase locului, ascultât, dar nu se mai auzea nimic. Nu putea fi sigură că persoana aceea era Sasuke, așa că nu deschise. Doar așteptă, dar nimic. Nu se mai auzea nici un sunet și nu știa dacă îi înghețaseră simțurile sau doar era prea liniște în jurul ei.
           După câtea secunde ce păreau interminabile auzi voci. Voci! Erau mai multe persoane de cealaltă parte a ușii, iar Cerise nu știa dacă să se bucure sau nu. În schimb plânse tăcut, strângând perdeaua-n pumni.
           -Sasuke, Doamne, unde ai fost? Cerise s-a închis în cameră.. Nu-mi răspunde, dacă a făcut ceva?...Te rog, scoate-o de acolo... plângea o femeie în mod haotic, iar vorbele erau aproape indescifrabile. În următorul moment se auzi căzând ceva și o pufnitură puternică-n ușă. Urmă încă una, mult mai puternică, apoi scaunul și încuietoarea cedară, iar în cameră intrară un bărbat și o femeie care plângea. Cerise încă era precum o stană de piatră, strălucitoare și rece, atât de rece. Sasuke se sperie de privirea ei, rămânând locului și o privi șocat. În schimb, femeia sări la gâtul fetei îmbrățișând-o cu putere.
           -Cerise, copilă nebună, cât m-ai speriat! strigă ea printre suspine. Fata se lăsă ușor pe podea tremurând, iar femeia o cuprinse de umeri, ducând-o pe pat. Era atât de slabă și de ușoară, că nu i se părea deloc greu să o ridice. Culese de pe jos paltonul bărbatului ce rămase neclintit și o înveli pe Cerise cu el, apoi o acoperi cu niște pături.
Cerise era speriată și nu conștientiza încă faptul că ea confundase vocea lui Sasuke cu cea a bucătăresei, nerecunoscând-o nici pe a lui și nici pe cea aei. Se speriase îngrozitor. Inima îi bătea încă de nebună în piept, așa că își așeză o palmă deasupra ei respirând adânc. Pentru câteva momente îi păru că nu o mai aude sau simte bătând.
           -Sasuke, băiete, adu lemnele de pe hol și fă puțin foc. Copila a înghețat de-a binelea.
           Sasuke aduse lemnele pe care le scăpase când bucătăreasa, panicată, îi spusese ce se întâmplase. Privind flăcările focului pe care-l făcu, îi trecu prin minte că se speriase prea tare pentru ceva atât de neimportant. Cerise doar se încuiase în camera ei. Mai făcuse asta de câteva ori atunci când își dorise să fie singură, să nu-l vadă sau când  pur și simplu era atât de nervoasă încât nu putea suferi să-i vorbească nimeni. Dar niciodată nu o găsiseră în halul acela. O auzise țipând de la intrarea în casă și nu știa motivul. Poate doar se speriase de ceva. Nu se putea gândi coerent la cele petrecute, dar respirația ei neregulată și tremuratul corpului îl îngrijorau.
           Poate doar răcise, se gândi acoperind-o cu o altă pătură, iar ea îl prinse de mână, plângând în somn. Oare ce visa de simțea nevoia să-l simtă aproape? Sasuke zâmbi, mulțumit de gândul ce-i stătea pe buze. Cerise avea nevoie de el.

Edit:
Nu am mai postat de mult și îmi era chiar dor să scriu ceva. Acum, fiind vacanță, sper să pot să mă bucur din plin de ea și să scriu câteva capitole, măcar acțiunea și ideea pe care o am să prindă contur. Știu că momentan totul e atât de neclar și fără prea multă logică, dar o să înțelegeți pe parcurs puțin câte puțin ideea, gesturile, dialogul personajelor și întâmplările care vor urma. Nu am apucat să editez capitolul, o să o fac maine. Aș fi foarte bucuroasă să îmi atrageți atenția atunci când greșesc, îmi doresc să evoluez cât mai mult și să am tot mai puține greșeli. Vă mulțumesc pentru susținere, că citiți și comentați la ficul meu. Înseamnă mult. Dacă nu o să apuc să postez înainte de Crăciun, vă urez Sărbători fericite. Vă sărut! :*

Hey there! :3
Ia uite un fanfic cu potential! ideea povestii ma intriga si sunt curioasa in ce directii o ia.
De criticat...hmm...nu sunt la nivelul potrivit pentru a-ti da sfaturi, eventual voi spune ce au spus si ceilalti la greselile evidente; asa ca, te rog considera-ma parte din "galerie" XD (go, Annette, go!).
Te rog anunteste la mine cand pus capitole, eu nerabdator(la feminin) este! eu multumeste! ^^

Nu am scris de mult timp un capitol acestei povești, nu am avut timpul și dispoziția potrivită, însă azi am profitat de această inspirație care mi-a venit pe nepusă masă și am încercat să scriu toate ideile care mi-au venit pe parcurs, să cuprind cât mai mult din ceea ce am vrut sa transmit. Sper ca am reușit cât de cât. Încă sunt foarte nesigură pe felul meu de a scrie, iar pauzele infinite pe care le iau din cauza școlii nu ajută. În legătură cu banalitatea replicilor din capitolul precedent, am ăncercat să fac personajul servitoarei cât mai mediocriu, banal, lipsit de importanță și da, știu că au fost astfel de replici banale și acel capitol nu a ieșit așa cum îmi imaginam, dar sper ca acesta să fie mai reușit. Mulțumesc pentru sprijinul acordat.  Ne citim cât mai curând posibil! ^.^

P.S. Capitol necorectat >.<