Ochii ce se joacă

Subiect: Ochii ce se joacă Dum 14 Aug 2016, 13:17

[img]

[/img]

Capitolul 1

-Cu ce drept țipi tu la mine?...

-Nu am drept(?)

Luând scrisorile de pe masă, începu să se repeadă cu privirile peste chestiunile ce acestea le socotea. Se plimbă apoi câteva minute în șir, fără a mai scoate o vorbă. Își trecea anevoios dosul palmei peste frunte, ca să-și șteargă sudorile, prăbușindu-le apoi peste ochii obosiți. Astfel, se surescita în căutarea unei rezolvări la problemă. Rămăsese totuși, după lungi strămutări, pironit în aceeași deznădejde.

-Nu e nimic de făcut, spuse ca pentru sine.

-Nimic? repetă enfatic și femeia.

-Nimic...

Răspunsul omului lovise ca un virus pe femeie, făcând-o să-și acopere gura cu mâna tremurândă. Nefiind încă convinsă, își aruncă ochii din nou cu atenție spre simbolul înscripționat pe plicul scrisorilor, ce zăcea rupt pe masa de lemn masiv. Șovăise astfel până când își pierduse privirea. Feței albe de masă cu dungații negre îi pierise contururile și, totodată, contrastul, iar masa în sine nu se mai ivea. Restul încăperii nici nu mai exista în viziunea acesteia. Avusese astfel loc un dereglaj la nivelul metabolismului curent, care, în mod tragic, este inversul fricii, ce ține de negativism. Se nășteau rând pe rând în capul femeii închipuiri cumplite. Din acest motiv, acest mod de a paria nu mai avea capacitatea de a crea, la rândul ei, speranța în mod curent și real. Speranța pentru femeie nu mai avea să fie o prezență subînțeleasă...

-Na... Atunci, spune-i tu! strigă repugnant femeia, revenindu-și totodată în fire.

-Ce vrei, femeie?

Bărbatul trânti foile pe masă, alături de plic, îndreptându-se abătut spre bucătăria ce se afla alături. Se opri în dreptul blatului unde erau așezate în ordine platouri cu prăjituri și, privindu-le, fu vădit atras de mirosul lor proaspăt și dulceag.

-Astea când le-ai mai făcut?

-Azi dimineață, răspunse femeia de dincolo.

Prospețimea, mirosul și ornamentele cochete îl îndemnaseră pe acesta să înghesuie o bucată întreagă în gură. Mestecă cu poftă și înghiți, rămânând însă la urmă cu gura sălcie. Amăreala zahărului în exces îl făcu pe bărbat să se întoarcă la nevastă, aruncându-se lugubru pe canapeaua veche, ațintit din nou cu ochii pe scrisorile ce stăteau încă aruncate. Atunci, un moment de liniște interveni.

Foile ticăloase deveniseră acum un fel de mesaj ilizibil pentru cei doi soți. Necazurile ce se anunțau în înțelesul lor avea să le transforme viața într-un neliniștit havuz, iar în jocul acestei dezordini se paria propria fiică. De altfel, așa nici nu mai aveau răgazul să se gândească la alte pierderi ce urmau, cum ar fi toți banii lor, casa, locul de muncă, tot.

Dânsa avea să-și piardă postul de mediator, întrucât legea nu-i mai obliga pe cei care se judecau să fie înștiințați de această posibilă rezolvare a neînțelegerilor, deoarece judecătorii au avut în acest caz totul în minus. Și ce altceva era de făcut, înafară de a ghintui pe cei care le stăteau în cale cu o închipuită exceptativă? Trebuiau toate obstacolele înlăturate.

El era șomer de douăzeci de ani și îngropat în datorii. Banii ce-i adunase cu timpul nu i-ar fi ajuns nici dacă ar fi încercat să plătească în rate, iar datoriile nu țineau de nicio birografie. De-a lungul anilor, acesta tot împrumutase bani când de la unul, când de la altul. Mai mult decât atât, le era dator unor binevoitori amici din tinerețe, care la prima ocazie i-au adus la ușă sancțiuni din partea statului pentru, de altfel, obișnuitele înțelegeri ce se făceau prin orașe la vremea aceea. Demersul pieței de muncă îi silise pe mulți să-și împrumută bani unii altora, ticluind numeroase combinații, ca apoi să-i ceară pe toți înapoi cu o dobândă convenabilă celui care împrumuta banii. Alții mai furau și vindeau la negru parfumuri de firmă, haine, ceasuri și alte obiecte ce constituiau un mare interes la vremea respectivă. Însă, aceste afaceri nu i-au adus niciun câștig lui Kizashi Haruno, ci numai necazuri și un fapt ce începuse deja să se împlinească rapid sub ochii încercănați ai întregii familii...

-Eu plec în acest caz. Știi ce ai de făcut, femeie. Da?... Bine, bine am plecat chiar acum. Ah, iau și scrisorile cu mine. Uite, așa...

-Nu! îl opri apucându-l de mânecă. Dacă ți le găsește careva? Dacă le pierzi? Lasă, lasă... le ascund mai bine. Nu le vede Sakura, nu.

-Să zicem... Dar dacă le vede fiică-ta, suntem mâncați amândoi, zice.

Ieși pe urmă, lăsând-o pe femeie în legea ei.

♦

Seara drumurile rămăseseră minate de luminile chioare a felinarelor. Satul Ascuns Între Frunze, Konoha, părea acum un monolit de umbră, împânzit totuși în lumini și viață.

În centrul satului, de-a lungul drumului principal, nici nu se mai putea zări mare lucru din pricina aglomerației. Oriunde te uitai vedeai numai tarabe, lumini incandescente și luminițe pâlpâitoare, diferite obiecte, fiecare cu bizareria sa specifică, și alte foarte multe standuri cu mâncare servită din mers. Clădirile înlăturate vegheau asupra acestui balamuc, decorate fiind cu o multitudine de dragoni, ba mai mari, ba mai mici, de diferite culori, ce ofereau întregului spectru o noblețe pe cât de simplă în conotații, cât și pe atât de firească. Toate se potriveau între ele.

Și cum înaintezi prin mulțime, la câțiva pași de când intri în acea alee a feeriei, se zărea pe partea dreaptă un restaurant, considerat a fi cel mai bun local din sat. Acum era ticsit de mulțimi ce stăteau înghesuite la masă, tot comandând platouri, sake și dulciuri.

-Sakura, nu mănânci nimic?

-Nu, nu mi-e foame.

-Sigur?

-Da!

Auzind-o, Naruto dădu paharul peste cap. Apoi, lovit fiind de tărie, își zdruncină ușor capul. Ochii săi albaștri fuseseră întunecați de roșeața sclerei. Lângă dânsul, Sasuke privi spre cei doi observator. Acesta luă cana și sorbi tăcut.

Sakura îl privi pentru un moment. Își mută privirea abia când acesta termină de sorbit. Apoi, vizibil iritată, a zis:

-Ce obositoare sunt sărbătorile...

-Obositoare?! se miră Naruto auzind-o.

-Da. Foarte!...

Fata își trecu mâna peste frunte ca și când și-ar fi șters sudorile. Luă apoi ușor cana de ceai cu aceasta și privi în lichidul înverzit. Atunci, simți cum cei doi o analizau stăruitor, curioși fiind de starea ei vizibil proastă.

Se uită la ei iritată, spunându-le într-un sfârșit:

-Sunt extraordinar de obosită...

-Ai avut treabă azi la clinică? o întreabă Naruto, primul ca întotdeauna.

-Nu...(Făcu o pauză, privind în golul mesei pentru o clipă) Nu, n-am avut nimic de făcut azi. Nici măcar nu am fost la clinică.

-Și de ce ești obosită atunci? o întrebă din nou. Se apropiase de fată, urcat fiind cu coatele pe masă.

-Mulțimea mă obosește, Naruto... Nu sta așa! îl împinse înapoi la locul lui, acesta amuțind. Nu, eu plec, zise într-un final.

Ridicându-se apatic, ieși din restaurant fără să se mai uite niciunde. Alunecă astfel ușor prin mulțime, ieșind pe un drum secundar, luând-o apoi pe o altă stradă principală care ducea spre cartierul unde locuia. Merse în jur de câteva minute până când se zări biblioteca satului, ce se afla la doar câteva străzi depărtare de casa ei. Sakura se uita la aceasta inconsecvent, bătând-o totuși gândul să intre.

Se apropiase de ușa clădirii, observând fără surprindere că această bibliotecă are și program de noapte. În zilele de sărbătoare, însă, ar fi trebuit să fie închisă, dar ceva făcea ca aceasta să aibă program și în timpul unui asemenea mare eveniment. Acest lucru tocmai o făcuse pe Sakura curioasă.

Deschizând ușa, își aruncă ochii zărind pentru întâia oară pereții înalți ai unei încăperi nemaiîntâlnite. Apoi, cu mai multă voință, înaintase până în mijlocul acelui salon uriaș, privind pe urmă înspre tavanul ce se întindea afabil ca o arcadă, decorat fiind cu picturi florare aurite, calitativ făcute toate, ce se întindeau în jos de-a lungul pereților până într-un lambriu de lemn masiv, de un maro închis stejăratic. Păși și mai uimită privind spre marmura neagră, cât și spre covoarele vișinii, scumpe, cel mai probabil cusute manual...

În partea dreaptă a încăperii zări o ușă neagră. Fata se apropiase de aceasta, uitând parcă de tot ceea ce o atrase mai înainte. Misterul ușii drena curiozitate, iar nimic din ce obișnuia să fie nu mai exista în mintea fetei. Era ca și cum s-ar ascunde acolo o altfel de lume, un sideral diferit de cel recunoscut de noi, un teren al tainelor neînchipuite, dăinuit probabil de altfel de drame și de altfel de făpturi.

Sakura deschisese acel focar de atenție, și pătrunse apoi într-o cameră lipsită de lumini sau ferestre. Își plimbă astfel mâna pe pereții alăturați în căutarea întrerupătorului, pe care reuși să-l aprindă într-un final. Camera se mărise cât puteau cuprinde ochii, iar aerul acesteia se îngreună parcă dintr-o dată. Peste tot nu se putea zări nimic de rafturile înalte și ticsite cu mii de cărțulii, printre care fata păși acum cu ochii mari. Începuse să enumere, rând pe rând, numeroase volume: ”Houjouki” -方丈記 al lui Kamo no Choumei, scrisă în 1212, ”Tsurezuregusa” -徒然草al lui Kenkou Yoshida din 1331, numeroase opere ale dramaturgului Kabuki Chikamatsu Monzaemon, Matsuo Banshou fiind cunoscut pentru jurnalul ”Oku no Hosomichi” -奥の細道 (un jurnal de călătorie scris în 1702, ”Drumul îngust spre Oku”, considerat cel mai mare haijin, adică autor de haiku). Sakura luă una dintre acestea la nimereală și, răsfoind rapid paginile, citi cu voce șoptită primele rânduri pe care le apucă: ”De-ar fi omul ca să nu piară ca roua din Adashino, să nu se destrame ca fumul peste Toribeyama, ci să dăinuiască veșnic în lume, lucrurile și-ar pierde puterea de a ne emoționa! Cel mai prețios lucru în viață este nesiguranța ei. Uitați-vă la făpturi -niciuna nu trăiește la fel de mult ca omul. Musca din luna mai nu apucă seara, cicadelele verii nu cunosc nici primăvara, nici toamna. Ce sentiment minunat de negrăbit e să trăiești fie și un singur an în seninătate deplină! Dacă asta nu ți-e destul, poți trăi o mie de ani și să simți că n-a fost decât visul unei nopți.”

Sakura răsuflă greu, ușor acaparată de aceste rânduri. Se așeză astfel pe un scaun din apropiere și continuă să citească: ”Nu putem trăi veșnic în această lume; de ce să așteptăm ca urâțenia să ne copleșească? Cu cât omul trăiește mai mult, cu atât mai multă rușine îndură. Să mori cel mai târziu, înainte de a împlini patruzeci de ani, e cel mai puțin neatrăgător. După ce trece de această vârstă, omul dorește (fără să se rușineze de înfățișarea sa) să fie în compania altora. În anii apusului e topit după nepoți și se roagă să aibă o viață lungă, ca să-i poată vedea că o duc bine. Atenția pe care o dă dorințelor lumești se adâncesc și mai mult, și treptat își pierde sensibilitatea la frumusețea lucrurilor, o situație vrednică de milă.”

Fata închise cartea și, privind în jur ca să nu o observe careva, ieși din vasta clădire. Fugi astfel pe străzile acum pustii, ajungând într-un final la locuința ei. Se baricadase astfel în dormitor, fără a se mai schimba de haine, trântită în cearceafurile patului, și își continuă lectura.

Subiect: Re: Ochii ce se joacă Joi 25 Aug 2016, 23:10

Bună și bine te-am găsit!
Nu pot să cred că ficul ăsta zace aici de atâta timp și nici măcar nu are un comentariu (pe care ai fi putut și tu să-l dai, hiatus, dar na...), așa că îmi cer scuze și vin și îți spun cât de mult mă intrigă povestea și cât de bine este scrisă. Să înțeleg că acțiunea este plasată în aceeași perioadă în care se află și personajele din anime, nu? Of,of, am atât de multe întrebări, dar cred că tocmai asta face o poveste foarte bună, misterul pe care îl aduce o dată cu ea.
Sincer, mi-a lipsit un fic scris de tine; ai un stil aparte de a povesti lucrurile și îmi place mult cum adaugi și elemente de cultură în creațiile tale. Nu prea mai am ce să spun, decât un spor la postat și la cât mai multe idei! ^^

Subiect: Re: Ochii ce se joacă Mar 06 Sept 2016, 02:20

2nd, o sa editez acest comentariu mai pe seara si vreau sa il vad cand intru pe forum ca sa imi amintesc sa iti citesc ficul, am vazut multa descriere si chiar vreau sa vad despre ce e vorba atunci cand o sa fiu mai odihnita si o sa pot intelege,sper ca nu te deranjeaza.