Shot-uri de creație

Subiect: Shot-uri de creație Joi 22 Oct 2015, 02:59

Pătată cu dragoste

Ambele mâini, cu care strângea încheietura bărbatului, îi tremurau. Înghiți în sec și se uită încă odată cu ochii măriți la zâmbetul său larg, încercând să înțeleagă pentru a mia oară de ce mâna lui, care de mult îi alina durerea cu o mângâiere, ținea acum un cuțit înfipt fix în pieptul ei.
Își mușcă buza tare, dându-și sângele, apoi privi din nou spre mâna lui, cu care adânci mai mult lama în carnea ei fragedă. Ea tuși din nou sânge și, încercând să rămână conștientă, își dădu seama că aproape nici nu mai simțea durerea, care mai devreme îi inunda întreg corpul până la ultimul nerv, de parcă sute de ace presărate cu sare îi perforau pieptul.
Când bărbatul adânci din nou cuțitul, fata urlă, dar o palmă caldă îi acoperi gura. Cu pupilele dilatate și lacrimi în ochi se uită la el, la fața blândă pe care o afișa întotdeauna când o zărea dansând degajată prin camerele casei lor.
Și atunci, de ce îi făcea una ca asta? De ce tocmai el? Cu ce îi greșise? Era sigură că o iubea la fel de mult cum îl iubea și ea, chiar dacă dragostea lui pentru ea, adesea era considerată ciudată din perspectiva străinilor.
Părul roșcat al bărbatului îi gâdilă acum gâtul fetei, în timp ce obrazul său se lipi tandru de al ei. Începu să murmure un cântec vechi la urechea ei, pe care fata obișnuia să il cânte la pian în serile mieroase, cum îi plăcea lui să le numească, înainte de-a face dragoste.
Fata voia să poată zâmbi la auzului acelei voci frumoase, dar dezamăgirea pe care o resimțea era prea dureroasă, chiar mai rea decât acel cuțit blestemat.
Bărbatul răsuci cuțitul din nou și se lăsă cu genunchii pe parchet, lângă fată, când această căzu din cauza neputinței de a se mai ține pe picioare.
Întreaga podea era acoperită cu petale de trandafir, iar în ochii lui, faptul că se aflau împreună jos printre ele, îl făcea să tremure de plăcere.
- Chiar nu te înduri să mori, draga mea.
Aceasta îi strânse sacoul negru în pumni, dar fără folos. Cu fiecare secundă care trecea, își simțea corpul tot mai lipsit de viața, iar sângele ce continua să-i păteze rochia albă, confirma rana adâncă pe care i-o provocase. Voia doar să știe de ce, dar era incapabilă de a scoate vreun cuvânt.
Bărbatul îi cuprinse bărbia în degetele sale lungi, privind-o lung în ochii de un albastru șters, care încet încet își pierdeau din strălucire. Nici lacrimi nu mai avea ca să plângă. El rânji, apoi o sărută scurt pe buze și îi admiră părul nisipiu, care odată era frumos aranjat în bucle, căzându-i ușor pe umerii mici.
- Ești frumoasă chiar și când ești pe moarte, dragostea mea...
Acesta îi indreptă fetei privirea către calendarul de pe peretele camerei și-i spuse tandru la ureche:
- Privește, este o zi așa deosebită, chiar în data de 14 februarie 2014. Ți-am spus că îmi voi pune toată dragostea în ziua aceasta, nu-i așa...? Sper că iubirea ce ți-o port ți-a ajuns la inimă acum...
Ultimul lucru pe care l-a mai văzut fata a fost zâmbetul lui și bucuria cu care spunea acele cuvinte, de parcă ce tocmai îi făcuse îl făcea cel mai fericit om de pe pământ. Era în regulă? Dacă murea pentru el, îl făcea fericit?
Durerea din suflet a împins-o să întindă o mână spre el, dar a simțit cum, pur și simplu, trupul firav îi căzu pe podea, incapabilă fiind de-a se mișca sau de-a-și mai deschide pleoapele ca să mai vadă încă odată acel zâmbet. Își simțea picioarele reci și de acolo parcă săgeți de gheață îi traversau corpul până în piept.
Oh, sfârșitul era....
*
- Ce se întâmplă?! se ridică fata țipând.
Mama sa, care stătea pe un scaunel de spital în dreptul patului ei, își îndreptă imediat privirea spre ea cu ochii mari. Nu se aștepta ca fiica ei să țipe în asemenea hal, de parcă tocmai urma să o calce o mașină. Această se dădu mai aproape de pat și îi cuprinse fetei mâinile în palmele ei.
- Draga mea, ești în regulă?
Fata se uită în ochii mamei sale, întrebându-se ce tocmai se întâmplase. Observă că femeia nu părea foarte îngrijorată, ceea ce o făcea și mai confuză decât era deja. Se uită în jurul ei, observând că se afla într-o cameră din vechiul spital, probabil, căci părea mult prea mucegăită și mică. Un doctor ce era cu spatele, prepară o înjecție, dar nu-i dădu atenție și își întoarse privirea spre mama ei.
- De ce mă aflu într-un spital?
- Oh, nu-ți amintești? Ai avut o cădere de calciu și a început să-ți sângereze nasul abundent, apoi ai leșinat.
- O cădere de... sângeram?
Fata își mări ochii și se uită imediat la pieptul ei, care sângera abundent. Începu să-i tremure incontrolabil mâinile și abia reuși să-și desfacă mai repede nasturii halatului verde ce-i acoprea corpul. Era pe jumătate îmbibat de sânge, iar rana din piept era deschisă. Totuși, nu simțea nicio durere. Își simți pulsul în gât, fiindu-i imposibil să mai spună ceva câteva minute bune. Simțea cum tremură din ce în ce mai rău și îi venea să plângă când își aminti cum iubitul ei o înjughiase.
Mama ei chiar nu vedea? Nu părea deloc îngrijorată!
- Mamă, mor!
- Ce-ai pățit de spui așa ceva?! Te simți slăbită?!
Mama sa se ridică panicată de pe scaun, dar era ca și cum nu realiza ce se întâmpla de fapt.
Fata îi făcu semn spre pieptul său, dar mama ei părea la fel de confuză.
- Sânge! Am sânge pe mine! Eu...
- Draga mea, nu ai niciun sânge nicăieri. Nasul tău e în regulă, dacă la asta te referi...
- Nu, nu înțelegi! Eu...
- Cred că ar fi mai bine să ieșiți din sală, le întrerupse o voce masculină. Acum trebuie să-i administrez o injecție și vreau să se liniștească.
Femeia încuviință, apoi o încurajă pe fiica ei că totul e în regulă și ieși în grabă din sală. Fata privi spre femeie până închise ușa în urma ei, apoi se întoarse panicată spre doctor, care își dădu peruca neagră de pe cap, lăsând șuvițele lungi, roșcate să-i cadă pe piept.
Se apropie de fată și se uită lung la pieptul ei, ce sângera abundent.
- Kai! țipă ea. Sângerez, nu-i așa?!
Bărbatul se uită cum iubita lui tremura toată, privindu-și mâinile pătate de sânge, fiind fascinat de modul în care reacționa. Îi simțea frica și panica, iar acel roșu care se prelingea frumos pe corpul ei era magnific. Îi făcea inima să tresalte. Îi luă mâna într-a lui, privind-o blând.
- Despre ce vorbești? Doar ai avut o cădere de calciu. În plus, vei fi bine, până mâine, de ziua îndrăgostiților, ca să sărbătorim din nou... și din nou... și din nou...
Cu ochii măriți, fata privi calendarul de pe peretele din spatele bărbatului, care-i zâmbea iar în acel mod cum o făcuse când o înjunghiase. Știa că o făcuse.
Când văzu data, înghiți în sec.
"Cum e posibil să fie doar 13 februarie 2014" ?

Eu, care eu?

Sufletul mi-era îndurerat, când priveam lucruri rele.
Care rele?
Rele, de ce le percepeam rele?
Gândurile îmi erau negre și ele.
Ale cui, ale mele?
Eu, care eu?
Îmi simțeam viața trecând pustie,
Ce voiam să fac, naiba știe...
Viața cui? A mea?
Eu, care eu?
Degeaba încercam să tac, bunătatea s-o păstrez,
Căci ego-ul mă împingea să concurez...
Ego-ul cui? Al meu?
Eu, care eu?
Încercam să mă găsesc, dar fără folos.
Nu înțelegeam de ce tot era pe dos...
Pe dos? Trebuia să fie altfel?
Cine spune, ei?
Ei, care ei?
Mai marii se lăudau cu mintea lor
Încât mai micii stăteau în banca lor...
Cu mintea cui, a lor?
Ei, care ei?
Mai apoi, prin încercări nenumărate,
Aflasem că în mine stăteau toate.
În mine, unde, care eu?
Eu, dar ca eu?
Și părinții exagerau mereu,
Spunând s-am grijă de corpul meu.
Corpul cui, al meu?
Eu, dar care eu?
În final am înțeles, de ce toate n-aveau rost.
Doar din perspectiva lor, totul parea clar pe dos,
Dar uitându-mă mai bine,
M-am urmat numai pe mine.
Pe eu, eu care am venit sa fac necunoscutul din mine cunoscut...
Eu, care eu...
Toată lumea purta măști, toți făceau "ce trebuia",
Nimănui nu-i mai păsa de ființa sa.
Eu am ales să-mi pese și să caut scopul,
Chiar dacă alții spun că acum doar m-a lovit norocul.
Și-am aflat încă ceva...
Că ți-l faci cu mâna ta.
A ta, a cui?
Tu, dar care tu?

Subiect: Re: Shot-uri de creație Joi 22 Oct 2015, 21:40

OMG. M-am bucurat asa tare cand am vazut ca ai deschis topic aici incat am citit tot dintr-o rasuflare. Ce ai scris tu aici este magnific, si ma bucur ASA MULT ca ai postat. Pe parcursul primei lucrari, am fost gen: O DOAMNE O DOAMNE O DOAMNE. Ideea a fost asa originala, mi-am imaginat totul atat de clar incat am simtit durerea descrisa de tine; n-am cuvinte, sincer. Ideile tale si modul in care le conturezi imi depasesc toate asteptarile!
Iar cu a doua creatie, mi-ai demonstrat ca esti intr-adevar geniala si ca poti face orice in materie de literatura. Pot spune ca m-am regasit in aceste versuri. Iubesc ce scrii atat de mult, ma simt ca un copil ce primeste intotdeauna ce doreste atunci cand citesc ceva creat de tine. "Toata lumea purta masti, toti faceau "ce trebuia", nimanui nu-i mai pasa de fiinta sa." - acesta e un mesaj puternic, intr-adevar, e partea mea preferata, iar ultimul vers a intarit si mai mult mesajul transmis de tine. Imi pare rau ca este unul trist si ca uneori ne negjilam propriul suflet, insa ma bucur enorm ca ai surprins asta intr-o astfel de lucrare.
Iti urez mult succes in continuare si sper sa vad ca postezi cat mai des pe aici, sa ma anunti. *hugs&kisses*

Subiect: Re: Shot-uri de creație Vin 23 Oct 2015, 02:30

Față în față

Se uită în jur. Strâmbă din nas și închise un ochi, când o picătură de sudoare i se scurse de pe frunte. Voia să-și streagă ochii, ca să nu o usture când avea să-i redeschidă, dar era incapabilă să se miște, căci frica îi acapară întreg corpul.
Era total dezgolită, lipsită de haine... lipsită de voci, sunete, mișcări sau de diferitele zgomote de vase sparte, provocate atunci când prietenul ei se enerva că nu făcea mâncarea bună. Acea liniște o enerva și se simțea neputincioasă, o făcea mai ales să fie atentă și la cel mai mic gând ce-i traversa mintea aglomerată.
Inspiră adânc, crezând că în felul acesta își va face inima să revină la bătăile normale, atât ea, cât și pulsul accelerat pe care-l simțea în stomac, gât și mâini. Simțea cum îi tremura ușor capul când încerca să-l miște. Își auzea tare și clar bătăile inimii, de parcă încerca să ajungă la ea, să-i transmită un anumit mesaj. Se simțea trădată de propria ei ființă, era ca și cum tot coprul țipa la ea să înceteze ca să mai gândească.
Își deschise ochii, iar o lacrimă i se scurse pe obraz, căci o usturau de la contactul cu picăturile de sudoare ce tot continuau să curgă. Îi era cald și simtea cum toată carnea fierbea pe ea, de parcă ar fi avut lavă încinsă dedesubtul acesteia. Continuă să-și miște golbii oculari în diferite direcții, dar totul era negru. Nici măcar un colț sau vreo urmă de ceva...
"Unde mă aflu?"
Ultimul lucru pe care și-l amintea era patul, care i se păruse atât de confortabil și primitor, după o zi foarte obositoare la o muncă pe care o detesta. Cel mai dulce moment era atunci când punea capul pe pernă și își punea căștile de la telefon în urechi, ascultând muzica, care-i plăcea, ca să uite de tot și toate, chiar și de prietenii care mai tot timpul o supărau și, uneori, o ridiculizau. Și atunci, de ce se afla aici? Oare visa? Ei bine, dacă era un vis, nu era deloc unul plăcut. Încercă totuși să se convingă că era doar o proiecție urâtă a minții ei, dar durerea ce-i circula în vene era prea reală, înțepăturile din trup erau prea dureroase, sentimentele prea multe, iar atenția asupra propriei persoane mult prea exagerată.
Privi în jos, dar nu era nimic. Doar negru. Simțea doar un perete de energie care-i susținea picioarele, dar naiba știa unde și la ce nivel. Dacă avea să cadă într-un mare gol în caz că s-ar fi mișcat din loc?
Începu să plângă și se lăsă pe vine, încercând pe cât de mult posibil să ignore durerea care o acapară în jurul genunchilor. De ce se întâmpla asta? Începu să plângă mai tare, lăsând să iasă afară toată furia, supărarile și regretele, încet încet, suspinele transformându-se în urlete de disperare, urelte care o împiedicau și să mai respire normal.
Își simțea inima cum voia singură să plece din pieptul său, având mai mult dorința să fugă, pur și simplu, de la ea, fără nicio explicație. O adevărată luptă se dădea înăuntrul ei, unde tot corpul era împotriva sa.
- Patetic, se auzi o voce din dreptul său.
Se opri din plâns și-și îndreptă încet privirea către acea persoană. Avea aceeași voce ca și ea, ceea ce o făcu să înghită în sec, dar, dacă totul nu era deja prea mult, momentul în care a văzut-o pe femeia ce stătea în fața ei, a fost ca o lovitură. Își mări ochii, când observă ca era chiar ea.
Se uită în stânga și în dreapta, dar nu mai era nimic în jur, în afară de acel peisaj sumbru care-i oferea o stare atât de urâtă. Reveni asupra femeii, analizându-i părul lung și blond, doar că, spre deosebire de ea, al ei era des, strălucitor și plin de viață. Continua să-i urmărească cursul brațelor, al picioarelor și al întreg corpului, minunându-se de pielea nedetă și sănatoasă pe care o avea, fiind complet lipsită de rănile și vânătăile urâte pe care le avea ea, cea originală.
Ochii femeii din fața sa aveau o strălucire aparte, păreau total diferiți, cu toate că erau la fel. Și chiar dacă dispunea de o frumusețe spulberătoare, încruntătura ochilor ei arăta că era mai mult decât supărată.
- Cine ești tu?
Femeia care venise pufni.
- Te uiți la mine și chiar mă întrebi asta? Sunt tu, dar... se pare că te-ai uitat complet ca să mă mai recunoști.
- Ești eu... ?
Femeia rănită se uită adânc în ochii celei frumoase, neînțelegând pe deplin ce voia să spună, apoi se uită din nou confuză în jurul său și reveni asupra femeii frumoase.
- Dar, ești așa frumoasă, de ce tot acest negru e în jur?
Femeia din fața ei oftă lung, încrucișându-și mâinile la piept.
- Este creat doar de tine, de propriile tale gânduri cu care adormi în fiecare noapte...
- Dar de ce mă aflu aici, de ce simt durerea asta? De ce toți mă...
- Oprește-te, îi spuse clona sa. Ai noroc că încă mai rezist aici, în tot acest spațiu, căci dacă nu mai eram, ai fi murit de mult.
Femeia încercă să se ridice, dar fără folos, căci durerea era prea mare ca să-și mai miște și un singur deget. Dădu frâu liber lacrimilor și se uită întrebătoare la femeia frumoasă.
- Ce vrei să spui, că aș fi murit? Până la urmă, cine naiba ești ca să-mi spui asta?
Acea femeie frumoasă se uită cu milă la felul în care arăta și cum ajunsese partenera ei și se lăsă și ea pe vine, uitându-se în ochii săi.
- Sunt tu. Mai exact, sufletul tău. Ce crezi că se va întâmpla dacă continui să nu-mi dai ascultare? Chiar nu vezi? Până și acum mă respingi, mă vezi în fața ta și nici măcar nu mă recunoști.
- Dar eu...
- Fără dar. Nu vrei niciodată să mă bagi în seamă, nici măcar atunci când încerc să strig la tine să ieși din cercurile de prieteni care îți fac rău. De câte ori nu te-am mustrat să te desparți de prietenul tău, să nu mai muncești la acel job și să-ți iei măcar o zi liberă? O zi în care să creezi și din arta mea. Măcar o zi să te ocupi și de mine, să arăți frumusețea, ce stă aici, lumii...
Femeia, ea, cea originală se încruntă și luă o mică distanță față de sufletul său. Cum putea crede toate acele aberații? Era clar nebună, era doar un vis! Cum putea să-i spună să-și ia pur și simplu o zi liberă și să se ocupe de ea, când se ura atât de mult?!
- Nu înțelegi! Ce ar zice ceilalți, ce ar spune lumea? Ce ar zice Erik dacă m-aș despărți dintr-o dată de el, sau prienteii mei dacă îi las, dintr-o dată baltă?! Cum adică să-mi iau o zi liberă de la job, cu ce vrei să trăiesc?!
Sufletul ei oftă, iar lacrimile ce-i curgeau acum pe obrajii catifelați, au făcut-o pe femeie să înghită în sec și să înceteze să mai țipe. Doamne, ce avea? Parcă nu gândise când spusese acele lucruri. Se uită din nou la femeia ce susținea că îi este suflet și observă cum încet, frumusețea ei era pătată de acele lacrimi amare. Se simțea rău și regreta că-și făcuse rău, până la urmă, tot ei.
- Ascultă-mă, îi spuse sufletul. Dacă vei continua în felul acesta, eu n-am să mai pot sta aici. De fiecare dată când te cerți, mă simt certată și plâng în liniște. De fiecare dată când ieși cu atunrajul tău, simt cum tone de toxine îmi invadează încăperea artei mele frumoase. De fiecare dată când prietenul tău te lovește, simt cum iubirea ce o eman se stinge...
După o lungă tăcere în care niciuna nu mai spuse vreo vorbă, sufletul continuă cu o voce plină de regret:
- Tu nu mă vezi? Mă respingi, habar nu ai că ai fi mult mai fericită dacă m-ai alege pe mine.

Trezește-te și joacă

Te uiți pierdut în depărtare, dar camera e goală.
Privești cum nimeni nu-i în jur și totul se destramă.
Ce fel de joc mai e și ăsta, când nu vrei să te ridici?
Dacă doar îți plângi de milă, de ce naiba ești aici?
Stăteai pe-o canapea mai veche, gândindu-te lucruri...
Stăteai cu ochii acoperiți, analizând mărunturi...
Și zilele treceau, anii treceau și ei.
Și nopțile tot se lungeau și le pierdeai pe-alei...
Și ele tot goale erau.
De ce simți durerea-n noapte, când sufletul ți-e singur?
De ce n-ai bucuria aproape... căci nu-nțelegi, desigur.
Și mai mereu te abțineai, tristețea să ți-o verși...
Credeai că frumusețea reală era doar în povești.
Și când din nou culoarea nopții revenea,
Simțeai cum în stâfundul minții stătea, se oglindea...
Și-ți ajungea până la oase, rupându-te încet,
Voiai să pleci departe, să te scufunzi în apă; voiai să te înnec.
Dar, dragă ființă minunată, nu proceda așa,
Căci nimeni nu e responsabil de fericirea ta.
Când crezi că alții sunt de vină pentru a ta furie,
Adu-ți aminte că viața-i bucurie.
Și ce dacă acum ești singur și toți nu te-nțeleg?
Completarea lor e falsă, tu te-ai născut întreg.
Caută s-alergi în noapte cu brațele deschise,
Să-mbrățișezi cu bucurie și ușile închise...
Să realizezi că totul e-n puterea ta, să te urmezi pe tine,
Să nu dai ascultare lor, ce-ți spun că nu e bine...
Privește viața ca un joc, căci asta chiar și e.
Fă tot ce vrei să faci, să vezi ce bine e.
Trăiește, simte și zâmbește, privește înde-aproape,
Iubește-ți sufletul frumos, iubește-le pe toate...
Și chiar și-atunci când ești rănit, continuă să zâmbești,
Treci peste și învață și vei vedea cum crești,
Trezește-te din agonie și te dezleagă de trecut...
Acum contează ce ai tu și nu ce ai avut...
Și, suflet drag, nu ești ratat,
Căci jocul nu s-a terminat.

Cred că poezia care o am mai sus de postarea asta, era ca un fel de întrebare, iar răspunsurile vin în poezia postată aici. Nu știu, așa m-am gândit după ce le-am recitit pe amândoua. :))
Nu sunt poet, dar sper să fie plăcute. Pentru mine au fost. :)

Un puf alb și unul roz

Stai acum întins pe jos,
Cu-n puf alb și unul roz.
Și te uiți la puful alb
Și zâmbești la puritate.
Și te uiți la puful roz,
Că de dragoste ai parte.
Dar dacă ar fi s-alegi,
Care puf s-ar potrivi?
Care nunță-i potrivită
Pentru a putea trăi?
Te întorci pe-o parte și inspiri adânc...
Dacă doar una din nuanțe ar fi singură pe pământ?
Într-o parte de grădină,
Flori albe o-mpodobeau,
Dar acolo, fix în spate,
Cele roz tot apăreau.
Și de-ar fi să le combini,
Ce, nu s-ar putea?
Dragostea e puritate...
Ce, nu e așa?
Și atenția ți-e furată,
Căci o voce te trezește,
Nici nu-ți vine să respiri
Când vezi că puful vorbește.
Și țipă să-l ții departe,
De geamănul său cel roz,
Spune că e-nșelător și minte
Și te-ntoarce fix pe dos.
Dar nici cel roz nu se lasă
Și îl contrazice,
Spune de cei sinceri
Că doar stau să pice.
Iar tu, total derutat,
Te întorci la ale tale...
Pentru a le împăca,
Sigur mai există o cale.

Asta... asta nu o luați în serios. Eram amuzată de ceva și nu m-am putut abține. :))

Subiect: Re: Shot-uri de creație Vin 23 Oct 2015, 22:45

Hello there. Ai fost foarte rapida (ceea ce ma face super fericita, of course). Am citit mai devreme creatiile tale, insa am uitat sa las comentariu. Bineinteles ca voi incepe prin a spune ca IUBESC ASA MULT CE SCRII (pentru a ”n” oara, dar chiar o fac). In primul rand, iubesc faptul ca incurajezi mesajul de iubire de sine, acceptare, si evidentiezi cat de rau este daca nu ne oferim noua atentie, atat spiritual (mai ales), cat si fizic. Oamenii care incurajeaza mesajul asta sunt preferatii mei, iar tu il surprinzi perfect prin creatiile tale, prin ideile tale. Mi-a placut mult prima compunere, esti asa un geniu! Ma intreb cum ar fi daca toti am avea o intalnire cu sufletul nostru, in care sufletul ne-ar spune tot ce il deranjeaza, si ce ar trebui sa facem. Iar in al doilea rand, vreau sa spun ca tot ce scrii este placut pentru mine, si chiar te pricepi la poezie. Ma bucur ca ai facut aceasta completare pentru poezia anterioara. Pot spune ca prin poezia aceasta, a doua, mi-ai reamintit niste lucruri foarte importante pe care ar fi trebuit sa le respect; iar pentru asta iti multumesc, sincer. Chiar ma ajuti prin ceea ce scrii, iar faptul ca doar prin cuvinte faci o conexiune asa puternica cu cititorul e awesome, nici nu stiu cum sa exprim ce simt cand citesc ceva scris de tine, dar sper ca ai inteles ce am vrut sa spun (nu-s buna la explicatii, da). A treia a fost taare draguta, nu cred ca am mentionat, dar iubesc titlurile pe care le alegi. Sincer, nici nu am avut idee la ce sa ma gandesc cand am citit titlul ”Un puf alb si unul roz”, si daca e ceva ce iubesc la literatura, e sa nu stiu la ce sa ma astept; imi place sa vad idei originale.
Well, ce sa-ti mai spun? Iti multumesc mult de tot pentru anunt, abia astept sa mai postezi! Mult succes si spor si inspiratie in continuare! *hugs&kisses*

Subiect: Re: Shot-uri de creație Sam 05 Dec 2015, 15:44

Hello ^^ Nu pot decât să susțin ideile Elinei și să-ți reamintesc că ai un fel aparte de a-ți transpune gândurile pe hârtie sau pe aceste pagini digitale. Consider că ești un geniu în toată puterea cuvântului, deoarce îți folosești talentul într-un mod care vrea să corecteze greșelile pe care oamenii le fac în fiecare secundă a vieții lor.
Am mai citit lucrări scrise de copiii din generația mea (să zic așa) și am fost de părere că scriau bine și chiar o făceau, dar, spre deosebire de tine, nu puneau nimic special în evidență. Și prin special mă refer, bineînțeles, la faptul că surprinzi tragedia vieții în apogeul ei și că astfel ne sugerezi că ar fi bine să încetăm să facem acel lucru- de pildă să ne urâm pe noi înșine.
Pot adăuga doar faptul că mi-au plăcut foarte mult Eu, care eu? și Trezește-te și joacă. Nici celelalte creații nu au fost mai prejos, dar cele doua menționate mai sus m-au marcat mai mult, aș putea spune.
Sper din toată inima că o să mai postezi ceva, fie proză sau poezie.

P.S Voiam să spun că-mi pare rău că nu am apucat să citesc Vânătorul de umbre. Citisem primul capitol și așteptam să postezi mai multe ca să nu mor cumva de nerăbdare... dar apoi l-ai șters și m-ai omorât tu.

Subiect: Re: Shot-uri de creație Mier 16 Dec 2015, 04:09

Negociere în divin

Doar odată mai lasă-mă să mă apropii
Și să-ți simt parfumul tare...
Doar lasă-mă să te privesc,
Căci simt că amintirea moare...
Lasă-mă să-mi întind brațele spre tine
Și să te cuprind, să-ți simt căldura...
Dar nu vrei, te întorci și pleci.
Îmi privesc fața în oglindă...
Te-am înlocuit cu propriul meu chip trist.
Atât de dor îmi e...
N-am înțeles că am greșit, și am uitat să-ți spun
Că mi-am ales ultimul drum.
Te văd în fiecare ciob al oglindei sparte,
Iar pumnul meu însângerat
Tremură de la impact...
Așa ți-am distrus și ție inima și te-a durut
Nu-i așa, dragoste?
Te-am rănit din egoism, iar acum îmi pare rău...
E prea târziu ca să mai dau ochii cu tine
Ai tăi privesc deja în inima altei femei.
Sunt geloasă pe a ta iubire ruptă din divin,
Și-mi urăsc nevoia de-a te avea din plin...

Să negociezi în pura dragoste e un blestem,
Care se va întoarce la tine...
Să ceri ceea ce tu nu ai,
Nu e frumos, copile.
Și să forțezi pe cineva, ca să stea cu tine,
Drag suflet trist, să știi că nu-i faci bine...
Va suferi și el și tu, deși acum nu se observă.
Nevoia de-a avea, ucide dragostea.
Iubește și atât,
Să nu ai așteptări,
Căci dacă nu iubim cu adevărat, pierim
Și nu-i nevoie de negocieri în prea frumos divin.

Puterea e la tine

Ai mușcat momeala, veninul curgându-ți peste buze...
Ce te-așteptai ca să obții? Miros de panseluțe?
Te-ai avântat la disperare, spre locuri în neștire,
Te-ai afundat în întuneric, sprând la un mai bine.
Dar ce credeai? Că merge așa?
Că dacă fugi de realitate, chiar vei scăpa de ea?
Mă uit la tine și mă-ntreb ce te-a făcut așa...
Mă-ntreb mereu când zăresc oameni: "Trăiește cineva?".
Cum poți să crezi că vei scăpa de ceea ce conții?
Vânzându-ți sufletul întreg, pentru-a putea pierii?
Te închideai în casă, sperând să scapi de toate...
Deși tânjeai non-stop ca ei să-ți dea dreptate.
Aplecai capul la vorbe din afară și plângeai constant...
Voiai să demonstrezi că poți. Și crezi c-a funcționat?
Atât de mult i-ai ascultat, crezând că ei zic bine...
Ai renunțat să vezi acea comoară mare, care se află în tine!
Te concentrai pe toate defectele...
Nu acceptai nici complimentele.
Apoi ai început să crezi că tot ce faci nu este bine
Și uite așa, suflet frumos, tu te-ai închis în tine.
Ți-ai pus plasa societății peste ai tăi ochi vii,
Urmând credințe în vânt, oprindu-ți vocea inimii.
Credeai că e ceva greșit cu tine și singur tu te-ai refuzat,
Ai făcut tot ce-au vrut ei doar ca să fii acceptat.
Nesuportând să mai ții măști, curând tu ai cedat...
Iar bunii tăi prieteni, tot baltă te-au lăsat.
Eu îți întind o mână și te trag cu putere,
Observ că încă plângi în marea de tăcere.
Știu că nu poți spune multe, căci ești dezamăgit,
Știu că tot nu te recunoști, căci ești deja pierit.
Ridică-te... haide... te-ajut.
Deja un pas și încă unul și, uite, ai crescut!
Renunță la victimizare și la cerșit iubire,
Renunță să mai crezi tot ce se-aruncă în tine.
Renunță la acele gânduri, care te chinuie în noapte...
Ia-ți înapoi puterea, ridică-te în picioare,
Folosește-ți energia în lucruri de valore.
Învață să apreciezi tot ce ține de tine
Și doar schimbă cursul atunci când nu-ți convine,
Învață să iubești și să îți verși comoara în creații...
N-ai tu idee câtă bucurie ai și câte palpitații...

Iubiri din nevoie

Iubire, iubire, de mult ești pierdută...
Doar pomii cei falnici din plin mă sărută.
Dorința ce arde în inima mea,
A fost de mult stinsă din cauza ta.
Oh, lacrimi șiroaie, pe obraji mi se scurg,
Când mă gândesc, dragoste, că am vrut sa fug..
Dar tu m-ai lăsat, iar eu te-am iubit,
Acum ești faimoasă și eu prăpădit.
Și uite trec anii, iar noi nu ne unim...
Din cenușa veche, cumpliți devenim...
Acum te blestem, să suferi ca mine,
Să arzi între lanțuri, sângerând în neștire.
Să-mi simți buzele calde și a mea mireasmă,
Și mâna mea blândă mângâindu-te pe față.
Cerșesc zilnic la tine, iubirea cea pierdută,
Și, dragoste, ești mincinioasă, credeam că ești profundă.
Dragoste, ce-mi faci? Mereu tu fugi de mine...
Mă tot târăsc și-ncerc să ajung la tine.
Și sunt egoist, te vreau doar pentru mine,

Stăteam și analizam și tot nu-nțelegeam...

- Te iubesc.
- De ce?
- Te iubesc și atât.

Îți simt căldura inimii.
Se extinde, cuprinzându-mă din plin,
Iar când te ating,
Timpul nu există...
Și respir la unison cu tine,
Întrebându-mă cum va evolua această stare.
Te sărut și mă retrag pentru a te privi din nou.
Dintotdeauna te iubesc...

Aceste poezii le-am scris acum ceva timp. Le-am scris pentru o bună prietenă. Îmi place să transpun în poezii informațiile pe care le aflu și ce observ la oamenii din jur.

Subiect: Re: Shot-uri de creație Mier 16 Dec 2015, 22:38

Hello there! SUNT ASA FERICITA CA AI POSTAT! M-am bucurat tare mult cand am observat ca ai adus noi creatii, mai ales poezii, caci imi place sa citesc ceva diferit de proza. Vreau sa incep prin a spune ca Puterea e la tine a fost preferata mea; probabil o voi spune mereu dar apreciez si voi aprecia intotdeauna mesajele pe care le transmiti in lucrarile tale. Scoti in evidenta diferite sentimente pe care, ca vrem, ca nu vrem, le traim la un moment dat, iar faptul ca le-ai scris pentru o buna prietena face ca ceea ce ai vrut sa spui in creatiile tale sa fie si mai puternic. Poeziile astea imi demonstreaza ce persoana complexa si talentata esti. Cele cu tema iubirea mi-au placut, de asemenea, foarte mult datorita sinceritatii ce mi-au transmis-o. Absolut genial, sincer iti spun.
Astept cu nerabdare si urmatoarele creatii! *hugs&kisses*

Subiect: Re: Shot-uri de creație Joi 17 Dec 2015, 18:46

Hello ^^ M-am bucurat când am văzut că ai postat, deoarece tot ceea ce scrii este ca o oglindă ce reflectă realitatea, o oglindă, vrăjită parcă, care arată doar greșelile, o oglindă atât de bine lucrată, încât pot spune că este cea mai prețioasă dintre toate.
Îmi place felul în care Negociere în divin și Iubiri din nevoie surprind tematica iubirii, tragedia ei, dar pentru că ideile exprimate în Puterea e la tine îmi sunt mult mai familiare (din experiența mea sau a cunoștințelor mele), pe aceasta din urmă o aleg să intre în rândul preferatelor mele, alături de Eu, care eu? și Trezește-te și joacă.

Renunță la victimizare și la cerșit iubire,
Renunță să mai crezi tot ce se-aruncă în tine.
Renunță la acele gânduri, care te chinuie în noapte...
Ia-ți înapoi puterea, ridică-te în picioare,
Folosește-ți energia în lucruri de valore.
Învață să apreciezi tot ce ține de tine
Și doar schimbă cursul atunci când nu-ți convine,
Învață să iubești și să îți verși comoara în creații...
N-ai tu idee câtă bucurie ai și câte palpitații...

Atât de multă putere atribuită unor versuri am întâlnit foarte rar. Am avut impresia că fiecare vers își lua propia formă și te împingea de la spate să-ți corectezi greșelile, să încerci ceva nou, să descoperi ceva, să te cunoști pe tine însuți.
La nicio creație de-a ta n-am avut nimic negativ de spus, nimic de corectat- numai gânduri bune, de admirație îmi traversau mintea. Chiar ești un geniu. a hug

Subiect: Re: Shot-uri de creație Mar 22 Dec 2015, 02:40

Îndrăgostită de creație

Își ridică ușor pleoapele, genele dese ajungându-i până la sprâncenele pensate recent. Era singura zi în care decise să se machieze, ca să își scoată ochii verzi în evidență, printr-un contur negru, urmat de un fard mov pătrunzător. Își dorea din suflet să fie frumoasă pentru iubitul său și să se asigure că el o va privi cu drag în ochi când avea să fie gata.
După ce își pieptănă părul brunet, își aplică un ruj roșu aprins pe buzele mari și își întoarse privirea spre ceasul de lângă noptieră pentru a verifica ora. Răsuflă ușurată când observă că era 19:30. Avea întâlnirea cu iubitul ei la ora 20:00, fix lângă bradul, pe care îl făcuse singură, cu o zi în urmă, de Ajun. Se ridică și, privindu-se în oglindă, pentru prima oară zâmbi sincer la propria sa imagine de femeie. Nu se considera frumoasă, niciodată nu o făcuse, dar astăzi simțea că este.
Își strânse machiajele, apoi își luă o lumânare rotundă cu miros de trandafiri și o brichetă. Zâmbi la cele două obiecte, apoi se îndreptă în sufrageria mare și goală, și merse lângă brad.
- Nu m-am putut abține să nu te văd acum...
Spuse tandru, când observă că ceasul indica 19:40. Se așeză în genunchi pe covorul albăstrui și scoase dintr-o cutie mare, un manechin, la care lucrase un an de zile ca să-l realizeze exact așa cum i-ar fi plăcut ei să arate un bărbat. Îl așeză lângă brad și-i luă mâna într-a sa, simțind acel cauciuc de parcă ar fi fost piele reală, emanând căldura de care avea nevoie pentru a se simți iubită și apreciată.
Îi mângâia părul blond, cu tentă de alb pe la vârfurile lungi, ce-i cădeau peste ochii puri, albaștri. Zâmbi, aducându-și aminte cât de mult stătuse să-i lipească părul, pentru a ieși perfect. Zâmbetul lui fusese creat din dorința sa de bucurie, simțea că dacă el zâmbește, așa va putea face și ea. Se așeză mai mult lângă el, apoi își lăsă capul să se odihnească pe umărul său.
- Tu ești așa blond, ca soarele, emanând căldură, ai ochi puri ca cerul într-o dimineață. Combinația trăsăturilor tale mă face să văd frumosul...
Ea își privi unghiile negre. Simțea că un suflet scurs în întuneric, ca și ea, avea nevoie de multă lumină, iar acea lumină era el. Lacrimile începu să-i curgă, atât din cauza tristeții că nimeni nu o înțelegea, cât și de bucuria pe care o avea, știind că, măcar propria ei creație o va iubi așa cum era ea, nebună.
Se întoarse cu fața spre el, zâmbindu-i, iar după ce-l sărută pe frunte, scoase bricheta și dădu foc lumănării rotunde cu miros de trandafiri. I-o așeză în piept, mai mult în dreptul inimii, după ce aplicase lipici pe fundul căpăcelului metalic. Privea flacăra de parcă era un copil în fața cadoului mult dorit. Începu să plângă ușor, zâmbind lung. Era fericită. Îl luă în brațe și își așeză palma pe flacăra lumânării din pieptul lui, lăsând micul foc să-i ardă pielea din jurul degetelor. O înțepa, dar așa își putea imagina că el o atingea cu adevărat. Îl dădu cu parfumul ei, bărbătesc, preferat, pe gât, apoi îi inspiră mirosul, simțind că amețește de bucurie cu fiecare secundă.
- Dacă n-am putu găsi frumosul în afară, atunci te-am creat singură...
Fularul roșu cu clopoței de Crăciun al bărbatului îi încânta ochii, din cauza instalației cu beculețe în culori diverse pe care i-o atașase. Își putea imagina căldura atașată în pieptul lui, ca adevărata dragoste, care lipsea din toți oamenii pe care îi întâlnise. Zâmbi și, în timp ce mângâia flacăra, spuse:
- Îți mulțumesc că luminezi pentru mine Crăciunul acesta... Te iubesc, draga mea creație.

Prezent uitat

O față pierdută zăresc în depărtare,
Cu un corp la fel de absent.
O lacrimă curge pe al său obraz palid...
Prezentul e uitat.
Doi ochi negri priveau in golul infinit, vizualizând trecutul.
Viitorul de care spunea și ea mai mult o chinuia...
Si cand îi arătam grădini cu flori din paradis,
Stins, sufletul era plecat spre un alt vis.
Prezentul e uitat.
O adevărată prăpastie în care-i pică mintea, iar ființa sa se scufundă.
In amintiri chinuitoare continuu rătăcea.
Si o adevărată luptă se dădea în sufletul celui ce căuta în disperare viitorul...
Viitorul care ar fi putu să fie, dar a trecut nerealizabil.
Prezentul e cu adevărat uitat, spun îngândurată.
Din suflet se desprind rămășițele durerii, care au rămas.
Continuând să se lupte cu patimă pentru vise din viitor, care macină clipa.
Clipa asta frumosă unde simți și atât.
Altcineva își ridică privirea spre cer și, deși este aici...
Printre stele, imagini se derulau neîncetat, spintecându-i mintea.
Iar marea de gânduri distrugea clipa prezentă...
Unde noaptea îl îmbrățișa, alături de luna plină, pe care nu o vedea.
Prezentul e uitat.

Și deși iubirea e în fața ta...
Tu o cauți în fantasme.
Și uite cum ratezi trăiri plini de iubire,
Vizulizând trecutul și viitorul în neștire.

- Prezentul este cu adevărat uitat...
Am spus și am plecat.

Vă mulțumesc mult pentru părerile anterioare la poezii. <3 Au fost un plus de fericire pentru mine și mă bucur că vă plac! <3