După atât de mult timp în care nu am intrat pe forum, m-a, decis să postez o creaţie ceva mai neobişnuită şi diferită faţă de ce am scris până acum având în vedere că mereu am avut tendinţa să maă leg de trecut, nu prea e genul meu să îmi imaginez viitorul, dar de asta e S.F, nu?
Nu cred să mai fi citi până acum ceva asemănător, deci dacă ficul acesta seamănă cu altceva, e pură coincidenţă.
Ei bine, nu voi da prea multe detalii despre fic, veţi afla pe aprcurs tot ce e de aflat.
După atâta timp în care nu am scris nimic, sper să nu îmi fi pierdut îndemânarea.
De asemenea, scuzaţi greşelile, îi voi da un edit mâine seară pentru a-l corecta.
Deci, Spor la citit ^^




Capitolul 1

       Înaintam prin deşertul acesta pustiu de zile. Îmi simţeam gâtul uscat şi deschideam gura pentru a spune ceva, dar tot ce îmi părăsea buzele crăpate era un sâsâit ca de şarpe. Plimbam mâna aspră de-a lungul gâtului, încercând poate să îl răcoresc şi am ajuns într-o asemenea poziţie încât, dacă aş fi aăsat puţin, m-aş fi sufocat. Înghit mai apoi în sec şi mutându-mi privirea în faţa, mi-am dus mâna deasupra ochilor pentru a fi capabilă să văd prin acei vapori de căldură ce se înălţau ca fumul din pământ.
         - Unde se află...locul ăsta unde ne duci, Domnule?
       Aiden îşi îndreaptă privirea pătrunzătoare către el încreţindu-şi srâncenele uşor grosolane, dar care îi oferă un oarecare aer de virilitate, şi cu o mişcare bruscă apasă pe trăgaci, iar nesăbuitul cade străfulgerat la pământ. Liderul a sesizat imediat nuanţa de ironie din glasul său şi l-a împuşcat pentru cutezanţa de a pune o asemenea întrebare obraznică. Bineînţeles că nimeni nu s-a oprit şi nici măcar nu s-a uitat în urmă pentru a vedea cadavrul unui fost camarad, peste care nisipul se aşternuse cu repeziciune.
       Înaintam greu, iar furtuna de nisip ce izbucnise ca din senin mi-a încetinit cu mult paşii. Tolba cu săgeţi, veche şi peticită, îmi atârna greu în spate şi mă tragea înapoi; arcul pe care îl căram în braţe nu făcea altceva decât să înrăutăţească. Centura de cuţite îmi aluneca de pe şolduri, iar rănile pe care le căpătasem de la păşit desculţă mă înţepau la fiecare pas. Dar orice aş fi făcut, nu aveam dreptul să mă opresc, să vorbesc şi chiar să înaintez spre primele linii. Ţineam prea mult la viaţa mea pentru a mă lăsa împuşcată şi abandonată în mijlocul deşertului, lăsând nisipul să îmi îngroape trupul fără vlagă până ce nu ar mai rămâne nimic.
       Cu toţii eram slabi şi înfometaţi, iar chipurile noastre căpătaseră o culoare gălbuie, cu ochii roşii adânciţi în orbite, cu obrajii livizi pe care lacrimile se uscaseră, însă murdăria şi sângele nu încetară să curgă.
         - Înainteză mai cu talent, copilo! Leader nu îşi permite să se ţină după un copil atât de nefolositor ca tine.
       Am vrut să îi strig, să mă opresc în loc şi să îi strig că nu mai sunt un copil. Încă decând am părăsit orfelinatul împreună cu toţi ceilalţi, am încetat să mai fiu un copil. Am avut un impuls să spun ca nu e nimic diferit faţă de trecut; însă aş fi greşit. Nimic nu mai era ce a fost înainte. Poate că eram aceiaşi oameni, aceiaşi orfani ce au crescut împreună, însă lucrurile au încetat să mai fie la fel de paşnice, iar inimile noastre au fost nevoite să se adapteze. Cerul sub care meregeam era de un roşu sângeriu, dar în vâltoarea acelei furtuni, nu puteai vedea nici luna şi nici stelele. Nu eram legaţi cu lanţuri, iar de bătut eram bătuţi foarte rar, dar în ochii lui eram consideraţi doar nişte sclavi.

       Aiden s-a oprit pentru un moment şi, fără ca vreun muşchi de-al feţei să îi tresară, a scos pistolul şi l-a îndreptat în direcţia mea. Mi-am oprit paşi şi, ca hipnotizată, tot ce puteam vedea era doar ţeava pistolui. Şi deşi afară era o căldură copleşitoare, puteam simţi o transpiraţie rece cum îmi alunecă pe frunte; inima îmi bătea imposibil de rapid, încât venele de la încheietură îmi pulsau sângele făcându-mi muşchii să tresară. Tot ce am mai putut face a fost să îmi închid ochii şi să reculeg în minte amintirile frumoase pe care le aveam la orfelinat, împreună cu toţi ceilalţi.
       Am auzit o bubuitură puternică, după care un ţipăt de femeie şi totul în jurul meu s-a oprit. O briză caldă mi-a trecut fulgerător pe lângă tâmple înainte să simt o mână dură cum îmi frânge umărul şi mă ridică de la pământ.
         - Heh... îmi amintesc chipul tău, Sakura. Acelaşi chip angelic ca întodeauna. S-ar putea să ne fi de folos cât de curând.
       Încă simţeam ochii săi albaştri cum îmi studiază cu nesăţ fiecare trăsătură, iar privirea sa mă ardea. Mi-am coborât capul în pământ şi, dregându-mi vocea, i-am strigat în urmă cu un glas rece, calm şi fără pic de emoţie.
         - Mulţumesc, Leader!
       Mi-am adunat săgeţile din nisipul ce continua să le astupe şi le-am îndesat în grabă în tolbă după care, cu un gest aprope disperat, m-am închinat până în pământ şi mi-am ridicat privirea spre cerul limpede, sângeriu ca o rană deschisă, un cer în care nu puteai vedea vreodată vreo stea căzătoare.
       În spatele meu, o femeie tânără, de o vârstă cu mine, zăcea pe pământ cu viaţa pe care ar fi putut-o avea împrăştiată în jurul său şi straturile fine de nisip ce îi acopereau faţa crispată şi arsă de soare. Ea fusese omorâtă din cauză că iubea, însă iubitul ei, ce era mai puternic, fusese lăsat să trăiască. Pentru că noi, rebelii, acţionam după legea junglei.
       În faţă mi se arăta o lumină stranie, ce făcea ca trupuriler tuturor să strălucească atât de tare încât nu le puteam distinge. Cu toţii intrau, după care dispăreau lăsând în urmă câte un strigăt ascuţit, de o bucurie împletită cu teamă.

Hey! Am ajuns si eu pe aici. Imi place mult si descri destul de frumos. Astept next.

Fan-fic blocat din cauza inactivitatii. Ultimul post dateaza din 8 aprilie, noi aflandu-ne in 1 iulie.
Daca vrei sa il redeschizi, poti anunta un critic/moderator.