Ben Ross

Subiect: Ben Ross Sam 03 Sept 2016, 23:13

Ben Ross

- Și i-ați făcut analize imediat ce a venit?
- Da.
- Ați verificat inclusiv alcoolemia?
- E procedura standard.
- Și rezultatul?
- Avea sub unu la mie alcool în sânge.
- Și cum ați clasifica asta în termeni... simpli?
- Dacă e să ne luăm după valori, o ușoară stare de ebrietate. Dar era complet treaz.
- Ah! Deci există posibilitatea ca victima să fi fost în deplinătatea capacităților fizice și mentale în momentul așa-zisului atac.
- Trecuseră totuși aproape douăsprezece ore de când-
- Ar fi putut să se apere?
- Nu cred că-
- Ar fi putut?
- ... probabil, da.
- Mulțumesc.

Păși afară din casă, fiind întâmpinat de dogoarea din miez de zi. Micul oraș spaniol Tortosa fremăta. Jumătatea lunii august era una dintre cele mai aglomerate perioade din an, iar agitația amplifica insuportabila căldură. Încuie ușa și porni către poartă, când auzi glasul vecinei sale venind de undeva din spatele tufelor de trandafiri.
- Buenos dias, señor Xavier.
- Señora, spuse aprobând din cap în direcția respectabilei octagenare.
Niciun alt cuvânt nu fu schimbat, iar el îți continuă drumul, luând-o la stânga pe strada îngustă. Făcea pași mari, iar respirația îi era sacadată. Privi în jur precaut, însă merse mai departe. Căldura îl făcea să transpire, lucru care îi provoca amintiri neplăcute. Își șterse fruntea, simțind câteva picături sărate strecurându-i-se printre buzele bine definite pe care și le strânse apoi într-o linie albicioasă. Ar fi trebuit să stea în casă. Ura căldura.

Căldura mâinii care-i acoperea gura și respirația fierbinte pe care o simțea de-a lungul gâtului îi făceau pielea de găină. Era speriat. Tremura. Simțea cealaltă mână a individului de deasupra mișcându-se asupra trupului său vulnerabil și, în ciuda amețelii cauzate de cele câteva pahare de whiskey, era complet conștient de ce avea să se întâmple. Mâinile îi erau prinse la spate, iar ochii îi fuseseră acoperiți. Reușise să vadă însă însemnele de pe uniformă și, deși nu voia să creadă că e adevărat, vocea îi era atât de cunoscută. Căpitanul Robertson, prietenul tatălui său și cel care îi vizita adesea împreună cu soția și cei doi gemeni. Lacrimile continuau să-i curgă pe obrajii palizi, în timp ce simțea cum din ce în ce mai mult din el dispare.
Mi-e frică.

Xavier Serrano continuă să pășească de-a lungul străduței pavate cu dale de culoare gri închis care emanau căldură. Își mai șterse o dată fruntea, apoi se opri sprijinindu-se de un perete. Inspiră adânc, golindu-și imediat plămânii de aer și repetă de câteva ori până ce își simți ritmul cardiac normal. Își continuă apoi plimbarea, cotind la dreapta și urmând scurtătura ce ducea către parc. Avea să stea pe banca din fața fântânii arteziene și să mediteze, așa cum făcea în fiecare marți la ora prânzului.
Trecu prin fața unei vitrine și-și văzu reflexia pentru câteva momente. Ochii verzi îi erau acoperiți de o pereche de ochelari cu lentile fumurii, iar părul mai lung de umeri era prins într-un coc dezordonat. Avea un aer exotic pe care și-l masca însă eficient cu haine și accesorii specifice zonei: materiale subțiri, deschise, sandale sport comode. Nimeni n-ar fi zis că nu e localnic și nimeni nu trebuia să zică asta. De trei ani de când se mutase din America se adaptase perfect culturii orășelului, își făcuse câțiva prieteni, avea un loc de muncă și trăia o viață liniștită. Pe cât de liniștită ar fi putut fi având în vedere... incidentul. Deseori se gândea la ce se întâmplase și niciodată nu putea scăpa de starea de rău pe care i-o provoca.
Trecu de poarta din fier și păși de-a lungul aleii mărginite de flori și arbuști, bucurându-se de răcoarea de la umbră. Vântul începu să adie făcând ca frunzele arborilor să se miște, foșnetul liniștitor ademenindu-l tot mai adânc în inima parcului. Era plăcut. Văzu la câțiva metri de el banca pe care o căuta și se apropie, însă se opri imediat ce observă că era ocupată. O tânără stătea în capătul din stânga citind o carte. Dezbătu câteva momente dacă să caute o altă bancă sau nu, deși știa foarte bine că era singura de unde putea vedea atât fântâna cât și toate aleile ce veneau către ea, și hotărî că avea să împartă banca cu acea străină. Se așeză în liniște fără să o privească și-și aținti privirea asupra fântânii, a statuii călărețului și a calului ce tronau în vârful acesteia. Deși cunoștea în detaliu fiecare element al construcției ce avea aproape trei metri, se concentră asupra ei ca și cum ar fi fost foarte interesat de priveliște. De fapt, atenția îi era îndreptată către gândurile ce-i treceau ca o avalanșă prin minte.

- Îmi pare rău, Ben.
Scoase o batistă din buzunar și i-o dădu tânărului care se chinuia să-și oprească lacrimile.
- Chiar îmi pare rău.
Jack fusese singurul care îi fusese alături pe tot parcursul procesului și singurul care îl crezuse. Singurul care nu se uita la el de parcă el era de vină. Dar nu mai conta.
- Ce-o să faci acum?
Nu avea nicio idee.
- O să aștept să îmi dea toate actele înapoi. După... probabil o să plec.
- Ar fi bine. Ți-ar prinde bine.
- Poate.
În seara aceea avea să-și strângă lucrurile și să închirieze cea mai ieftină cameră de hotel pe care o putea găsi pentru câteva zile. Jack îi propusese să stea cu el și familia lui, dar nu putea face asta. Îi era prea greu. Imediat ce ajunse la dormitoare, își puse puținele lucruri pe care voia să le ia cu el într-o geantă veche cu câteva catarame lipsă și părăsi clădirea principală, îndreptându-se către poarta din spate. Pe drum însă se întâlni cu câțiva colegi și înțelese, după privirile pe care i le aruncau, că n-aveau să-l lase să plece fără să-și ia rămas bun.
- Faimosul Ben Ross, rosti unul dintre ei cu un zâmbet răutăcios.
- Ai fi surprins cât de repede circulă zvonurile, adăugă un altul, ceva mai în spate.
- Știi ce spun zvonurile astea, Ross? Ia zi, știi? continuă primul individ, înalt de aproape doi metri, cu ochii întunecați și dinții din față strâmbi.
Tăcu. Cum naiba să nu știe? Întrebările le erau la fel de inutile precum timpul pierdut în prezența lor. Făcu un pas înainte pentru a-și face cunoscută intenția de a pleca, însă unul dintre cei care nu vorbise până atunci îl apucă cu ambele mâini de gulerul cămășii și-l zgudui de câteva ori. Îi dădu apoi drumul, lăsându-l să se prăvălească la pământ, în timp ce câțiva dintre ei începură să râdă.
- Ai fost târfa căpitanului, Ross?
- Ți-a plăcut, Ross?
- Mai vrei? spuse un al patrulea desfăcându-și cureaua de la pantaloni.
Râsetele crescură în intensitate, însă cel care vorbise primul le făcu semn să tacă. Îl privi cu superioritate, după care îl scuipă și plecă spre dormitoare.
- Îndeasă-ți cureaua aia la loc și haide. Avem inspecție la cinci și tre’ să ascundem țigările pân-atunci.
Și Ben Ross fu învins pentru a treia oară.

- Ești okay?
Revenind la realitate, Xavier Serrano își scutură capul și o privi pe tânăra din stânga lui. Părea îngrijorată. Sprâncenele îi erau ușor adunate spre mijloc și se străduia să zâmbească în ciuda expresiei tulburate pe care o afișa. Scoase o batistă din geantă și i-o întinse. Confuz, o privi pentru câteva momente parcă întrebând-o ce ar trebui să facă cu ea. Văzând că nu reacționează, fata se apropie de el și-i șterse fruntea cu mișcări delicate. El își reprimă impulsul de a se da înapoi și o lăsă să-i șteargă sudoarea de pe tâmple. Ceva din prezența ei era liniștitor, lucru care nu-i displăcea neapărat. O privi cu atenție, observându-i trăsăturile feței, nasul ascuțit, pistruii ce-i acopereau ambii obraji și genele lungi. Mâinile delicate, încheieturile subțiri. Inelul de pe deget. Se trase înapoi, realizând că și ea îl privea acum.
- Sunt okay, mulțumesc.
- Caroline.
- Poftim?
- E numele meu. Și tu?
- Xavier. Îi strânse mâna fragilă.
- Ai fost în armată?
Aproape că se înecă cu propria salivă. Mintea i se goli de gânduri, iar el își întoarse privirea spre a ei, întâlnindu-i ochii de culoarea caramelului. Și apoi totul veni ca o avalanșă, sufocându-l.
Nu te mai mișca.
Nu vreau să te doară.
Mi-a fost dor de tine, Ben.
Nici nu știi cât de fericit am fost când tatăl tău mi-a zis că ești de acord să vii aici.
Am așteptat asta de mult timp.
Ah! Ah! Ben! Ah!
Ben, spune-mi numele. Știu că știi cine sunt, Ben. Știu că știi.
Te iubesc, Ben.
- Hei, spuse punându-și palma pe brațul lui.
El tresări vizibil și o privi din nou. Expresia ei îngrijorată o făcea să pară și mai frumoasă decât era. Îi luă palma într-a lui și îi zâmbi.
- Îmi pare rău. Nu am crezut... Soțul meu s-a înrolat acum doi ani și ori de câte ori vine acasă văd în ochii lui aceeași însingurare pe care am văzut-o și la tine. Și de-aia...
- E okay. Mulțumesc. La revedere.
Se ridică și plecă înainte ca ea să aiba ocazia să-i răspundă. Străbătu parcul și reveni la aleea îngustă, apoi la drumul cu dale și, într-un final, ajunse în fața propriei case. Intră în curte, descuie ușa cu mâini tremurânde și se strecură înăuntru. Se duse în bucătărie, puse ibricul cu apă pe foc, apoi se lăsă pe vine, sprijinit de unul din dulăpioarele cu veselă, oftând. Privi tavanul și observă câteva pete întunecate formându-se într-unul dintre colțuri. Dar nu-i păsa. De ce i-ar fi păsat? De ce ar fi contat?

- Vreau să raportez un viol.
Femeia din spatele biroului își ridică privirea către el. Îi studie fața cu atenție, apoi îi întinse un formular și un pix. Îi dădu câteva instrucțiuni indicându-i totodată o masă liberă și niște scaune. Se duse acolo și completă datele ce i se cereau, apoi reveni pentru a i se lua declarația. Între timp, femeia chemase pe cineva, un tip de vreo patruzeci de ani care avea în mână o cană mare plină cu cafea și câțiva biscuiți. Mestecând rapid, se prezentă și îl rugă să-i răspundă la întrebări. Își scoase un carnețel și îi ceru pixul femeii pe motiv că el și-l uitase in birou. Cu jumătate de biscuit in gură, începu:
- Am înțeles că a avut loc un... un incident.
- Un viol.
- Consumasei ceva? Alcool, droguri?
- Contează?
- Trebuie să știm.
- Trei pahare de whiskey. Nu am fumat nici țigări, nici altceva.
- Când exact s-a petrecut?
- Ieri seară. După ora unșpe.
- Numele agresorului?
- Căpitanul Derrick Robertson.
Bărbatul din fața lui își ridică privirea din carnețel, uitându-se la el consternat. Și din privirea lui, Ben Ross înțelese ceva. Ben Ross fusese învins pentru a doua oară.

Auzi apa bolborosind, așa că se ridică iar în picioare și opri focul. Turnă apa fierbinte într-o cană, adăugă două pliculețe de ceai și o linguriță de miere și așteptă câteva minute, până ce apa se coloră într-un arămiu închis. Luă din sertar două pastile și le înghiți cu câteva guri de ceai. Își fripse limba, însă îi plăcea senzația, iar ceaiul avea gust bun. Se așeză pe podea din nou, sorbind din când în când din cană, simțind cum lichidul îl încălzește.
După trei ani, era prima dată când își amintea atât de clar tot ce se întâmplase și nu suferise o criză. Prima dată când, în ciuda agitației și a anxietății, simțea că e stăpân pe propriul corp și pe propriile gânduri. Era prima dată când se simțea cu adevărat bine. Sorbi și ultima gură de ceai și puse cana în chiuvetă umplând-o pe jumătate cu apă.

- Actele sunt în regulă, domnule Ross. Ah, de fapt, domnule Serrano.
Individul zâmbi și-i întinse mâna. El îi imită gestul, îl salută și apoi ieși din clădirea impunătoare cu 20 de etaje, din sticlă. Odată ajuns afară, privi spre cer și-și spuse că, în sfârșit, Ben Ross fusese învins. Alături de toate celelalte lucruri. Iar asta-l mulțumea nespus de mult. Xavier Serrano zâmbi ca pentru sine, se urcă în mașină și plecă spre aeroport. Avea să prindă avionul de 15:40, spre Barcelona.

---

There, am mai scris ceva. Adevărul e că în ultimele câteva zile am citit și m-am uitat la multe chestii legate de abuzurile sexuale în cadrul armatei în America, chestii nașpa care de cele mai multe ori sunt ignorate și victimele suportă consecințele. Statisticile sunt mai rele decât am crezut tbh. So yeah, voiam să atrag atenția asupra situației ăsteia, așa că am scris un one-shot, pentru că ce altceva pot să fac. Sper să înțelegeți mesajul și poate o să vă facă să vă informați puțin despre chestia asta, mie una mi s-a părut pe cât de îngrijorător pe atât de interesant. Pwps.

Subiect: Re: Ben Ross Sam 24 Sept 2016, 00:32

M-a impresionat placut lucrarea ta, mai mult decat multe dintre cartile deja scoase pe piata. Are intensitate si multa actiune care tine cititorul in priza. Cu atat mai bine cu cat e vorba de actiune psihica.
Am urmarit firul narativ cu mare atentie pana la sfarsit, apoi recitit. La inceput nu imi dadeam seama despre ce e vorba, abia la final au aparit niste luminite in capul meu. Nu stiu mai nimic despre viata de armata, cu atat mai putin cea americana; m-a socat informatia. Si sunt sigura ca nu e singurul mediu unde au loc astfel de drame.
Felicitari pentru aceasta poveste, mini, dar atat de cuprinzatoare. E intotdeauna o placere sa-ti citesc lucrarile.

Choco: Aw, thank you, lovely.