Cincisprezece ani... și-o eternitate...

Subiect: Cincisprezece ani... și-o eternitate... Dum 17 Mar 2024, 21:33

Cincisprezece ani... și-o eternitate...

Se afla în biroul de la Agenție, scriind o scrisoare. Puteam citi clar emoțiile din ochii săi și mi-am dat seama imediat că-mi scria mie.
M-a cuprins tristețea știind că nu pot să fiu fizic alături de el. Dar el încă zâmbea, ceea ce mi-a alungat sentimentul care mă curpinsese mai devreme. Dumnezeule, cât de mult îl iubesc. Era cel pe care-l consideram perfect din toate punctele de vedere: era un bărbat inteligent, extrem de arătos și amuzant. Mă făcea mereu să râd și știam că mă pot baza pe el, la bine și la rău.
Își ridică mulțumit privirea din foaie și a pus foaia perfect împăturită într-un plic. Totuși, părea emoționat. Părea nerăbdător să afle părerea mea despre scrisoarea lui, parcă așteptând un răspuns de la mine.
Cât timp eram în Port Mafia, am fost decât prieteni, cu toate că am simțit mult mai mult pentru el în acel moment. N-am avut curajul să-mi mărturisesc sentimentele. Până la urmă, eram cu mult sub nivelul lui. Nu eram atât de frumoasă, iar ideea că Dazai s-ar fi îndrăgostit de mine îmi aducea multă amăgire... pentru că șansele ca asta să se întâmple erau sub nivelul mării.
Din pură dragoste față de el, dar respectând relația noastră de prietenie, l-am ajutat chiar să plece din Port Mafia, fără să aibe probleme după aceea. I-am luat chiar apărarea în fața lui Mori-sensei și am acceptat orice pedeapsă în schimbul libertății lui Dazai. A fost o perioadă extrem de grea, dar pe care am acceptat-o de dragul fericirii persoanei pe care o iubeam atât de mult.
Timp de un an, îl vedeam periodic ducându-se la poștă să lase niște scrisori... să-mi lase MIE niște scrisori. Mă intreb ce-o fi scris... și-mi doream cu ardoare să răspund la ele, însă nu aveam cum.
Timpul trecea extrem de rapid și mi-am surprins iubirea vieții mele făcând plimbări destul de dese de acasă sau agenție până la poștă. Începusem să mă simt prost din cauza faptului că nu puteam să-i răspund. Voiam să înceteze deoarece dezamăgirea de pe fața lui apăru destul de des în ultimul timp. Era al doilea an în care-mi trimitea scrisori, iar eu nu reușeam să-i zic nimic.

- „Hei... Hiromi-chan, de ce mă ignori și tu? Eu încă te iubesc.", șoptea Dazai, privind trist tavanul alb.
- „Stai... m-mă iubești? Dazai... eu nu te ignor. Mă auzi? Dazai! Răspunde-mi, te rog.", îi răspund, însă părea că nu mă aude.

În al treilea an, părea puțin mai calm, ceea ce m-a liniștit și pe mine. „M-a uitat..." - mi-am spus, privind oarecum dezamăgită. Nu voiam să mă uite. Voiam să-l revăd, să văd cum acel zâmbet simpatic îi apare pe față, cum acei ochi căprui inspiră fericire.
Tot în acel an, și-a publicat poeziile. „Oh, deci îmi scria poezii? Ce frumos sună... mi-ar plăcea să le citesc, să fiu prima care-i cumpără cartea.". Părea fericit, văzând că are succes în domeniul ăsta. Sunt sigură că scrie niște poezii demențiale și că dă pe spate fiecare domnișoară care-i apare în cale. Mă făcea să mă simt puțin geloasă, dar în același timp speram să continue să-și caute fericirea. Pe la jumătatea anului, și-a dat demisia de la Agenție, ceea ce m-a enervat puțin, însă mi-a trecut destul de rapid. Acum, Dazai al meu era poet... unul de succes.
Știu că succesul iubirii mele atingea cote maxime deoarece în al treilea și în al patrulea an, era abordat constant de oameni care-i cereau să scrie poezii și să ofere sfaturi legate de viața amoroasă, iar el oferea publicului ceea ce ei le cereau.
În al cincilea an, Dazai începu să fie abordat constant de femei frumoase. „Îmi e dor de tine..." - îi spuneam, însă, din nou, cuvintele mele nu păreau să ajungă la el. Îl iubeam mai mult decât orice pe lumea asta și voiam să-l văd fericit. Într-un final, nu părea că-și găsește fericirea în altă femeie, dar oare de ce?
În al șaselea an, sănătatea lui a început să se ducă pe apa sâmbetei. Eram nervoasă și îngrijorată. „De ce nu ai grijă de tine, Dazai?! Te rog, odihnește-te mai mult. Poeziile și scrisorile pot să aștepte. Știi foarte bine că nu am cum să-ți răspund. Încearcă, te rog, să mă uiți." - îi spuneam, dar degeaba. Nu suportam să știu că își neglijează sănătatea din cauza locului său de muncă și din cauza scrisorilor pe care mi le trimite.
Al șaptelea an a fost, din fericire, unul mult mai bun: bărbatul pe care îl iubeam era sînătos. Se plimba, gânditor, în fiecare seară, probabil căutând inspirație. Zâmbeam în sinea mea, amintindu-mi de singura dată când barierele prieteniei noastre au fost sparte: momentul în care ne-am sărutat într-un parc după ce am băut niște vin recomandat de Chuuya. Dumnezeule, sper că Chuuya e sănătos. Nu l-am văzut pe aici, așa că am să presupun că a ajuns un bărbat atrăgător și de succes.
Nu s-a schimbat mare lucru în al optulea an: Dazai încă scria poezii și scrisori, în schimb îl vedeam iar trist. Sper că nu din cauza mea.

- „Așa e, Hiromi-chan? Ai uitat de mine?", se întrebă bărbatul cu păr șaten.
- „N-am să te uit niciodată, Dazai. Dar... tu de ce nu reușești să mă uiți?" îl întreb la rândul meu. Știam foarte bine că nici unul dintre noi nu avea să primească un răspuns, ceea ce mă întrista.
În al nouălea an, Dazai a fost lovit de o mașină și a suferit un accident destul de grav la cap, lucru care i-a provocat amnezie. M-am speriat extrem de tare în momentul în care am văzut cum acea mașină l-a proiectat în cel mai apropiat stâlp. În acea seară n-am reușit să mă liniștesc... plângeam încontinuu. Nu-mi plăcea să-l văd așa, iar faptul că nu puteam să fiu alături de el mă făcea să mă simt și mai neajutorată.

- „Sper să îți revii cât de rapid, iubitule. Îmi pare nespus de rău că nu pot să fiu alături de tine. Dumnezeule, cât de mult te iubesc, Dazai. Și cât de dor îmi e de tine..."

Nici în al zecelea și al unsprezecelea an nu și-a revenit, ceea ce m-a îngrijorat foarte tare. Nu-și lua tratamentul? De ce erau medicii atât de incompetenți?! Eram nespus de furioasă pe doctori și mă rugam în fiecare zi ca Dazai să-și revină. Părea lipsit de viață.

- „Tu chiar m-ai uitat, Hiromi-chan? Să știi că eu nu. Știi, mereu mă gândesc la tine și pe unde ai putea fi chiar acum, când am cel mai mult nevoie de tine, dar nu te judec. Și chiar dacă memoria mea nu revine, tot am de gând să-ți scriu poezii.", spuse Dazai, dezamăgit. Începusem să plâng din nou.
- „Să știi că nu te-am uitat, Dazai. Speram, totuși, ca tu să mă fi uitat... pentru binele tău, de dragul fericirii tale. Sunt aici, lângă tine. Nu mă vezi? Dazai... te rog, nu-mi mai scrie poezii. Mă doare să te văd așa.", i-am răspuns în timp ce încercam să mă liniștesc.

Amintirile lui n-au revenit nici în al doisprezecelea și al treisprezecelea an. Eram mai furioasă ca niciodată. Cum mama naibii se poate întâmpla una ca asta?! Ajunsesem să cred că medicii chiar sunt incompetenți. Mi-aș fi dorit din tot sufletul să fie în Port Mafia acum... poate că Mori-sensei ar fi creat o poțiune pentru el...
Dazai părea din ce în ce mai neliniștit. Se vedea pe chipul său că îi era teamă, deoarece nici în al paisprezecelea an nu i-a revenit memoria. Se întreba din ce în ce mai des de ce nu îi răspund, dacă a greșit cu ceva. Mă durea sufletul nespus de tare, căci eu îi răspundeam în fiecare zi, dar el nu mă auzea. Îi spuneam în fiecare zi că îmi e dor de el, că dragostea lui față de mine nu este o dragoste unilaterală. Îl iubeam... mai mult decât orice pe lumea asta. Îmi doream să mă pot întoarce în timp și să-i spun ceea ce simt pentru el, însă era imposibil.

- „Răspunde-mi, Hiromi-chan. Te rog... Te implor.", mă implora, pentru a o mia oară să-i spun ceva.
- „Sunt aici. Mă auzi?", l-am întrebat, lăsând lacrimile să curgă șiroi pe fața mea, realizând că nici de data asta nu îmi va răspunde.

În al cinsprezecelea an, Dazai părea devastat, moment în care am realizat că memoria lui a revenit. În una dintre zile, l-am surprins căzut în genunchi, cu fruntea lipită de podea. Plângea în hohote. Îmi striga numele încontinuu. A realizat că am murit acum cincisprezece ani și, am realizat și eu, de ce nu mă auzea, de ce nu mă vedea.
L-am surprins pe Dazai într-o ipostază pe care n-am mai văzut-o până acum: era trist, dar hotărât să se îndrepte spre lumea în care mă aflu. M-a cuprins un sentiment de fericire, știind că am să-l revăd. Dar... cum avea să rămână cu prietenii lui, cu fanii lui? Cu Chuuya?

- „Te iubesc, Hiromi-chan. Ne vom revedea imediat, promit solemn. După cincisprezece ani în care n-am știut nimic de tine, ne vom revedea.", șopti Dazai. „Și cu tine mă voi reîntâlni, Oda-san. Și ție îți promit..." spuse, apoi deveni una cu râul.

***

Așa cum mi-a promis, ne-am revăzut după puțin timp. Am fost atât de fericită să-l revăd încât i-am sărit în brațe și, fără să-i mai spun ceva, mi-am lipit buzele de ale sale. Erau la fel de moi și calde precum în acea seară de beție din parc.

- „Mi-a fost atât de dor de tine, Dazai. Te iubesc." i-am spus, apoi l-am sărutat din nou.

***

De data aceasta, alături de Dazai, l-am surprins pe Chuuya cum așează un buchet de camelii roșii pe mormântul lui Dazai.

- „Ce arătos a devenit Chuuya-san. Nu-i așa?" îl întreb pe Dazai, care își privea trist fostul partener.
- „Tu chiar ai iubit-o, dacă ai ajuns să faci asta după atâția ani.", murmură Chuuya, apoi așează celălalt buchet de camelii albe pe mormântul meu. „Dazai, tu chiar ai fost un idiot. Partener idiot...", șoprește Chuuya, apoi se ridică, ștergându-mi rapid lacrima apărută în colțul ochiului. Și-a tras pe cap pălăria care-i definea clar conturul feței, făcându-l mult mai atractiv și s-a îndepărtat de acel loc. „La naiba, nu voiam să plâng, Dazai..." spuse în timp ce a părăsit cimitirul cu o durere insuportabilă în piept și nesigur de viitorul său.

Personaje:

~The end.~