" Too broken to fix? "


Sakura P.O.V


Singuratatea. Ceva de care odata si odata o sa ai parte, ceva ce te mananca de viu, dar iti face si bine. Nici tu nu stii ce vrei, sa fii singur pentru un moment, sa iti poti pune gandurile in ordine, sa reflectezi asupra vietii, sau sa fii inconjurat de prieteni care te pot ajuta, care sa te sprijine. Ideea de a fi singur ma atrage mai mult, a devenit o nevoie, dar..Imi e atat de dor de ei, de familia mea care acum nu mai este, i-am lasat sa scape, i-am pierdut din cauza incapacitatii mele de a face ceva, cateodata ajung la concluzia ca nu merit sa traiesc, eu sunt cea care trebuia sa moara.

Ce poate fi mai rau decat sa iti pierzi parintii? Lucru care te face sa te afunzi intr-o mare de tristete, tristete care a devenit ceva la care vreau sa ma intorc, cand nu ma simt trista, ma simt pierduta. Lucrul asta ma face sa vreau sa caut o cale sa ma intorc, si singurul lucru la care ajung, este tristetea. A trecut aproape o luna, dar durerea nu dispare, e din ce in ce mai mare, nu ma pot resemna. Niciodata nu am realizat ce inseamna sa ai o familie pana am pierdut-o, imi doream atat de mult sa plec de acasa, sa locuiesc singura. Ma saturasem de ai mei pana peste cap, dar acum..as da orice sa ii am inapoi macar pentru cateva clipe.

Nici macar nu am apucat sa ii spun mamei ca imi pare rau pentru tot ce i-am spus, totul a fost la nervi. Nu am apucat sa le spun cat de mult ii iubesc, am pierdut totul. Poate ca trebuie sa ma duc si eu alaturi de ei, nimeni nu o sa imi duca dorul, nici macar nu o sa realizeze ca lipsesc, nu mai am nimic de pierdut. Dar asta nu e ceea ce si-ar fi dorit ei, nu e genul meu sa fac asta. Am crezut ca atunci cand l-am pierdut pe Sasuke in seara in care a plecat, am simtit durerea, am fost atat de naiva. Nici nu se compara cu ce simt acum, nimic nu se compara cu asta.

Totusi, si aia a fost o lovitura greu de incasat. Imi doream ca intr-o zi sa realizeze ca persoana care e dispusa s ail iubeasca mereu, e persoana pe care o ranea in fiecare zi. Acum nu ma mai intereseaza de el, imi e indiferent, nu imi mai pasa de nimeni. Tot ce stiu sa fac e sa plang, iar cand ma uit in oglinda incep sa tip, vreau sa tip pentru ca nu am cui sa ii spun ce simt, nu stiu cum sa ma descarc. Dupa doua zile de la moartea lor, am strigat-o fara sa imi dau seama pe mama pentru ca nu gaseam ceva. Atunci am realizat ca nu o sa imi raspunda niciodata, chiar daca imi doream sa ma insel, sa ii aud vocea, chiar daca o foloseste sa ma certe.

De doua saptamani nu am mai iesit din casa, nu vreau sa dau ochii cu nimeni. Vreau doar sa stau inchisa in propria mea lume, aici. Nu mi-au folosit la nimic antrenamentele cu Tsunade, sunt capabila de fapte prea nesemnificative. Afara e cald, cred ca e ora doua noaptea. Cred ca ar trebui sa mai ies putin din casa, macar acum cand nu ma vede nimeni. O sa le fac o vizita parintilor, nu am mai vorbit de mult. Nu ma mai schimb, ies direct din casa. Tricoul gri, larg, imi atarna pe un umar, iar pantalonii scurti, de blugi erau aproape acoperiti de tricou. Puteam sa jur ca am scapat din spitalul de nebuni, aratam ca o boschetara.

Pe cer nu era nicio stea, luna abia daca se vedea si ea. Stalpii de lumina luminau strazile goale, pustii. Pana si natura dormea, era o liniste apasatoare, de obicei greierii faceau mare zarva, dar acum sunt doar eu. Oftez zgomos si ma deplasez inainte, era placut sa fiu singura, nici acum nu m-am saturat de sentimentul asta. Ma gandesc ca ar trebui sa plec de aici, nu ma mai leaga nimic de locul asta. Vreau sa merg mai departe, sa imi uit trecutul. Totul sa devina o amintire, un vis urat peste care am trecut. Eu, sa devin o urma slaba, lasata de timp, un nimeni in ochii si inima celorlalti.

Timpul, neindurator de asemenea. O sa treaca peste noi, lasandu-si amprentele pe fiecare in moduri cat mai diferite. Cateodata avem atata mare nevoie de el, macar o doua secunde. Acele secunde nu inseamna nimic pentru unii, dar pentru altii, viata lor poate depinde de ele, acele doua secunde insignifiante le pot schimba radical viata, dar nimeni nu realizeaza asta, sau realizeaza, dar prea tarziu. Atatea ganduri imi trec prin minte, atatea intrebari la care nu gasesc raspuns, atatea chestii. Mintea mea e un labirint in care am ramas blocata si nu stiu cum sa mai ies, nu stiu nimic.

Poarta mare de fier a cimitirului era chiar in fata mea. Pun mana pe ea si imping. Era atat de rece si grea, in unele locuri, vopseaua neagra era cojita, lasand in urma ei urme rosiatice de rugina. Pasesc inauntru cu o oarecare teama, teama ca o sa incep din nou sa vars lacrimi. Lacrimile care apar mereu pe fata mea, lacrimi din cauza carora ochii mei sunt rosii si umflati. Am varsat atat de multe, incat ma astept odata sa raman fara, dar ele continua sa apara mai multe de fiecare data. Oare cand o sa vina acea clipa in care o sa fiu fericita? Ma strecuram printre crucile mari din marmura asezate la capatul fiecarui mormant, erau atat de multe.

Avand in vedere ca e miezul noptii, ar trebui sa imi fie frica, acum cateva luni mai bine muream decat sa vin noaptea in cimitir, singura nici nu mai zic. Ajung la destinatie si ma asez turceste in fata florilor ofilite care erau asezate jos, langa cruce. Era una singura, au fost ingropati amandoi. Chiar si cand am ajuns la ei, trupurile lor zaceau jos, pline de lichidul de un rosu prea inchis, fara vlaga, dar se tineau strans de mana. Lacrimile incep din nou sa curga, nu le pot opri, nu vreau sa le opresc.

- Imi pare atat de rau ca am ajuns asa tarziu, stiu ca lacrimile nu va vor aduce inapoi, dar nu stiu ce sa fac. De ce ati plecat de langa mine? Nu v-a fost mila sa va lasati copilul singur? Lacrimile curgeau acum din abundenta, tonul vocii imi era ridicat, abia mai puteam sa vorbeasc din cauza suspinelor si respiratiei grele.

Stiam ca vorbesc singura, dar vroiam sa ma descarc. Nimeni nu intelege ce se petrece acum in inima mea, am doar 16 ani, de unde sa stiu ce sa fac mai departe? Sunt doar un copil, un biet orfan ai carui parinti au murit in misiune. Nu stiu cum sa ma descurc prin viata. Sa fiu tare, sa nu ma las doborata, sa rad atunci cand simt nevoia sa plang, toate astea imi sunt straine, am incercat, dar nu am reusit niciodata. De cand ma stiu am fost slaba, veriga slaba a echipei. Singurii care faceau treaba erau Sasuke si Naruto, eu doar eram in umbra lor, eram cea pe care o protejeau, cea pe care o ajutau.

Acum sunt plecati amandoi. Naruto mi-a promis ca o sa fie mereu langa mine, acum am nevoie de ajutor, de ce nu e aici? Isi doreste atat de mult sa il aduca inapoi pe Sasuke, de trei ani munceste numai pentru a fi destul de puternic, oare cand o sa se intoarca in sat? E atat de intuneric aici, sunt in mijlocul mormintelor unde nu e lumina deloc. Trebuie sa fie vreun chibrit prin locul asta, de fiecare data, lumea le arunca pe jos cand vin sa aprinda lumanari, si eu am lasat unul cand am venit ultima data. Pipai cu degetele iarba rece si umeda, pana gasesc ce am nevoie. Aprind lumanarile care au ramas topite pe jumatate, era mult prea intuneric.

- Haruno Sakura! Tresar cand aud vocea dura si autoritara a lui Tsunade. Ce cauta in cimitir? Imi intorc fata spre ea, iar expresia rece pe care o are pe fata de obicei se transforma intr-una blanda. Nu o sa te las sa te autodistrugi, unde e fata puternica pe care o stiu?

- Asta ma intreb si eu, de fiecare data cand o caut, dau gresi. Vocea imi era de nerecunoscut, tremuranda din cauza plansului, fiecare cuvant mi se bloca cand incerca sa iasa.

Se aseaza langa mine si ma ia de mana. Raman surprinsa de gestul ei, niciodata nu mi-a aratat mila sau urme de iubire. Fiecare cuvant pe care mi-l adresa era rece, se comporta cu mine ca un simplu ninja. Ma facea sa ma simt cat de cat bine, stiind ca cineva e aici, alaturi de mine. Acum imi dau seama de diferenta dintre a fi singur si a avea pe cineva. Acum e mult mai bine. Pana la urma, reusisem sa ma atasez de Tsunade. Aproape trei ani m-a ajutat sa ma antrenez, chiar daca era dura, tot ce am invatat i se datoreaza ei, nu as fi perseverat absolut deloc daca nu era ea.

- Nu iti spun sa nu plangi, stiu prin ce treci. Daca lacrimile te ajuta, atunci varsa cat de multe poti, dar nu asta e solutia, ei nu si-ar fi dorit sa te vada asta. Nu reusesc sa schitez vreun gest, am auzit asta de multe ori la inmormantare, dar poate are dreptate. Stiu ca trebuie sa incep sa las in urma, dar acum nu pot. Am nevoie de timp sa ma refac, nu este atat de usor. Ea chiar avea dreptate, stie prin ce trec. Si-a pierdut familia, mai intai fratiorul, apoi iubitul. Doua lovituri consecutive, nu a reusit nici acum sa uite, dar a reusit sa traiasca cu asta.

- Am ramas singura, nu mai am pe nimeni. Spun in timp ce zambesc amar.

- Prostii! Nu ai fost niciodata singura, nici nu o sa fii. Te-am cautat pentru ca prietenii tai te-au dat disparuta, am o veste buna pentru tine.

Ultima parte a propozitiei a accentuat-o, ma intreb ce vrea sa imi spuna. In timp ce ma gandeam, am realizat ca nu dormisem de mult timp, imi era atat de somn. Ochii mi se inchideau, tot ce vedeam era flacara slaba si tremuranda a lumanarii, care se lasa usor dusa de vant. O veste buna, ce veste ar putea sa imi schimbe mie dispozitia?

Capitolul 2

Sakura P.O.V


Inca ma plimb prin casa, ceasul e 7:30. De aseara, de cand am plecat din cimitir nu am putut sa dorm. Acolo imi era atat de somn, dar cand am ajuns acasa a pierit tot. Nu stiu de cate zile nu am dormit, nu stiu cum pot sa mai stau in picioare, odata cred ca o sa ma gaseasca cineva lesinata pe jos. La opt trebuie sa ajung la spital, am intrebat-o pe Tsunade de acea veste buna, dar a spus ca trebuie sa o vad cu ochii mei, e ceva ce nu poate fii spus. Pana la urma, mi-e indiferent. Ma duc, vad ce se intampla si ma intorc. Arunc vechile haine pe undeva prin camera si ma indrept spre dulapul de lemn, inchis la culoare. Pe el erau liptite felicitari, bilete, mesaje codate, tot felul de prostii pe care le faceam cu Hinata.

Una din usile dulapului, era acoperita in totalitate de o oglinda. Privirea imi ramane lipita de persoana pe care o vedeam, daca o pot numi asa. Pielea imi era palida, mai ales pe fata. Buzele pe care le tin minte nu mai erau deloc aceleasi. Inainte erau atat de fine, pline, de un roz ciudat, dar frumos. Acum erau crapate si vinete, ma dureau de fiecare data cand incercam sa vorbesc pentru ca se crapau, iar sangele isi facea loc sa iasa, lasand in urma durere si usturime. Chiar si ochii verzi nu mai sunt aceeasi, par acoperiti de un voal care ascunde toata stralucirea, sunt atat de stersi si inconjurati de niste ploape rosii si iritate de la plans. Nici macar eu nu ma mai recunosc, par atat de schimbata, oricine poate vedea asta.

Scot din dulap numai haine negre, din care aleg niste pantaloni stramti, un tricou si o geaca. Le imbrac rapid si imi las parul exact asa cum este, lung, roz si putin ondulat. Niciodata nu ma imbracasem in negru, dar totul are un inceput. Fata de ieri e cam frig, primavara poate avea mai multe fete, soarele este cu dinti, mai ales ca e si dimineata. Ma incalt cu niste cizme si ies din casa, luand-o pe drumurile pe care stiam ca nu prea circula nimeni, parca nu mai ajungeam odata la spital. Ochii ma dureau din cauza luminii, dar natura avea un miros atat de proaspat, frumos, te facea sa simti ca plutesti.

Inca ma gandesc la vestea pe care o sa o aflu, cine stie ce ma mai pune sa fac. Nu e prima data cand imi spune ca are o veste buna si ma pune sa scriu la acte sau sa verific pacienti, si avand in vedere ca ma trimite la spital, e a doua varianta.

Oftez cand vad ca am ajuns si intru inauntru fara sa ma uit la persoanele care erau pe aici. Speram sa trec cat mai neobservata si sa ajung cat mai repede acasa. O vad pe Tsunade care se indreapta spre mine si imi spune ca seman cu o moarta, iar cand ajunge in dreptul meu, imi inmaneaza un caiet in care trebuie sa scriu starea pacientilor si ma trimite la doua camere de la etajul doi. Nu mai spun nimic si plec, dar realizez ca am uitat sa o intreb care, gasesc eu pana la urma, ii intreb pe toti daca au fost analizati, singurii care nu au fost sunt cei de care trebuie sa ma ocup.

Erau trei incaperi in total, intru in prima si vad trei necunoscuti. Probabil sunt veniti din sate vecine, nu i-am vazut niciodata. Doi baieti si o fata. Ea era roscata, culoare ochilor ca parul si purta ochelari. Baietii erau ciudati, unul avea pielea albastra, parul la fel, iar celalat era normal, dar avea parul portocaliu. Ii intreb daca a trecut cineva aici sa se uite la starea lor, iar baiatul, Suigetsu imi spune ca nu. Inainte sa ma apropii de ei, aud usa cum se tranteste, iar un tipat ma face sa ma intorc. Cea din fata mea era blonda, ochii albastrii, corp frumos. Ino.

- Sakuraaa! A tipat atat de tare incat cred ca a auzit tot spitalul, plus imprejurimile. Se uita ciudat la mine, eu o priveam fara nicio expresie. Ce s-a intamplat cu tine? Arati ingrozitor, am crezut ca ai plecat, te-am dat disparuta. Las privirea in jos, nu stiam ce sa ii zic. Reusesc sa scot un „sunt bine” stins si ma intorc la pacienti, dar Ino ma opreste si ma trimite in camera alaturata, spunandu-mi ca se ocupa ea.

Ies din camera fara sa spun nimic si ma indrept spre cealalta usa. Privirea incepe sa mi se incetoseze, iar in loc de o clanta, vad doua. Intru inauntru cu ochii inchisi si inchid usa in urma mea, nu imi pasa cine e aici, trebuia sa stau putin, asa ca ma intorc cu fata spre usa si ma rezem cu capul de ea. Ma simteam rau, imi tremura tot corpul. Era din cauza ca nu am dormit si nu am mancat, lipsa de calciu si toate cele. O voce ma trezeste din visare, facandu-ma sa tresar. Probabil e un vis pentru ca nu poate fi el, asta era surpriza? Ma intorc repede, vrand sa ma conving ca nu visez si il vad stand pe pat, cu o privire ingrijorata si trista.

S-a intors, singurul de care aveam nevoie, cel mai bun prieten al meu, frate mai bine spus. Nu l-am mai vazut de trei ani, s-a schimbat atat de mult, pare mult mai matur. Pe corpul lui erau semne, zgarieturi, mai mult ca sigur s-a luptat cu cineva. Ochii imi erau umezi, imi venea sa plang, imi era atat de dor de el. Se ridica din pat si face un pas spre mine. A crescut si in inaltime, eu eram mai inalta in trecut, acum e el. Nu mai stau pe ganduri si il iau in brate, macar un lucru bun sa mi se intample si mie. Rupe imbratisarea si ma tine strans de umeri, privindu-ma suparat.

- Mai tii minte promisiunea pe care ti-am facut-o acum 3 ani? Vocea ii era serioasa, dar blanda si plina de speranta. Se referea la faptul ca il va aduce pe Sasuke inapoi, dar acum nu mai avea niciun sens sa se intoarca, locul lui nu mai e aici. Am fost o pr***ta, din cauza dorintei mele de a-l aduce in sat, l-am chinuit si pe Naruto.

- Mi-e indiferent daca o sa se intoarca sau nu, nu avem nevoie de el aici, tot ce a facut a fost sa lase suferinta in urma, dar acum nu mai conteaza, ma bucur ca te-ai intors. Glasul meu era ragusit, abia puteam sa vorbesc, nici nu stiu daca Naruto a inteles ce am zis, dar ma privea intr-un fel dezamagitor. Sasuke a fost mereu un subiect delicat, ma durea de fiecare data cand imi aminteam de el, acum nu mai simt acelasi lucru.

- Exact asta i-am spus si eu. Tresar cand aud aceasta voce necunoscuta, si totusi atat de familiara. Fac ochii cat cepele, nu se poate sa fie el. Imi revin si intorc fata spre sursa vocii si il analizez putin. Si el s-a schimbat, e chiar mai frumos decat imi amintesc. Ochii lui erau la fel de reci, nepasatori.

- Nu spuneti asta, oricum, te astept de cateva zile, Sakura. Nimeni nu ne-a spus nimic despre tine, nu am avut voie sa primim vizite, doar Tsunade ne-a vazut. Tu ce ai patit, esti bolnava? Trebuie sa vorbesc cu parintii tai, Jiraya are un mesaj pentru ei. Incerc sa ma abtin sa nu plang din nou, deja sunt prea penibila. Trag aer in piept si ma indrept spre patul liber dintre ale lor.

- Imi pare rau pentru Jiraya, fac o pauza si imi dreg din nou vocea, ma ustura gatul ingrozitor, imi duc privirea spre ceasul agatat de perete si continui cu o voce slaba: nu o sa primeasca mesajul lui, au murit luna trecuta. Eu sunt bine..

Trag tare aer in piept si ma uit din nou la blond, ma privea cu mila, compatimitor. Urasc sa se uite lumea la mine in modul asta, pana la urma nu sunt singura caruia ii moare parintii, sa isi tina comentariile pentru ei. Era liniste in camera, nimeni nu mai spunea nimic, imi indrept privirea spre Sasuke care si-o muta pe a lui imediat. Usa se deschide brusc, iar pe ea intra Ino impreuna cu roscata din salon. Amandoua se imbrancesc spre patul lui Sasuke care era aproape lipit de cel pe care eram eu. Aveam un deja vu, asa aratam si eu acum cativa ani cand ma certam cu Ino pe Sasuke, cum a putut fi atat de penibila?

Incep sa ma satur de zgomotele pe care le scoteau amandoua, deveneau enervante. Nu stiu de ce, dar vroiam sa iasa cat mai repede. „Iesiti d**cu afara, luati-l cu voi, numai faceti liniste. Tu, roscato, nu ai voie sa parasesti camera de alaturi, nu inteleg ce cauti aici” Se uitau la mine toti trei ca la poarta raiului, mai putin Ino. Stia cum ma comport, ne-am certat odata si nu a iesit bine pentru ea, de atunci nu prea mai are tupeul pe care il avea inainte. Iese afara fara sa zica nimic, dar cealalta nu schita vreun gest. Acum nu aveam dispozitia sa fiu calma, eram chiar nervoasa, nu vreau sa ajung sa o bag in spital pentru a doua oara.

Naruto ma privea speriat in timp ce o scoate pe roscata afara, iar Sasuke ma privea gen „wtf”. Inchid ochii si ma intind in pat, dar imi aduc aminte ca trebuia sa ii consult. Ma ridic si ma indrept spre Sasuke. Ii spun sa isi dea camasa jos, avea abdomenul acoperit de bandaje pe care o sa le schimb. Face cum spun si incep sa ii desfac fasiile albe. Usa se aude, iar cand intorc capul, Naruto disparuse, m-a lasat singura cu Uchiha. Imi amintesc ce am spus mai devreme, chiar daca merita sa il fac sa se simta prost, trebuia sa imi cer scuze.

- Imi pare rau pentru ce am spus,ma bucur ca te-ai intors. Nici eu nu ma credeam, de fapt imi pare rau, imi e frica sa nu iasa din nou sentimentele pe care am reusit sa le inchid. Termin de desfacut bandajul, ranile erau aproape vindecate. Ridic privirea si ii vad expresia ciudata, parea de portelan, ochii ii erau atintiti asupra mea, parea hipnotizat, aveam ceva pe fata? Isi misca mana spre mine, si mi-o pune sub barbie, ridicandu-mi usor fata. Incerc sa ii dau mana la o parte, dar mi-o prinde cu cealalta fara sa isi ia privirea de la fata mea.

Isi plimba degetul mare pe buza mea inferioara, apasand usor. Nu inteleg ce incearca sa faca, niciodata nu m-a atins, poate doar in misiuni, dar asa.. Cu mana libera i-o dau pe a lui jos de pe fata mea si continui ce aveam de facut.

- O sa te autodistrugi, nu are rost sa te razbuni pe corpul tau, nu ai avut nicio vina. Trebuie sa dormi putin. Ma uitam ciudat la el, el e nimeni, nu are niciun drept sa imi spuna mie ce sa fac. Intr-o secunda dispare din pat, mi-am dat imediat seama ce vroia sa faca, nu o sa pic din nou in acel truc, mi-a facut-o odata. Ma ridic rapid si ma intorc, exact cum ma asteptam. Vroia din nou sa ma adoarma ca ultima data. Ma trezesc lipita cu fata de perete, iar mainile mi le tinea strans la spate. Incerc sa scap, dar nu reusesc sa fac nimic, simt doar cum totul dispare, iar ochii mi se inchid, mi-a facut-o din nou.

Deschid ochii si nu vad decat intuneric. Capul ma durea ingrozitor, o sa il distrug pe Uchiha. Ma uit mai atent si observ ca sunt in spital, iar Naruto sforaia in ultimul hal. Ma dau jos din pat, ignorand orice simptoma si ma indrept spre usa, nu isi vor da seama ca am plecat. Incerc sa o deschid, dar e incuiata, asta imi mai trebuia. Singura solutie era geamul, o sa fie floare la ureche. Il deschid incet si ma pregatesc sa sar, dar....