...O noua zi, incă una în care să îmi blestem viața, să mă înnec în lacrimi și să tânjesc după acel zâmbet...
Ca in orice alta zi, stăteam așezată pe pervazul rece al geamului din camera mea. Eram ingrozită de imaginea feței pe care o vedeam oglindindu-se in geamul aburit. Acele cearcăne, ochii obosiți și roșii, si buzele, asa de uscate si fade, de parca nu mai formasera niciodata un zâmbet. Pielea prea palidă, trupul neîngrijit. "Ce am fost, și ce am ajuns..."
Odată era o obișnuință ca ochii mei albaștri sa fie sărutati de lumina soarelui și să eman, precum o stea, fericire și iubire din orice părticica a corpului. Dar lucrurule se schimbă, și nu e o regulă să se schimbe tocmai în bine.
"Unde ai plecat?","Te vei întoarce vreodată la mine"? Astea sunt întrebări fără răspuns. Nu pot să uit cum seară de seară mă chemai la fereastră și începeai să îmi spui cuvinte tandre. Adoram să îți contemplez chipul scăldat de lumina lunii iar dorința ca tu să te apropii era din ce in ce mai mare, mă măcina din interior. Nu mai vazusem pana atunci ochi mai frumoși. Și buzele, ah!, acele buze perfecte, care acționau ca un magnet asupra mea. Simțeam ca nu îmi mai trebuie nimic, căci să petrec alături de tine fiecare moment ar fi fost de ajuns. Nu mai simțeam nevoia de somn când știam că am să te revăd, nici mâncarea și nici apa nu mai erau importante. Mă săturam doar auzindu-ți vocea angelică cum mă cheamă acolo, printre stele. Râvneam tot mai mult să te apropii, să iți ating măcar odată pielea cu vârfurile degetelor, sau cel puțin să iți simt parfumul.
Stiu că am fost o egoistă atunci cand am răbufnit și ți-am spus tăios acele cuvinte..." Ești cel mai rau! Știu că tot ceea ce îți dorești este sa îmi frangi inima! Da, ai auzit bine! Sunt conștienta că niciodată nu va fi nimic mai mult între noi decât aceste simple priviri, așa că, decât să sufăr după tine, mai bine renunț!" Știu ca vorbele mele copilăroase ți-au ajuns la inima fiindcă, atunci cand să închid fereastra, ai oprit-o cu mâinile tale puternice. Nu îmi venea să cred! Pentru prima dată erai în fața mea! Am început să plâng precum un copil mic ce a făcut o boacănă, dar tu în loc să mă dojenești, m-ai luat în brațe și m-ai liniștit. Inima îmi batea ca o nebună, îți puteam simți parfumul și pielea catifelată, acum eu mă reflectam în ochii tăi. Mi-ai luat fața în palme și mi-ai oferit sa gust dulceața buzelor tale pentru o secundă, dându-mi fiori în tot corpul. Pe atunci nu știam ce greșeala făcusem. Nici ochii tăi înlăcrimați nu mă făcuseră să îmi dau seama.
Azi nu mai pot să dorm, să mănânc sau să beau, dar acum e altceva. Tu nu mai ești aici să îmi dai energie, nu mai vii seară de seară la fereastra mea. M-ai lăsat singură, și simt în adâncul inimii ca eu sunt vinovată. Stau si plâng la gândul că eu sunt cea rea, și deși știu că nu merit, încă doresc să te mai am doar pentru mine. Tot aștept la fereastra aburită, cu speranța ca vei reveni intr-o zi.

-Hei, surioara?

Nu am răspuns. Nu vreau să mai văd pe nimeni sau să mai vorbesc cu cineva. Vreau să renunț la tot ce mă mai ține în viață.
-Te rog, ieși afară din cameră. Ne este dor de tine, mie imi este dor! Vreau sa iți fie bine!
Atunci ea a deschis ușa camerei si m-a privit tristă. Am incercat să o ignor dar ea a venit langă mine și mi-a atins umarul. "Cât de cald..."
-Te rog, hai afara.
-...
-Surioara, te rog sa...
-Lasa-ma!!! Nu, nu vreau nimic! Nu vezi ce disperanta esti? Nu vreau naibii nimic! Dispari!
M-a privit cu ochii mari și, chiar înainte de a-i cădea o lacrimă pe obraz, a ieșit în fugă pe ușă. A trantit-o dar nu a plecat, a rămas lângă ea.
-Îți vreau binele... Te rog, revino-ti!
-Am spus să mă lași. Sunt bine și așa!
A tacut brusc din gura pentru vreo cinci minute, cand clanța ușii fu apăsată. Nu înainte să se deschidã, am înșfăcat o pernă și am aruncat-o cu putere în direcția ei dar nu a nimetit pe nimeni pentru că două mâini puternice au prins-o. Am înlemnit! Așa de înalt si puternic, acea piele perfectă, acele buze, și mai ales acei ochi! Am inceput să mă târăsc ca un cadavru pe podeaua rece încercând să mă apropii, dar nu a fost nevoie, caci el a venit, m-a ridicat și m-a luat puternic în brațe. Plângeam in hohote și nu puteam sã mă liniștesc, iar sora mea privea și ea nedumerită scena lângă ușă. Acel parfum nu putea fi a nimănui decât al lui, al celui care m-a facut să îmi pierd mințile. L-am strans tot m-ai tare în brațe suspinând:
-Nu am să te mai iert dacă pleci din viața mea!Nu pleca, te implor!
Atunci mi-a șters lacrimile cu mânecile sale, si mi-a desenat cu degetele un zâmbet pe chip.
-Mă așteaptă o viață lungă pe pământ alături de tine, spuse el.
Atunci buzele noastre se uniseră, pentru o secundă, într-un sarut ce avea să deschidă porțile unei noi vieți, a unei eternități alături de îngerul ce mă veghea seară de seară.