Buna ! 
Imi place ideea, si mai ales cum e Sasuke, ododooooo :))
Ar fi placut daca ai pune putin accent si pe personalitatile lor. 
Imi place mult titlul si abia astept capitolul urmator, sper sa ma anunti cand il postezi.
Ja ne !

Ficul tau epromitator, cu adevarat promitator. Imi place mult tsrea de spirit pe care mi-ai transmis-o. Nu am nimic de reprosat, iar acest lucru vreau sa se pastreze. Abia astept sa vad dezlantuirea rozaliei si cum vei contura RELATIA lor. Sper ca intriga va aparea curand, ma plictisesc repede daca trebuie sa astept mult.
Sper sa ma anunti :x

Interesant fic. Ai o idee destul de originala si mi place. Sper sa aduci rapid urmatorul capitol si daca se poate sa ma anunti cand il postezi:)

        Londra, Anglia. 15 Septembrie 1877. 
        Tot ceea ce făcea era să stea pe un scaun în faţa oglinzii în timp ce alte două femei îi pieptănau părul. Un nod îi stătea în gât de fiecare dată când îşi ridica privirea din pământ pentru a-şi vedea chipul acoperit de machiaj. Chiar şi cu două persoane lângă ea se simţea singură şi goală pe dinăuntru. Era confuză, nu ştia ce ar trebui să simtă. Cât şi tristă. Acele stări i-au devenit deja mult prea familiare. 
Ura să-şi vadă reflexia, îi amintea de trecut, de ceea ce s-a întâmplat şi prin ce a trecut la o vârstă fragedă.  Iar cel mai dureros era faptul că îşi amintea de toate greşelile pe care le-a făcut şi toate eşecurile sale. 
A înghiţit în sec şi şi-a analizat rapid chipul palid, încercând să mimeze un zâmbet. Ochii îi erau conturaţi cu negru, iar buzele le avea de un roşu aprins la fel ca sângele. S-a încrutat şi şi-a mutat privirea. Nu era mulţumită de ceea ce vedea. Nu mai arăta ca ea, iar acel machiaj nu exprima cine era cu adevărat. Părea mult prea perfectă, la fel ca o păpuşă. Totuşi, machiajul nu putea schimba privirea tristă din ochii săi verzi.
Întotdeauna a avut impresia că familia sa adoptivă nu era mulţumită de ea, aşa că încercau s-o schimbe. Credea că tot ceea ce a făcut a fost să-i dezamăgească, dar la fel au făcut şi ei. Singura diferenţă era că ea a încercat cu disperare să schimbe ceva. Să se schimbe pentru ei.
Acum nu mai era cazul, a înţeles că orice ar fi făcut nu ar fi fost destul şi ar fi tratat-o ca pe un obiect în continuare. Ceea ce voiau ei era o fată frumoasă, ascultătoare care nu are propia opinie şi nu vorbeşte neîntrebată. O jucărie, propria lor păpuşă. Era imposibil ca ea să le îndeplinească standardele. Nu era elegantă, nici foarte drăguţă, nu putea dansa sau picta şi era într-o depresie constantă.
        Camera ei reflecta foarte bine lucrul acesta. Era o încăpere largă cu multe ferestre, decorată cu lucruri pe care majoritatea oamenilor le-ar fi găsit stranii. Totul era sumbru, dar ea se simţea bine acolo. O liniştea. Pe pereţii de un albastru închis se găseau multe tablouri întunecate, pe care erau pictate de cele mai multe ori bufniţe sau lupi. Avea propria sa bibliotecă, îi plăcea să citească. O făcea să uite de probleme şi în general de absolut orice. În încăperea aceea îşi petrecea cea mai mare parte din timp, singură.
     - Arată minunat, nu-i aşa?  a întrebat Annie, una dintre femei atunci când au terminat, admirând ceea ce au reuşit să facă.
     - Parcă îi lipseşte ceva, ştii, acel lucru care o face fermecătoare, a adăugat Elizabeth şceptic, inspetând-o pe fată din cap până-n picioare.
Avea dreptate, cu toate că arăta mult mai bine faţă de cum era înainte, ceva îi lipsea. Era prea veştejită. Arăta ca o carcasă goală. Nu zâmbea, nu râdea. 
     - Poate... dacă i-am adăuga ceva mai mult machiaj, spuse cu îndoială prima femeie. 
     - E în regulă, a murmuat Sakura cu glasul răguşit. O să stau toată ziua în cameră, la fel ca de obicei, nu-mi trebuie machiaj ca să fac asta.
Tot ceea ce îşi dorea era să fie lăsată în pace. Cu toate că îşi dorea companie umană, aştepta cu nerăbdare să plece femeile. Voia să vorbească cu cineva mai puţin fals, care ar fi vorbit deschis cu ea. 
     - Îmi pare rău, tânără domnişoară, a început una dintre ele, dar mama dumneavoastră a specificat foarte clar că trebuie să arătaţi impecabil astăzi.
Simpla precizare a mamei sale în propoziţie îi ridica semne de întrebare şi o neliniştea.  Ştia foarte bine că de fiecare dată când Christine se implica în ceva, ea ieşea în pierdere. De fiecare dată ea era cea rănită. A tras aer în piept, încercând să se calmeze. Era iraţională, n-avea de ce să se îngrijoreze. Experienţa a făcut-o să-i fie frică de aceasta şi de simpla amestecare a ei în viaţa sa.
     - Ah, înţeleg, a răspuns într-un final, îngândurată. Poţi să-mi spui, te rog, de ce?
A observat cum mâna stângă îi tremura şi se abţinea ca să nu pufnească într-un râs isteric. Era penibilă şi era conştientă de asta, dar teama o făcea să reacţioneze la absolut orice. O amuza, dar în acelaşi timp o şi enerva lucrul acela.
     - Vă rog să mă scuzaţi, dar nu am fost informate în această privinţă.
Un zâmbet îi apăruse pe chip, apoi a oftat. Normal că nu, dar acel lucru o îngrijora mai tare decât voia să recunoască. Îi era frică de Christine.
        Un ciocănit în uşa i-a distras atenţia, făcând-o să se uite în direcţia din care venea sunetul. În încăpere şi-a făcut apariţia Melyssa, o doamnă puţin trecută peste a doua vârstă. Purta o rochie verde, simplă, fără prea multe detalii care îi ajungea până sub glezne. Avea o faţă rigidă, care afişa mereu o expresie serioasă. S-a uitat direct la Sakura, ignorându-le pe celelate două.
     - Mama dumneavoastră vă cheamă,  vă rog să mă urmaţi, a spus cu răceala sa caracteristică.
Inima a început să-i bată cu putere. A ezitat pentru un moment, apoi s-a ridicat de pe scaun şi a ieşit împreună cu femeia din cameră. Ceva era în neregulă, simţea asta. 
În timp ce coborau scările şi-a aranjat rochia de culoarea sângelui care îi ajungea până în pământ. Era împodobită cu volănaşe, dantelă şi broderii. Corsetul îi punea talia în evidenţă şi avea un decolteu destul de generos. Niciodată nu se simţea confortabil când purta o astfel de rochie.
Plănuia să o urmărească pe Melyssa în linişte, fără a scoate un zgomot. Era inutil să vorbească cu ea.
      - Aminteşte-ţi, a început femeia, stai drept, nu vorbi neîntrebată, zâmbeşte, dă-le întotdeauna dreptate, nu râde prea tare, fii drăguţă, elegantă şi manierată. Ai înţeles?
I se făcea scârbă de fiecare dată când  i se spunea asta. A memortat totul, ştia ce ar trebui să facă şi ce nu. O dezgusta toată acea situaţie. O controlau, îi furau libertatea. Nu mai era viaţa ei, era a lor. Atunci când vorbea nu spunea ceea ce gândea, ci ceea ce voiau ei să audă.
S-a încruntat, dar nu a spus nimic, era zadarnic. Asta doar i-ar fi cauzat mai multe probleme.
     - Sakura, a spus pe un ton sever, mă asculţi? E foarte important ca tu să n-o dai în bară acum. Va trebui să te controlezi. 
A înghiţit în sec, oalmele îi transpirau şi devenea din ce în ce mai nervoasă. Toată viaţa sa s-a controlat şi devenea sătulă de asta. Era timpul ca şi ceilaţi să o facă. 
     - E viitorul tău în joc, a adăugat fără a mai spune nimic altceva.
Ultimul lucru pe care l-a spus femeia a alarmat-o. Nu ştia dacă ar fi trebuit s-o creadă, bănuia că doar se juca cu mintea ei. Iniţial nu voia să se lase afectată de ceea ce spunea  şi să o ignore, dar nu mai putea face acel lucru. Respiraţia i se îngreuna şi fără să vrea s-a încruntat. Era sigură că Melyssa n-ar fi zis niciodată ceva ce nu credea sau nu era adevărat. 
Şi-a muşcat buza inferioară şi cu o mişcare rapidă a prins-o de braţ fără să ezite. Viitorul ei, măcar mai avea aşa ceva?
     - Ce vrei să spui? a întrebat-o cu o urmă de disperare în glas, ridicându-şi puţin tonul. 
     - O să vezi şi singură.