În noiembrie 1620, o sută două persoane au sosit pe corabia Mayflower, dar mai puţin de jumătate dintre acestea au supravieţuit pentru a vedea cum ia fiinţă colonia Plymouth in anul următor. Deşi nimeni nu murise în timpul călătoriei pe mare. viaţa în noul ţinut a fost extrem de grea, în special pentru cei tineri. Majoritatea celor care au pierit de-abia dacă împliniseră şaisprezece ani.
       Această rată uluitoare a mortalităţii s-a datorat parţial unei ierni aspre, precum şi faptului că în timp ce bărbaţii îşi petreceau timpul în aer liber, construind case şi bând apă proaspătă, femeile şi copiii stăteau închişi în cotloanele umede şi înghesuite ale corăbiei, unde bolile se puteau răspândi mult mai repede. După două luni de călătorie pe mare, aceştia au rămas pe corabie încă patru luni, în timp ce bărbaţii construiau magazii şi locuinţe pe uscat. Puritanii mai tineri îi îngrijeau pe cei bolnavi, expunăndu-se astfel şi mai mult la o sumedenie de boli, inclusiv la acea afecţiune fără leac a sângelui pe care documentele istorice o numesc „ftizie”.
       Standish a fost guvernator al coloniei cu începere din 1622, vreme de treizeci de ani, fiind ales mereu cu câte un mandat de un an. El şi soţia sa au avut paisprezece copii, şapte perechi incredibile de gemeni. Evenimentele au luat o turnură neaşteptată, şi astfel, în câţiva ani, colonia şi-a dublat numărul locuitorilor, naşteri multiple înregis- trându-se în toate familiile celor care supravieţuiseră.
 
— Din Moartea şi viaţa în coloniile Plymouth, 1620-l641,de Profesor Van Alen.
 
 





 
       Banca era o clădire în paragină aflată la capă- tul lui Houston Street, în ultimul cvartal dintre East Village, cu clădirile sale din piatră de gresie, şi terenurile virane din Lower East Side. Odată sediul venerabilei companii de investiţii şi intermedieri financiare Van Alen, era o prezenţă impunătoare, o ilustrare a stilului beaux-arts, cu o faţadă clasică cu şase coloane şi o „dentiţie” intimidantă — nişte caneluri ascuţite ca lama pe suprafaţa frontonului. Timp de mulţi ani a stat acolo la intersecţia dintre Houston şi Essex, tristă, goală şi abandonată, până când într-o iarnă un promotor al cluburilor de noapte, un bărbat legat la un ochi ca un pirat, a descoperit-o din întâmplare în timp ce dădea gata un hot dog de la Katz's Deli. Căuta un spaţiu potrivit pentru a da ocazia DJ-ilor săi să mixeze noul lor gen de muzică — nişte sunete lugubre şi obsedante pe care ei le numeau trance.
       Ritmul muzicii se revărsă pe trotuar, unde Sakura Van Alen, o fată micuţă de cincisprezece ani, ai cărei ochi de un verde patrunzător erau conturaţi cu umbre de creion negru, stătea agitându-se la coada care se formase la intrarea în club. Îşi zgândărea oja neagră de pe unghii.
— Chiar crezi c-o să intrăm? întrebă ea.
— Fără probleme, răspunse cel mai bun prieten al său Naruto Hazard-Perry, ridicând uşor din sprânceană. Deidara a zis că-i floare la ureche. Şi-apoi, putem oricând să le arătăm ce scrie pe placa asta de aici. Adu-ţi aminte că familia ta a construit locul ăsta! zâmbi el.
— Mda, sigur, Sakura zâmbi afectată dându-şi ochii peste cap.
       Manhattanul era legat în mod implacabil de istoria familiei sale şi, din câte ştia, era legată de Muzeul Frick, de Autostrada Van Wyck şi de Planetariul Hayden, cât şi de vreo câteva instituţii (sau artere principale). Nu că asta i-ar fi schimbat viaţa cu ceva. Abia dacă avea bani cât să-şi plătească biletul de intrare de douăzeci şi cinci de dolari. Naruto o luă cu afecţiune pe după umeri.
— Nu-ţi mai face griji! îţi faci prea multe griji! O să fie amuzant, promit!
— Mi-ar fi plăcut ca Deidara să ne fi aşteptat, zise Sakura iritată, tremurând în cardiganul lung şi negru găurit în coate.
       Găsise jacheta săptămâna trecută într-un magazin de mâna a doua din Manhattan Valley. Mirosea a mucegai şi parfum de trandafiri expirat, iar trupul ei slăbuţ se pierdea în el. Sakura arăta mereu de parcă s-ar fi înecat în hainele proprii. Jacheta neagră îi ajungea aproape până la coapse şi pe dedesubt avea un tricou negru şi un maiou gri; şi pe sub toate astea, o fustă hippy lungă, cu care mătura pământul. Asemenea unui copil ştrengar al străzii, tivul fustei era murdar de praful adunat de pe trotuare. Purta perechea ei favorită de pantofi sport, nişte Jack Purcell alb-negru, lipiţi cu bandă adezivă deasupra găurii făcute de degetul mare de la piciorul drept. Părul ei cârlionţat era prins la spate cu un batic cu mărgeluţe descoperit în dulapul bunicii ei.
       Sakura era uimitor de frumoasă, cu o figură dulcică în formă de inimioară; un nas câm şi o piele fină şi albă — dar frumuseţea ei avea ceva imaterial. Părea una dintre fetele de la Dresden Dolls, dar îmbrăcată în haine de vrăjitoare. Copiii care învăţau la şcoala Duchesne credeau că se îmbracă asemeni unei femei fără adăpost. Nu o ajuta nici faptul că era timidă şi introvertită, pentru că atunci ziceau că este cu nasul pe sus, ceea ce nu era adevărat. Era doar mai tăcută.
       Naruto era înalt şi subţire, cu o faţă drăguţă, ca de elf, încadrată de o claie de păr de un blond strălucitor. Avea pomeţii înalţi şi ochi calzi şi albastrii. Purta o manta militară peste o cămaşă de flanel şi o pereche de blugi rupţi. Evident, cămaşa era John Varvatos, iar blugii Citizens of Humanity. Lui Naruto îi plăcea să joace rolul adolescentului rebel, dar şi mai mult îi plăcea să-şi facă cumpărăturile din SoHo.
Cei doi erau prieteni încă din clasa a doua primară, când bona lui Sakura uitase să-i dea într-o zi pacheţelul de mâncare şi Naruto împărţise cu ea sandvişul lui cu maioneză şi salată verde. Îşi terminau frazele unul altuia şi le plăcea să citească cu voce tare, la întâmplare, pagini din Infinite ]est\ atunci când se plictiseau. Amândoi erau succesorii moştenirii Duchesne, ale căror origini duceau înapoi în timp până la Mayflower. Numai arborele genealogic al lui Sakura număra trei preşedinţi ai Statelor Unite. Dar în ciuda acestei genealogii nobile, nu-şi găseau locul la Duchesne. Naruto prefera să meargă la muzee decât să joace lacrosse, iar Sakura nu-şi tundea niciodată părul şi se îmbrăca de la magazine second-hand.
       Deidara Ward era un prieten nou — un băiat cu o faţă tristă şi gene lungi, ochi arzători şi o reputaţie nu tocmai curată. Lumea vorbea că are cazier şi tocmai fusese dat afară de la şcoala militară. Pare-se că bunicul său îi mituise pe cei de la Duchesne cu bani pentru a construi o nouă sală de sport, cu condiţia de a-l înscrie pe nepotul său. Imediat se orientase către Naruto şi Sakura, mirosindu-le statutul de neadaptaţi.
       Sakura îşi supse obrajii şi simţi cum i se face un gol în stomac de anxietate. Stăteau aşa de confortabil, în camera lui Naruto, ca de obicei, ascultând muzică şi zapând pe TiVo; Naruto începea alt joc din Vice City pe jumătatea sa de ecran, în timp ce ea frunzărea paginile revistelor glossy, fantazând că era pe o plută undeva prin Sardinia, dansa flamenco la Madrid sau se pierdea melancolică pe străzile din Mumbay.
— Nu sunt aşa sigură, zise ea, dorindu-şi să se afle în camera lui tihnită în loc să tremure pe afară aşteptând să vadă dacă o să fie primiţi sau nu înăuntru.
— Nu mai fi aşa negativistă, o certă Naruto. Fusese ideea lui să părăsească confortul camerei sale pentru a se aventura în viaţa de noapte a New Yorkului şi nu voia să-i pară rău. Dacă te gândeşti că vom intra, chiar vom intra. Crede-mă, trebuie doar să ai încredere.
Tocmai atunci se auzi un bip pe BlackBerry-ul lui. II scoase din buzunar şi se uită la ecran.
— E Deidara. Este înăuntru, ne aşteaptă lângă ferestre la etajul doi. OK?
— Chiar crezi că arăt în regulă? întrebă ea, simţind brusc o îndoială legată de hainele ei.
— Arăţi bine, zise el automat. Arăţi super, spuse în timp ce scria un mesaj de răspuns.
— Nici măcar nu te uiţi la mine.
— Mă uit la tine în fiecare zi, râse Naruto şi, întâlnindu-i ochii, roşi şi îşi întoarse privirea.
BlackBerry-ul bipăi din nou şi acum se scuză îndepăr- tându-se să vorbească.
Vizavi, Sakura observă un taxi care se oprise şi din care ieşi un tip înalt şi brunet. În timp ce acesta cobora din maşină, din partea opusă venea un alt taxi, clătinându-se dintr-o parte în alta a drumului. La început părea că nu-l va atinge, dar chiar în ultimul moment băiatul se aruncă în faţa maşinii şi dispăru sub roţi. Taxiul nu se opri nicio clipă, continuându-şi drumul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Doamne Dumnezeule! ţipă Sakura.
Băiatul fusese lovit — era convinsă de asta — fusese practic călcat — cu siguranţă era mort.
— Ai văzut? întrebă ea privind împrejur agitată, ui- tându-se după Naruto, care dispăruse.
Sakura traversă strada în fugă aşteptându-se să vadă un corp inert, dar băiatul stătea chiar în faţa ei, numă- rându-şi monedele din portofel. Trânti portiera şi dădu drumul taxiul. Era întreg şi nevătămat.
— Ar trebui să fii mort, şopti ea.
— Pardon? răspunse el cu un zâmbet întrebător pe faţă.
Sakura era surprinsă — îl recunoscu de la şcoală. Era Sasuke Force. Faimosul Sasuke Force. Unul dintre acei tipi — căpitanul echipei de lacrosse, actorul principal în trupa de teatru a şcolii, teza lui semestrială pe tema mall-urilor publicată în Wired, atât de frumos că nici nu se putea uita la el.
       Poate începuse să aibă halucinaţii. Poate doar a crezut că-l vede plonjând sub roţile taxiului. Asta trebuie să fie explicaţia. Era doar obosită.
— Nu ştiam că eşti unul dintre ameţiţi, zise ea încurcată, vrând să spună un fan al muzicii trance.
— Nu sunt, mă duc doar acolo, zise el arătând înspre clubul de lângă Bancă, unde un star rock foarte băut dădea  un şnur de catifea la o parte pentru a lăsa să intre nişte fete care chicoteau.
Sakura roşi.
— Ah, ar fi trebuit să ştiu.
El zâmbi.
— De ce?
— De ce, ce?
— De ce să-ţi ceri scuze? Cum ai fi putut să ştii asta? Citeşti gândurile sau ce?
— Poate că da. Şi asta este una dintre zilele proaste.
       Ea îi zâmbi. Flirta cu ea şi ea îi răspundea. OK, sigur era doar imaginaţia ei. Cu siguranţă nu se aruncase în faţa taxiului.
       Era surprinsă că era atât de prietenos. Majoritatea tipi- lor din Duchesne erau extrem de aroganţi, încât Sakura nici măcar nu se obosea cu ei. Erau toţi la fel — pantaloni Duck Head şi o nonşalanţă studiată, cu glumele lor insipide şi jachetele de lacrosse. Nu-i acordase lui Sasuke Force nici măcar o frântură de atenţie — era unul dintre elevii juniori de pe planeta Tipilor Populari; poate că mergeau la aceeaşi şcoală, dar nu respirau acelaşi aer. Şi la urma urmei, sora lui geamănă era invincibila Hinata Force, al cărei scop în viaţă era să facă viaţa celorlalţi cât mai nefericită. „Mergi la vreo înmormântare?”, „Cine a murit şi te-a lăsat fără adăpost?” erau câteva dintre insultele lipsite de imaginaţie pe care i le adresa Hinata. Dar, de fapt, unde era aceasta? Nu erau gemenii Force legaţi ombilical?
— Uite ce e, vrei să intri? o întrebă Sasuke zâmbind şi dez- velindu-şi dentiţia perfectă. Sunt membru al clubului. Înainte să apuce să dea vreun răspuns, Naruto se materializă lângă ea. De unde apăruse? se întrebă Sakura. Şi cum de îi tot reuşea chestia asta? Naruto avea o abilitate extraordinară de a apărea exact în momentul în care nu-l voiai acolo.
— Aici eşti, draga mea, zise el cu o urmă de reproş.
Sakura se uită chiorâş.
— Hei, Naru. Îl ştii pe Sasuke?
— Cine nu-l ştie? răspunse Naruto ignorându-l intenţionat. Vii, dragă? în sfârşit s-a deschis şi oamenii au început să intre.
Făcu semn spre Bancă, unde un flux continuu de tineri îmbrăcaţi în negru erau mânaţi spre coloanele cu caneluri.
— Trebuie să plec, zise ea scuzându-se.
— Aşa curând? întrebă Sasuke cu ochii sclipind.
— Nu destul de curând, adăugă Naruto zâmbind ameninţător.
Sasuke  ridică din umeri.
— Ne mai vedem noi, Sakura, spuse el ridicându-şi gulerul hainei de tweed şi pornind în direcţia opusă.
— Ce mai oameni, zise Naruto după ce-şi reluară locul la coadă. Îşi încrucişă braţele enervat.
Sakura era tăcută, iar inima îi bătea puternic în piept.Sasuek Force ştia cum o cheamă.
Avansară câţiva centimetri, din ce în ce mai aproape de travestitul cu un clipboard în mână care se uita autoritar de dincolo de cordonul de catifea. Clona Morticiei scana fiecare grup din cap până în picioare, dar nimeni nu era întors înapoi.
— Reţine, dacă ne fac probleme, poartă-te normal şi gândeşte pozitiv. Trebuie să vizualizezi că intrăm, OK? şopti Naruto aprins.
Sakura dădu din cap aprobator. Înaintară, dar avansul le fu întrerupt de bodyguardul care se răsti la ei:
— Actele!
       Cu degete tremurânde, Sakura scoase un carnet de conducere cu numele altei persoane — dar poza ei. Naruto făcu acelaşi lucru. Ea îşi muşcă buza. Era sigură că vor fi prinşi şi aruncaţi în închisoare pentru asta. Dar îşi aduse aminte ce-i zisese Naruto. Poartă-te normal. Încrezătoare. Gândeşte pozitiv.
Bodyguardul luă actele şi le verifică la un aparat cu infraroşu care nu scoase nici un sunet. Se opri încruntat şi ridică actele în sus să le vadă mai bine, uitându-se la ei cu neîncredere.
Sakura încercă să proiecteze o stare de linişte pe care nu o simţea, inima bătându-i cu repeziciune pe sub hainele subţiri. Bineînţeles că par de douăzeci şi unu de ani. Am mai trecut prin asta. Nu este absolut nimic în neregulă cu actele alea, gândi ea.
Bodyguardul băgă carnetul sub infraroşu din nou. Matahala scutură nemulţumită din cap.
— Ăsta nu e în regulă, mormăi el.
       Naruto se uită la Sakura palid la chip. Ea avu impresia că va leşina. Nu mai avusese în viaţa ei atâtea emoţii. Minutele treceau. Oamenii de la coadă din spatele lor se agitau nerăbdători.
Nu este nimic în neregulă cu acel carnet. Liniştită şi încrezătoare. Liniştită şi încrezătoare. Vizualiză bodyguardul cum îi lasă să intre pe amândoi. LASĂ-NE SĂ INTRĂM. LA- SĂ-NE SĂ INTRĂM. LASĂ-NE SĂ INTRĂM. LASĂ-NE SĂ INTRĂM ODATĂ.
       Bodyguardul îşi ridică privirea uluit ca şi cum aproape ar fi auzit-o. Părea că timpul s-a oprit în loc. Apoi, aşa pur şi simplu, le dădu înapoi actele şi îi lăsă să intre, exact cum îşi imaginase Sakura.
       Fata răsuflă uşurată. Schimbă cu Naruto pe furiş o privire de bucurie.
       Erau înăuntru.

 
       Chiar alături de Bancă era un club de noapte complet diferit. Era genul de club care apare în Manhattan doar o dată la fiecare deceniu — la un moment dat, în vârtejul vieţii sociale când zeii publicităţii, modei şi vedetele se unesc pentru a crea ceva spectaculos şi unic. Urmând venerabila tradiţie a unor cluburi precum Studio '54 de pe la mijlocul anilor '70, Palladium de la sfârşitul anilor '80 şi Moomba de la începutul celor '90, Block 122 intrase într-un spaţiu iconic care definea o mişcare, un stil de viaţă, o generaţie. Cei mai frumoşi, cei mai invidiaţi, cei mai faimoşi şi cei mai puternici oameni din Manhattan formau clientela pestriţă a acestui loc, botezat al lor — habitatul lor natural, sursa lor de vitalitate — şi din moment ce este secolul XXI, epoca super-exclusivităţii, aceştia plăteau taxe astronomice pentru statutul de membru şi pentru a se bucura de acest privilegiu. Orice pentru a ţine masele departe. Şi în interiorul acestui sanctuar binecuvântat, la cea mai dorită masă, înconjurată de un grup de fotomodele minore, de staruri de cinema adolescente şi de fii şi fiice cu nume grele, stătea cea mai minunată fată din istoria oraşului New York: Hinata „Hin” Force. Şaisprezece ani mergând pe treizeci şi patru, cu o injecţie de Botox între sprâncene ca dovadă.
       Hin era încarnarea popularităţii. Arăta foarte bine, era bronzată, avea muşchii tonifiaţi graţie exerciţiilor Pilates care includeau şi poziţia Regina Albinelor — dar ea trans- cendea acest stereotip, fiind esenţa lui personificată. Avea 38 la picior şi talia ca de viespe, mânca junk food în fiecare zi şi nu se îngrăşa un gram. Se culca machiată şi se trezea cu un ten curat şi fără pete, la fel ca şi conştiinţa ei.
       Hin venea la Block 122 în fiecare seară şi vinerea nu era excepţie de la regulă. Ea şi Ino  Llewellyn, o fată înaltă şi deşirată din Texas care se transferase recent la Duchesne, îşi petrecuseră după-amiaza dichisindu-se pentru petrecere. Sau, mai bine spus, Ino stătuse toată după-amiaza pe marginea patului făcându-i complimente lui Hin, care se proba cu toată garderoba. Căzuseră de acord asupra unui top sexy-extravagant-boem cu bretele care cad de pe umeri gen-Mami, o fustă mini de blugi Earnest Sewn şi un şal de caşmir Rick Owens. Lui Hin îi plăcea să fie mereu însoţită de un anturaj şi în Ino găsise companioana perfectă. Se împrietenise cu ea doar la cererea expresă a tatălui ei, având în vedere că senatorul Llewellyn era un coleg important. La început Hin îl refuzase pe tatăl ei, dar apoi se răzgândise când îşi dăduse seama că înfăţişarea lui Ino venea în completare şi-i punea în evidenţă frumuseţea eterică. Hin adora să aibă fundalul perfect. Rezemându-se de pernele de pe canapea, o aprobă din ochi pe Ino.
  — Noroc, zise Ino ciocnind paharul ei cu al lui Hin, ca şi cum i-ar fi citit gândurile.
  — Pentru noi, spuse Hin sorbind din ultimul său cocktail de un violet electric.
       Era al cincilea în seara respectivă şi, cu toate astea, se simţea la fel de trează ca atunci când îl comandase pe primul. Era deprimant cât de mult timp dura să te îmbeţi în ziua de azi. Ca şi cum alcoolul nu ar fi avut nici un efect asupra fluxului ei sanguin. Comisia o avertizase că se va întâmpla aşa ceva — pur şi simplu atunci nu voise să creadă. Mai ales că nu trebuia să se servească de cealaltă alternativă, mai ameţitoare, atât de des pe cât ar fi vrut. Comisia avea prea multe reguli. În acest moment practic îi controla viaţa. Făcu nerăbdătoare semn chelnerului să-i mai aducă un rând, pocnind din degete aşa de tare încât aproape sparse masa de sticlă din faţa ei.
       Ce rost mai avea să ieşi seara într-un club din New York dacă nici măcar nu te puteai ameţi un pic? îşi întinse picioarele şi le puse apatică pe canapea, odihnindu-şi tălpile în poala fratelui ei geamăn. Iubitul ei, moştenitorul de nouăsprezece ani al unei companii farmaceutice şi finanţator al clubului de noapte, se prefăcu că nu observă. Deşi ar fi foarte dificil de spus dacă era măcar conştient, aşa cum stătea topit tot şi cu capul pe umărul lui Hin.
  — Potoleşte-te, izbucni Sasuke Force, respingând-o brusc.
       Cei doi aveau acelaşi păr închis, de un negru ca smoala, aceeaşi piele translucidă şi fină, aceiaşi ochi negrii adumbriţi şi acelaşi trup zvelt şi subţire. Dar nu ar fi putut fi mai diferiţi de atât ca temperament. Hin era locvace şi jucăuşă, în timp de Sasuke — poreclit Saske în copilărie era taciturn şi prefera rolul de observator.
       Hin şi Saske erau singurii copii ai lui Kakasi Force, magnatul media de şaizeci de ani, cu părul grizonat, care deţinea o reţea de televiziune importantă, un canal de ştiri prin cablu, un tabloid popular, mai multe staţii de radio şi un imperiu editorial de succes care scotea profit din autobiografiile vedetelor din World Wrestling Federation. Soţia sa, fostă Karin Burden, era o figură respectată a societăţii newyorkeze şi prezida cele mai prestigioase comitete de caritate. Avusese o contribuţie majoră la fondarea Comisiei, în cadrul căreia Saske şi Hin erau membri juniori. Familia Force locuia la una dintre cele mai râvnite adrese din oraş, o casă rezidenţială de lux care se întindea pe un cvartal întreg, chiar vizavi de Muzeul Metropolitan de Artă.
  — Haide, măi, se îmbufnă Hin, punându-şi imediat picioarele la loc în poala fratelui ei. Am nevoie să-mi întind picioarele. Mă dor, uite! zise ea dând la iveală un picior bine făcut, cerându-i să-i simtă muşchiul încordat. Exerciţiile de aerobic striptease erau moarte sigură pentru articulaţii.
  Saske se încruntă.
  — Am zis să te potoleşti, spuse el cu vocea sa serioasă şi Hin îşi retrase imediat picioarele bronzate aşezându-le sub ea, lăsând la vedere talpa pantofilor Alai'a cu tocuri de zece centimetri care se profilau pe canapeaua de piele albă şi lăsau urme de mizerie pe pernele imaculate.
  — Care e problema? întrebă Hin.
  Fratele ei sosise cu câteva minute în urmă şi nu era într-o dispoziţie foarte bună.
  — Ţi-e sete? întrebă ea.
  In ultimul timp devenise un spărgător de petreceri. Abia dacă mai venea la întâlnirile Comisiei, ceea ce i-ar fi îngrozit pe părinţii lor dacă ar fi aflat. Nu avea nici o iubită; arăta slăbit şi extenuat şi era extrem de irascibil. Hin se întrebă când fusese ultima oară când făcuse sex.
  Saske ridică din umeri şi se ridică.
  — Mă duc să iau puţin aer.
  — O idee bună, adăugă Ino, ridicându-se în grabă. Vreau să fumez, explică ea scuzându-se, fluturând prin faţa lui Hin un pachet de ţigări.
  — Şi eu, zise Kaza Carondolet, o altă fată de la Duchesne. Şi ea făcea parte din gaşca lui Hin şi arăta exact ca lidera acestui grup, de la şuviţele de 500 de dolari până la expresia îmbufnată.
  — Nu aveţi nevoie de permisiunea mea, răspunse Hin cu o voce plictisită, deşi adevărul era exact opusul. Nimeni nu pleca de lângă ea aşa pur şi simplu — ci i se dădea voie să plece.
       Kaza surâse afectat şi Ino zâmbi nervos urmându-l pe Saske spre ieşirea din club.
       Hin ridică din umeri nepăsătoare. Niciodată nu-şi dăduse osteneala să respecte regulile şi avea obiceiul să-şi aprindă o ţigară oriunde, oricând avea ea chef — rubrica mondenă a ziarelor publicase odată suma de cinci cifre la care se ridicau amenzile primite pentru fumat în locuri ne- permise. Îi urmări pe cei trei dispărând în mulţimea de trupuri înghesuite care se mişcau haotic pe ringul de dans, pe versurile obscene ale unei piese rap.
  — M-am plictisit, se văită ea, acordându-i puţină atenţie în sfârşit tipului care stătuse lângă ea toată seara. Se întâlneau de două săptămâni, aproape o eternitate din punctul de vedere al fetei. Fă ceva!
  — La ce te-ai gândit? întrebă el ameţit, sărutând-o pe ureche.
  — Mmmm, chicoti ea, luându-i bărbia în palme şi simţindu-i venele pulsând. Tentant. Dar poate mai târziu, nu aici, cel puţin nu în public. Mai ales că tocmai îşi făcuse plinul cu el ieri... şi era împotriva regulilor... nu trebuia să abuzezi de însoţitorii umani, blah, blah, blah. Aveau nevoie de cel puţin patruzeci şi două de ore pentru a-şi reveni... dar, ah, mirosea atât de bine... un iz de aftershave Armani... şi dedesubt... came şi vitalitate... dacă ar putea măcar să guste un pic... o mică... muşcătură, dar Comisia se întrunea chiar la subsol, dedesubtul clubului Block 122. Ar putea fi mai mulţi Protectori pe aici, chiar acum... supraveghind... ar putea fi prinsă. Dar chiar ar fi? Era întuneric în camera VIP... Cine ar observa măcar ceva în mulţimea asta de narcisişti absorbiţi complet de ei înşişi?
       Dar sigur s-ar afla. Cineva le-ar spune. Era extrem de ciudat cum de ştiau totul despre tine — aproape ca şi cum ar fi fost mereu acolo, în capul tău, urmărindu-te. Aşa că poate data viitoare. O să-l lase să-şi revină de noaptea trecută. Îşi trecu mâna prin părul lui, ciufulindu-l. Era atât de drăguţ — frumuşel şi vulnerabil, exact aşa cum îi plăceau ei. Dar pentru moment, extrem de nefolositor.
  — Scuză-mă o clipă, îi zise ea.
       Hin sări de pe canapea atât de repede încât o luă prin surprindere pe chelneriţa care aducea cocktailurile. Cei care se aflau lângă canapea clipiră uluiţi. Ar fi putut să jure că stătea jos cu o secundă în urmă. Apoi, în secunda următoare, era în mijlocul ringului dansând cu un alt băiat — pentru că pentru Hin mereu exista un alt băiat, şi apoi altul, şi altul, fiecare dintre aceştia nespus de încântaţi să danseze cu ea — şi părea că dansează de ore întregi — picioarele ei parcă nici nu atingeau podeaua — o tornadă ameţitoare şi brunetă cu pantofi de opt sute de dolari.
       Când se întoarse la masă, cu faţa scăldată de o lumină uluitoare (sau era doar fardul de obraz Benefit High Beam?), atât de frumoasă încât era chiar dureros să o priveşti, îşi găsi iubitul adormit cu capul pe masă. Păcat.
       Hin îşi scoase telefonul mobil. Îşi dădu seama că Ino încă nu se întorsese de la ţigară.

Saluut ^^. Pentru ca ai vrut o parere, eu iti zic sa continui. Imi place foarte mult povestea. Daca vrei ma poti anunta si pe mine cand adaugi un alt capitol. Continua tot asa, imi place foarte mult, descrii foarte bine, si esti consecventa. Bravo !

          Nu-şi găsea locul nicăieri. Nu ştia de ce. Exista oare ceva mai ridicol decât o majoretă care suferă de sociofobie? Fetele de genul ei se presupunea că nu au nici un fel de probleme. Trebuiau să fie perfecte. Dar Ino Llewellyn nu se simţea tocmai perfectă. Se simţea ciudat şi i se părea că este complet neadaptată mediului care o înconjura. O privea pe aşa-zisa ei prietenă Hinata Force cum se tachina cu fratele ei, ignorându-şi complet iubitul.
          O seară obişnuită în preajma gemenilor Force – cei doi acum ciondănindu-se, iar peste câteva minute fiind straniu de afectuoşi – mai ales atunci când se uitau unul în ochii celuilalt şi era clar că puteau comunica fără cuvinte. Ino evită privirea lui Hin şi încercă să râdă la glumele spuse de actorul din dreapta ei, dar nimic din seara respectivă – nici măcar faptul că primiseră cea mai bună masă din club sau că modelul Calvin Klein din stânga ei îi ceruse numărul de telefon – n-o făcea să se simtă mai puţin nefericită. Se simţise la fel şi în Houston. Ca şi cum nu era acolo cu toată fiinţa ei. Dar în Texas putea ascunde asta cu mult mai multă uşurinţă. În Texas avea părul lung şi cârlionţat şi realiza cel mai bun salt pe spate din echipă. Toată lumea o cunoştea de când era „o copiliţă” şi mereu fusese cea mai frumoasă fată din clasă. Dar apoi tatăl ei, care crescuse în New York, îşi mutase familia înapoi în oraş pentru a candida pentru locul vacant de senator şi câştigase alegerile fără probleme. Aşa că până să apuce să se dumirească bine, locuia deja în Upper East Side şi era înscrisă la şcoala Duchesne. Bineînţeles că Manhattan era foarte diferit de Houston, iar părul ei creţ şi saltul pe spate nu însemnau absolut nimic la noua şcoală, care nici măcar nu avea o echipă de fotbal, cu atât mai puţin majorete în fuste mini. Dar nici nu se aşteptase să fie aşa de provincială! La urma urmei, Neiman Marcus îi era foarte cunoscut! Avea aceiaşi blugi True Religion şi aceleaşi tricouri James Perse ca restul lumii.
          Dar, într-un fel sau altul, reuşise performanţa de a se îmbrăca în prima zi de şcoală într-un pulover pastel Ralph I.auren, un kilt ecosez Anna Sui (încercând să semene cu fetele din catalogul de promovare a şcolii), având pe umăr o geantă Chanel albă cu lanţ auriu, doar pentru a ajunge la ore şi a-şi vedea colegii îmbrăcaţi în pulovere groase şi pantaloni de velur tociţi. Nimeni nu purta pastel sau Chanel alb în Manhattan (cel puţin, nu toamna). Până şi fata aia ciudată – Sakura Van Alen aborda un stil şic la  care Ino nu ştia cum să ajungă. Lui Ino îi erau cunoscute nume ca Jimmy, Manolo, Stella. Ştia garderoba lui Mischa Barton. Dar ceva din modul în care fetele din New York combinau hainele o făcea să pară pe dinafară, ca şi cum n-ar fi deschis în viaţa ei o revistă de modă. Şi apoi mai era şi accentul ei texan – nimeni n-o putea înţelege la început şi făceau glume răutăcioase imitând-o. În loc să fie Fată Rea, pentru o vreme se părea că Ino era nevoită să-şi trăiască restul vieţii ca o paria a societăţii, o inadaptată. Asta însă doar până când soarele răsări şi pe strada ei şi miracolul se întâmplă: fabuloasa Hinata Force o luă personal sub aripa ei.
           Hinata era elevă în anul trei de liceu, mai mare decât ea cu un an. Ea şi fratele ei Sasuke erau un fel de Angelina Jolie şi Brad Pitt ai şcolii Duchesne, un cuplu care nu ar fi trebuit să fie un cuplu, dar cu toate astea chiar asta era – şi chiar unul de top. Hinata era responsabilă cu         
           Orientarea pentru noii elevi şi îi aruncase lui Ino o privire – jacheta pastel, ghetele lucioase, ciudatul kilt scoţian şi geanta Chanel matlasată – şi spusese: „Ador ţinuta asta. Este atât de nepotrivită, încât e potrivită.” Şi cu asta basta. Bliss fu acceptată dintr-o dată în Grup, care, după cum se dovedi, era exact asemeni celui din Houston – băieţi sportivi (doar că practicau lacrosse şi canotaj în loc de fotbal), fete frumoase (care făceau parte din echipa de dezbateri a şcolii şi ţinteau spre Ivy League) – şi care avea acelaşi cod nescris de respingere a nou-veniţilor. Ino ştia că doar graţie amabilităţii lui Hin reuşise să acceadă la această poziţie socială sacră. Dar nu ierarhia socială din liceu o îngrijora pe ea. Nici măcar părul pe care-l îndreptase (n-o va mai lăsa niciodată pe coafeza lui Hinata să-i facă asta – nu se simţea bine fără buclele ei), ci faptul că uneori avea impresia că nu mai ştia cine era.
          Chiar de când sosise la New York. De câte ori trecea pe lângă vreo clădire, sau pe lângă parcul ăla vechi de pe malul râului, avea un sentiment straniu de deja-vu, dar mult mai puternic – ca şi cum ar fi fost impregnat undeva în memoria primară – care o copleşea şi se trezea tremurând. Atunci când intrase pentru prima dată în apartamentul lor de pe East Seventy-seventh Street, se gândise: „Sunt acasă”, şi asta nu pentru că era acasă… ci datorită sentimentului acut ce-i stăpânea fiinţa că mai fusese acolo cândva, că mai intrase pe aceeaşi uşă, că dansase pe podeaua de marmură într-un trecut nu chiar aşa de îndepărtat. „Avea şi un şemineu”, se gândi ea când îşi văzu camera. Când întrebă agentul imobiliar, află că, într- adevăr, în 1819 acolo fusese un şemineu, dar că îl astupaseră din motive de siguranţă. „A murit cineva acolo.” Dar cele mai groaznice erau coşmarurile. Coşmaruri din care se trezea ţipând. Coşmaruri în care alerga, coşmaruri în care cineva o poseda – ca şi cum nu ar mai fi avut control asupra propriei fiinţe – şi din care se trezea înfrigurată şi tremurând, cu cearşafurile ude de sudoare. Părinţii o liniştiră spunându-i că era normal. Ca şi aim era normal pentru un copil de cincisprezece ani să se trezească din somn ţipând aşa de tare încât să i se usuce gâtul şi să se înece cu propria salivă.
           Dar acum la Block 122, Sasuke Force se ridică şi Ino îl urmă – scuzânduse faţă de Hinata. Se ridicase din instinct, doar să se mişte, să facă şi altceva în afară de a fi spectator la Spectacolul Numit Hinata, dar când zise că voia să fumeze, descoperi că aşa şi era. Aggie Carondolet, una dintre clonele lui Hin, deja îşi făcea drum afară prin mulţime. Ino îl pierdu pe Sasuke în aglomeraţie şi întinse încheietura dreaptă pentru a primi ştampila care îi dădea voie să iasă şi să intre în club, asta fiind una dintre consecinţele legilor drastice din New York împotriva fumatului. Lui Ino i se păru ironic faptul că newyorkezii se considerau atât de cosmopoliţi – în Houston se putea fuma oriunde, chiar şi într-un salon de cosmetică când stăteai sub uscător; dar în Manhattan, fumătorii erau marginalizaţi şi lăsaţi afară să se lupte cu elementele naturii. Împinse uşa din spate şi ajunse într-o alee, un colţ întunecat între două clădiri. Aleea dintre Block 122 şi Bancă era ca un bol plin de credinţe conflictuale – într-o parte erau hipsterii dichisiţi, în haine europene strâmte şi scumpe, care-şi aranjau părul peste jachetele cu imprimeuri de zebră; iar în cealaltă parte, un grup dezordonat de copii pierduţi în haine rupte şi mototolite – dar între cele două tabere exista un armistiţiu fluctuant, o limită nevăzută dincolo de care nu trecea nimeni. La urma urmei, toţi erau fumători aici. O văzu pe Aggie rezemată de perete, stând de vorbă cu nişte fotomodele.
          Ino cotrobăi după ţigări prin jacheta Marc Jacobs cu glugă (împrumutată de la Hinata, făcea parte din transformarea ei completă) şi scoase una. O duse la buze, scormonind după brichetă. O mână apăru din beznă întinzându-i o flăcăruie. De pe partea cealaltă a aleii. Era pentru prima dată când cineva se încumeta să treacă dincolo de graniţă.
   — Mersi, zise Ino aplecându-se şi trăgând din ţigară.
         Ridică privirea, scoţând afară fumul prin care îl recunoscu pe tipul care-i oferise un foc. Say Ward. Un băiat care se transferase – la fel ca ea – în anul doi de studiu de undeva din afara oraşului. Unul dintre inadaptaţii de la Duchesne-Stepford, unde toată lumea se cunoştea cu toată lumea încă de pe vremea când mergeau la creşă şi la lecţiile de dans de la grădiniţă. Say arăta bine şi avea un aer periculos în geaca neagră, veche, de motor, cu un tricou murdar şi blugi pătaţi. Se zvonea că fusese exmatriculat de la mai multe şcoli. Ochii îi străluceau în întuneric. Închise bricheta Zippo şi ea îi observă zâmbetul timid. Băiatul ăsta avea ceva – ceva trist şi frânt şi atrăgător… arăta exact aşa cum se simţea ea, iar el făcu un pas înainte şi ajunse la ea.
   — Bună, zise el.
   — Sunt Ino, zise ea.
   — Sunt convins de asta, dădu el din cap.

Acum am descoperit si eu minunatia asta cu un aer original, pana acum e frumos construit si abia astept sa aflu cum decurge actiunea :D
As vrea si eu sa primesc o mica atentie de la tine si sa ma anunti ca ai postat urmatorul capitol! <3
Spor la scris si inspiratie!!