The anthem of survival

Subiect: The anthem of survival Joi 24 Dec 2015, 19:26

The anthem of survival

I

Chipul meu palid se reflecta în oglinda prăfuită. Ochii mei, acum de un verde şters, se ascund printre cearcănele imense şi adânci. Privirea drăcească pe care o înfăţişez destul de des nu face decât să îmi urâţească figura şi mai mult, iar pomeţii alungiţi şi osoşi pe care îi posed dăruiesc feţei mele o antipatică simetrie. Nici buzele mele cu o formă ciudată nu atenuau prea mult imaginea, acestea fiind mereu uscate şi neatrăgătoare. Ridic uşor capul ca să văd dacă vânătaia pe care o am sub bărbie s-a vindecat măcar puţin. Nici vorbă. Tot la fel de mare şi respingătoare este ca acum două zile, deşi folosisem tot felul de unguente. Mi-am plecat capul înfrântă, trecându-mi o mână prin părul despicat şi roz.
Mă uit la ceas şi văd că e ora şapte şi jumătate, iar orele mele încep la opt. Îmi iau repede ghiozdanul şi ies din cameră. O imagine dezordonată se descoperă înaintea ochilor mei. Haine aruncate peste tot, hârtii pe parchet, farfurii murdare pe mobilă şi în chiuvetă, pete închise la culoare pe pereti şi un miros ciudat a mucegai. În drumul meu spre fereastră, observ pantofii mamei şi haina ei aşezată neglijent pe canapea. Se pare că iar a avut tură de noapte, îmi spun în timp ce deschid geamul larg ca să se aerisească. Ocolind câteva ambalaje goale aruncate pe jos, deschid uşa apartamentului şi ies afară din bloc. Zgomotul oraşului şi frigul lunii noiembrie îşi fac simţită prezenţa. Îmi strâng mai bine fularul în jurul gâtului şi îmi ascund mâinile în buzunare cu scopul de a mă încălzi, deşi slabe şanse cu pantalonii subţiri pe care îi am şi cizmele din imitaţie de piele. Grăbesc pasul, încercând să evit cât mai mult privirile trecătorilor şi gropile. Intru pe câteva străduţe care îmi scurtează drumul spre liceu, iar după nici două minute ajung în faţa clădirii care seamănă mai mult a închisoare decat a liceu.
Imediat cum intru pe poartă îl văd pe vărul meu, Gaara. Lângă el era obişnuita lui gaşcă, nişte băieţi destul de cunoscuţi în liceu, de treabă, dar foarte proşti uneori. Totuşi, în situaţiile cu adevărat importante au dat dovadă de foarte multă inteligenţă, perspicacitate şi compasiune. Se pare că şi ei m-au văzut din moment ce îmi fac semn să vin. Când ajung în dreptul lor le arunc un zâmbet plictisit şi îi salut încet. Toţi aveau zâmbete ciudate pe faţă, pot să spun chiar perverse, iar explicaţia acestui fapt nu a încetat să apară:
-Avem un tip nou în grup.
Această informaţie m-a făcut să îmi măresc puţin ochii. Vărul meu are grupul lui de foarte mult timp, iar într-o astfel de situaţie e foarte greu ca cineva să îşi mai facă loc. Gaara, Shikamaru, Kiba, Shino, Lee şi Neji nu sunt genul de oameni care să accepte aşa de uşor pe cineva, fapt ce mă intrigă puţin.
-Nu mă interesează, am minţit.
De fapt, mă interesează acest „ tip nou”, dar nu îmi plăcea să le dau satisfacţia de a şti ce simt sau ce gândesc.
-S-ar putea să te intereseze. Poate o să fie cel care te va schimba, sufletul tău pereche, spuse vărul meu cu siguranţă în voce, iar ceilalţi începură să îşi imagineze lucruri.
Am început să le râd în faţă doar ştiind de câte ori au încercat să mă cupleze cu cineva, însă, evident, nu le-a ieşit. Niciun băiat n-a reuşit să mă înţeleagă pe deplin, dar să mă schimbe! Ştiu cât de mult le place să mă enerveze, dar de data asta erau ceva mai siguri pe cine pariau. Câteva semne de întrebare cu privire la siguranţa lor îmi ispiteau propria siguranţă, iar ca să scap de ele m-am gândit la fostele mele „perechi”. Invitaţii la tot felul de petreceri, flori, bomboane, filme foarte proastre şi ore pierdute ca să scap de prezenţele insignifiante şi de enervantele speranţe ale aşa-zişilor mei prieteni. Recunosc că m-am distrat şi eu, căci mă amuzam la sfârşit de feţele dezamăgite că n-au reuşit să mă cupleze. Nu cred că băiatul de azi o să aibă o soartă diferită de ceilalţi, deşi are ca avantaj faptul că a fost acceptat în acest grup.
După ce mi-am recăpătat încrederea în propria persoană, am aflat de ce noutatea acestei dimineţi nu mă încântă cu prezenţa sa; era la magazin. Se pare că nici el nu îşi luase de mâncare, la fel ca mine. Până acum avem multe în comun, îmi spun ironică. Fiecare moment care trecea însoţit de privirile curioase ale celor de lângă mine îmi dădea din ce în ce mai multă siguranţă în propria persoană. Nu că nu aş avea destulă, însă mai sunt momente când sunt împinsă la conflicte interne de către evenimente neaşteptate.
Dintr-o dată, zâmbetele lor au reapărut ceea ce îmi dă de înţeles că persoana aşteptată soseşte în curând. Mi-am păstrat poziţia iniţială, adică cu spatele către intrarea elevilor, astfel că aveam să-l aud mai întâi. Să vedem cu ce mă impresionezi, tipule.
-Mi-am luat şi un pachet de ţigări. O să-mi achit datoria cât de curând, Gaara, se auzi o voce din spatele meu.
Hmm...Îmi place timbrul, ce pot să zic? Este plăcut, deşi viciul lui nu este atât de plăcut.
-Stai liniştit. Sunt sigur că ţi-o vei achita, răspunse vărul meu uitându-se la mine când a spus ultima parte.
I-am aruncat o privire urâtă ştiind că datoria la care se referea vărul meu reprezenta cucerirea mea. Iar mă consideră slabă.
M-am întors cu faţa la omul care le dădea atâta curaj celor de lângă mine. Un tip înalt, robust şi impunător stătea înaintea mea. Ochii negri erau afundaţi în orbite, stârnind unde întunecate în contrast cu pielea foarte albă pe care o poseda. Forma feţei ascuţită, alungită şi de câteva fire de păr rebele. Podoapa capilară are aceeaşi culoare ca şi ochii lui. Musculatura este foarte bine definită acesta observându-se surprinzător de uşor prin tricoul alb şi hanoracul negru puţin descheiat. Ghiozdanul îl ţine pe un umăr, la fel ca mine. Degetele lungi de la mâna stângă ţin pachetul de ţigări şi un sandiviş, iar cealaltă mână este ascunsă în buzunarul drept al panatalonilor. La fel ca hanoracul, aceştia sunt tot negri. În picioare purta o simplă pereche de teneşi albaştri. Are o frumuseţe rece, asemenea unei fiinţe imateriale, dar care, în opoziţie cu mine, nu este la fel de respingătoare. Nu pare să fie o ameninţare, îmi spun, ridicându-mi privirea la nivelul feţei lui. Se simte puţin iritat de cercetarea mea atent, astfel că nici el nu se lasă mai prejos şi începe să mă analizeze. Spre deosebire de mine, acesta a început de la încălţăminte peste care a trecut rapid, neinteresat. Ochii lui urcă uşor pe pantalonii mei gri, zăbovind o clipă asupra nasturelui, apoi continându-şi drumul pe şoldurile înguste. Inspecţia lui trece de hanoracul meu cu o uşoară dezamăgire, probabil fiindcă şi-ar fi dorit să fie descheiat. Totuşi, când ajunge la chipul meu ochii lui strălucesc satisfăcuţi ca şi cum au găsit ceva inetresant. Globii oculari se opresc asupra buzelor mele pe care le analizează preţ de câteva secunde, stârnindu-i un zâmbet. Trece în grabă peste pomeţii osoşi şi nas, ajungând la ochii mei care îi accentuează şi mai mult zâmbetul. Mă priveşte intens, încercând să descifreze, probabil, ce se întâmplă în sufletul meu. Ghinion. N-ai să reuşeşti. La acest gând şi mie îmi apare un zâmbet pe faţă, unul superior, de învingătoare.
-Bună dimineaţa! Îi urez păstrându-mi aceeaşi atitudine rece şi superioară care este foarte iritantă pentru ceilalţi.
Acesta îşi lăsă privirea şi colţurile gurii să coboare către asfalt, parcă analizând ce s-a întâmplat în ultimele momente. Apoi, cu toată aroganţa de care am observat că dispune şi pe un ton glumeţ, mă întreabă:
-Bună? De unde ştii?
I-am simţit pe cei din spatele meu satisfăcuţi de salutul lui. Acest tip a reuşit să îmi alunge satisfacţie interioară pe care o am de obicei faţă de mine. Sunt destul de nervoasă că m-a lăsat fără replică. Totuşi, soneria enervantă a şcolii mi-a salvat mândria. Am plecat prima din grup, grăbindu-mă să ajung în clasă. Toată pauza n-am făcut altceva decât să văd cine intră pe uşa încăperii. Nu l-am mai văzut până acum ceea ce înseamnă că e nou şi în şcoală. Nu îmi doresc să îl am mai mult în preajmă decât ştiu că va fi. M-am liniştit doar atunci când profa de biologie a intrat şi a început să ne predea. Trecuse jumătate de oră ceea ce însemna că nu avea să fie în aceeaşi clasă cu mine. N-am ieşit decât la pauza mare şi asta pentru a mă duce la bibliotecă să îmi iau o carte. Am sperat să nu mă întâlnesc cu el, iar dorinţa mea a fost ascultată. Biblotecara, o femeie între două vârste, înaltă, mereu îmbrăcată cuviincios şi foarte politicoasă, se bucură la vederea mea. Crede că sunt printre singurele specimene de oameni care mai citesc în acest liceu, iar la acest aspect nu o contrazic niciodată. După câteva formalităţi normale între două persoane o rog să îmi aducă orice carte de Agatha Christie. Aceasta se face nevăzută printre rafturile cu cărţi necitite, prăfuite şi care stau să cadă în orice moment. Nu aştept nici zece secunde că revine cu o carte groasă numită „ Zece negri mititei”. Mi-o înmânează rugându-mă să îi spun cum mi s-a părut după ce o termin. Plec analizând coperta cărţii. Era nouă şi roşiatică, cu un instrument muzical pe ea detaliu ce mă face să cred că are legătură cu spaţiul în care se petrece acţiunea. Când vreau să deschid cartea nişte voci cunoscute îmi distrag atenţia. Două timbre masculine perturbă linştea din jur, iar după unul dintre pereţi două feţe enervante îşi fac apariţia. Era Kankuro şi un coleg de al lui. Tipul ăsta se tot ţine după mine de ceva timp şi pare să fie surd la refuzuri. Când mă vede, pe faţa lui apare un zâmbet larg şi idiot al omului care nu se poate mândri decât cu ce are sub curea. Faţa lui mă dezgustă total, iar dantura lui mă face să îi dau un pumn cât să repar greşeala naturii, deşi un băiat ca el este ireparabil din multe puncte de vedere. Încerc să trec pe lângă el, dar acesta mă opreşte.
-Ce faci, frumoaso?
-Încerc să mă abţin să nu îţi trag un pumn în gură, îi răspund cu obişnuita mea sinceritatae dureroasă.
Nu prea i-a plăcut răspunsul meu din moment ce zâmbetul lui dispăruse instant. Dacă până acum mi-am dorit să nu mă întâlnesc cu băiatul cel nou, acum regret profun asta, căci Kankuro se apropie de mine, atingându-mi braţele şi încercând să mă sărute. Mă dau cât pot de mult în spate sub amuzamentul colegului său. Am încercat să îl împing de câteva ori, iar când m-am simţit mult prea încolţită, i-am dat un picior acolo unde ştiu că e insuportabil să te atingă cineva. Acesta s-a aplecat, gemând de durere, iar pentru a nu fi batjocorită şi de celălalt tip, am alergat pe hol, ajungând la scările spiralate. Cobor în grabă, iar când ajung la ultimele cinci scări mă împiedic, dar în loc să simt podeaua rece, două braţe mă cuprind. Tot ce văd sunt doi ochi întunecaţi şi strălucitori. Iar tu?
-Se pare că ştiai că va fi o dimineaţă bună.

Subiect: Re: The anthem of survival Sam 26 Dec 2015, 17:47

Hello :) Îmi pare rău că n-am postat mai drevreme, dar azi am ajuns acasă.
Habar n-ai cât de mult îmi place ideea pe care ai abordat-o și sunt tare curioasă să văd cum ai s-o dezvolți pe parcurs. Un vânător și o căprioară care refuză să fie prinsă, dar sunt convinsă că arma vânătorului va egala capacitatea de a fugi și de a se ascunde a căprioarei. Însă continuarea acestei povestioare o ai doar tu și sper că o s-o împărtășești cu noi cât de curând. Te pup ^^

Edit: Am uitat să menționez că ai avut greșeli de tastare, de tipul panatalonilor/biblotecarea. Intru pe câteva străduţe care îmi scurtează drumul spre liceu, iar după nici două minute ajung în faţa clădirii care seamă- iar aici nu ai terminat fraza și nu mi-am putut da seama ce ai vrut să spui.