Ne întâlneam în cele mai liniştite şi monotone nuanţe ale anotimpurilor. Acum era toamnă, freamătul naturii înjunghiat de frig şi înconjurat de moarte, părea să fie ca o melodie străveche şi simbolică pentru urechile ei.
      Ca întotdeauna, mă întorceam de la liceu, preferam să fac o scurtă plimbare printr-o pădurice mică, a cărui lac strălucea în lumina slabă şi firavă a soarelui. Vântul şuera frenetic şi vivace printre crengile desfrunzite şi sterpe ale copacilor, din când în când pe solul dur şi crud se apleca o cioară, privind cu ochii ei negru peisajul dezolant şi cenuştiu. În acel moment gândul mi-a zburat la ea, cum privea absentă spre un punct invizibil al orizontului, contemplând şi uitând de lumea reală. Nu mi-a luat foarte mult până ce i-am descoperit silueta întunecată, cu pletele în vânt şi ochii aţintiţi spre zare. Aşa cum mi-o imaginasem, o crăiasă a morţii, o dovadă vie a dezastrului. Fecioară născută în praf de stele şi nopţi infinite, o creiatură nocturnă, care încă mai rezista în timpul zilei. Şi poate o judecam prea aspru, la fel o făceau şi colegii mei. Se fereau de ea, căci întruchipa necuratul, dar această concepţie luând naştere în urma unor bărfe şi din imaginea ei cam retrasă, ştersă, vibrantă în palete de culori închise.
      M-am apropiat la fel de încrezător ca întotdeauna, ea nu a schiţat nici o expresie când şi-a întors capul înspre mine. Ignoranţa ei mă atrăgea şi mă făcea să reflect asupra relaţiei noastre. Ne ştiam de mici copii şi chiar şi atunci era un suflet răsărit din adâncurile tenebroase ale pământului. Însă acest aspect nu m-a deranjat niciodată la ea. Ştiam că undeva în adâncul ei zădea un strigăt puternic, un răget de fiară îndurerată şi neînţeleasă, ce aştepta salvarea. Dar exteriorul ei trăda dorinţa furibundă ce bătea puternic între coastele ei. Nega cu vehemenţă starea deplorabilă în care se afla.
      — Ce faci aici, din nou...? Punea mereu accent pe ultimele două cuvinte, căci din câte observam prezenţa mea aparent o deranja, însă nu aşa de mult încât să mă îndepărteze complet şi să-mi rupă leăturile cu a ei fiinţă.
      — Nu fi aşa de rece Amree, ştii doar că îmi face plăcere să mă plimb în acest cadru sobru şi solitar, exact ca tine.
      — Nu încerca să-mi intri pe sub piele Marcus, nu îţi va ieşi, eşti doar o altă lipitoare a societăţii, dar una mai inofensivă, ai intenţii ludice şi rânjetul acela de şmecher nu prea mă încântă. Poţi pleca, ai admirat cred că îndeajuns de mult peisajul, ştiu că nu te dai în vânt după toate acestea.
      Voiam să cred că are un simţ al umorului ascuns şi cam negru, totuşi ştiam că tot ceea ce grăia era un adevăr dovedit. Nu prea mă încânta toamna, căci mă debusola şi reuşea de fiecare dată să mă descopere de piele şi să mă arunce în faţa lumii întregi. Rezistam spre surprinderea mea, de aceea preferam să mă întâlnesc cu ea, chiar dacă Amree nu suporta să mă vadă forţându-mă de dragul unor amintiri pierdute şi înceţoşate.
      — Şi draga mea prietenă, ce te aduce din nou pe aici. Văd că te-ai ataşat de lacul acesta.
      — Marcus, nu suntem prieteni atât de buni precum îţi imaginezi. Nu mă mai bate la cap.
      — Atunci de ce am impresia că în zilele care urmează ai să te arunci în apa asta rece şi vei trece în nefiinţă?
      Pentru o clipă inima ei s-a oprit, iar respiraţia i-a devenit întretăiată de la şoc. O nimerisem acolo unde o durea cel mai tare, nu mă mai putea contrazice, legătura noastră era puternică şi indestructibilă.
      — Ai un obicei prost de a te strecura în vieţile altor oameni, ştiai asta.
      — Sunt destul de conştient Amree, dar tu nu trebuie să faci pasul acesta, e unul mult prea măreţ, chiar şi pentru tine. Îţi vei pierde viaţa.
      — Nu te mai băga Marcus! Să nu te mai văd plimbându-te pe aici niciodată!
      O înfuriasem. Am privit-o cum pleacă, apăsând solul cu bocancii ei milităreşti şi murdari de la noroi şi praf. Am zâmbit în tăcere cât timp o admiram de la distanţă. Era frumoasă, indiferent că majoritatea colegilor mei nu o sufereau şi tot insinuau că e urâtă. Nici nu ştiau ce pierd, eu pe de altă parte eram destul de norocos să o cunosc pe Amree Elevok, cea care urma să îşi vândă sufletul celui de dincolo. Nu o puteam descrie în cuvinte, căci aliura ei, esenţa ei vitală părea ceva ieşit din comun, nepământesc. Adesea mă gândeam dacă cumva mă îndrăgostisem lulea după prietena mea din copilărie, altfel nu îmi explicam furtuna de emoţii ce mă toropea lăuntric. Ea mă răscolea cum nimeni altcineva o făcuse vreodată, iar gândul că aş putea să o pierd îmi măcina inima. Nu o puteam lăsa să piară, nu în astfel de chinuri. Nu merita soarta pe care şi-a iscălisit-o singură.

      Casele noastre erau despărţite de un gărduleţ mic şi alb din lemn, iar fereastra mea era paralelă cu fereastra ei. Adesea, noaptea, mă trezeam din somn pe la ora două şi scoteam capul afară pe geam ca să miros parfumul dulce al florilor şi mai ales să o aud pe Amree cum doamne liniştită. Trecerea anilor mi-au comfirmat nefericirea ei, nopţile deveneau un chin pentru ea, în copilărie erau alte basme frumoase care ne înveninau cu idealuri iluzorii, dar acum nu mai eram de şapte-opt ani, ci eram adolescenţi în toată firea, cu griji, cu probleme proprii şi reale.
      Era trecut de mult de ora unu şi nu aveam somn. Lucru de genul se întâmpla rar, dar noaptea aceasta purta cu ea un sentiment de nesiguranţă şi teamă. Nici Amree nu dormea, căci o vedeam cum se foieşte în pat. O urmăream, ceva în mine mă împingea să fac acest lucru. Nu era prea galant din partea mea, însă o cunoşteam prea bine, putea fii în stare de orice.
      Mişcările ei erau şovăielnice. Ieşise din casă pe timpul nopţii, obişnuia să facă plimbări scurte prin curte sau să şeadă pe verandă, însă de data aceasta era hotărâtă. Ştiam unde avea să fugă - spre lac. Am blestemat în gând şi am zbughit-o pe uşa din cameră, aproape împiedicându-mă pe scări. Norocul meu era că ai mei părinţi dormeau tun şi nu aveau să-mi sesizeze escapada nocturnă.
      Alergam cât de tare puteam, fiindcă odată ce mă sesizase, Amree nu se mai resemnase situaţiei şi începuse să de-a bir cu fugiţii.
      — Stai!
      — Pentru numele lui Dumnezeu, Marcus, pleacă şi lasă-mă în pace!
      — Nu pot, eşti pe cale să faci ceva nesăbuit şi regretabil.
      — Nu mai am regrete, iar asta nu te priveşte pe tine!
      Ne apropiat de lac, iar Amree se aventurase în apele reci, hotărâtă să taie orice legătură cu realitatea. Îşi dorise de ceva timp să moară, să se lepede de mizerabilul ei destin şi de durerea constantă ce o urmărea de ani buni. Eu nu aveam să accept o asemenea decizie, nu merita aşa ceva.
      Am sărit în apă, croindu-mi drum spre ea, dar ierburile ce aveau rădăcini adânci în mâl deveneau un obstacol infernal. Am persistat, nu mă dădeam bătut, de un lucru avusese dreptate Amree - eram încăpăţânat. O voiam lângă mine, teafără şi nevătămată, doar gândul că avea să-şi curme viaţa în apele acestea, mă înfiora peste măsură.
      — Stai! Nu face asta... nu mă lăsa singur Amree, am nevoie de tine!
 nbsp;    S-a oprit acolo unde apa îi ajungea aproape de piept şi s-a întors înspre mine revoltată cu paşi mari şi greoi. Avea ochii înlăcrimaţi şi roşii, nu era nevoie de prea multă lumină ca să sesitezi acest lucru. O simţeam cu uşurinţă, tumultul acela interior care o măcina... era insuportabil.
      — Ba nu ai... nu vorbi prostii Marcus, eşti, eşti... eşti aşa de enervant şi insistent, de ce nu mă poţi lăsa naiba? A surâs badjocoritor şi m-a privit adânc în ochi. Acum să nu îmi spui că mă iubeşti.
      — Ai dreptate, nu te iubesc, te ador! Şi eşti la fel de vitală pentru mine aidoma aerului. Nu fă ceva pe care am să-l regret eu toată viaţa, bine! Nu vreau să te pierd... mai bine mor şi eu cu tine, ca să nu rămân prost şi singur.
      Fata era înmărmurită şi ochii îi străluceau în lumina stelelor. I-am îndepărtat trupul, fiind pregătit să mă adâncesc mai mult în apa rece şi întunecată a lacului, însă o pereche de mâini mi-au cuprins mijlocul, strângându-mă puternic. Amree era disperată şi plângea în hohote, implorându-mă să nu mă înec, să nu mai faci nici un pas, căci ar fi ruinată dacă m-ar pierde.
      — Nu, nu, nu Marcus, eşti singurul care încă mai crede în mine, nu te lua după acţiunile mele, nu ştiu ce fac, tu ai fost mereu cu capul pe umeri şi m-a încurajat de la distanţă. Eu tot ce am ştiut să fac a fost să te înlătur şi să nu te apreciez... Şi... şi, şi te iubesc! Nu mi-aş ierta-o niciodată, dacă, dacă... dacă... Suspinele ei deveneau sughiţuri adânci şi puternice. O compătimeam, dar o iubeam nespus de mult.
      I-am acoperit palmele cu ale mele, îndepărtându-i braţele din jurul meu. M-am întors cu trupul înspre ea şi i-am admirat privirea blajină şi inocentă, buimacă după atăta plâns şi durere. Mi-am trecut degetele prin păru-i castaniu şi drept, îndepărtându-i câteva fire de păr care îi pătrunseseră printre gene şi în gură. Încet de tot mi-am aplecat faţa înspre a ei şi nasurile noastre s-au întâlnit, apoi buzele ei le-au conturat pe ale mele într-un sărut lung şi simplu. Ea s-a agăţat de mine cu toată fiinţa ei mică şi plăpândă, iar eu am întâmpinat-o cu o îmbrăţişare puternică, din care nu aveam să îi mai dau drumul. În jur apa a format valuri mici, ce se unduiau liniştite şi malcom pe suprafaţa apei. Sărutul nostru s-a adâncit în goana după căldură şi iubire. Am simţit că mă înec, dar ea mă ţinea pe linia de plutire cu dragostea pe care mi-o purta. În seara aceea am rescris destinul amândurora.