aceasta poveste nu-i scrisa de mine .
Observ Semnul, semiluna albastru-safirie de pe frunte şi, în plus, desenul ca un antrelacdin jurul ochilor săi la fel de albaştri. Era vampir, ba chiar mai rău de atât, era un Vânător.
Rahat! Şi mai stătea şi lângă vestiarul meu.
— Zoey, pe toţi dracii, chiar nu mă asculţi!
Apoi vampirul a început să vorbească, iar vorbele sale ceremonioase s-au prelins între noi ameninţătoare şi ademenitoare, asemenea sângelui amestecat cu ciocolată caldă.
— Zoey Montgomery! Noaptea te-a ales pe tine, iar moartea îţi va fi zămislire.Noaptea te cheamă. Pleacă - ţi urechea la glasul ei îmbătător! Îmbrăţişează-ţi soarta în Casa Nopţii!
Şi -a ridicat un deget lung şi alb şi l-a îndreptat spre mine. Fruntea mi-a fost cuprinsă de o durere cumplită, iar Kayla a deschis gura şi a ţipat.
Când în sfârşit am încetat să mai văd puncte luminoase, mi-am ridicat privirea spre K. Se holba la mine albă la faţă. Ca de obicei, am spus prima tâmpenie care mi-a trecut prin minte.
— K, ţi -au ieşit ochii ca la melc.
— Te-a însemnat. Vai de mine, Zoey! Ţi-a pus pe frunte conturul de la chestia aia!Pe urmă şi-a apăsat buzele livide cu o mână tremurătoare, în încercarea nereuşită dea-şi înăbuşi un suspin.
M-am aşezat în capul oaselor şi am tuşit. Aveam o durere îngrozitoare de cap şi m-am frecat chiar în punctul dintre sprâncene. Mă ustura de parcă m-ar fi înţepat oviespe, iar durerea mi se răspândea în jurul ochilor, până la obraji. Simţeam că îmi vinesă vărs.
— Zoey! - K plângea de-a binelea acum şi vorbea printre suspinele udate de lacrimi.Dumnezeule! Tipul ăla era un Vânător, un Vampir Vânător!
— K, am spus eu, clipind cu putere pentru a-mi alunga durerea de cap. Nu mai plânge! Ştii că nu pot să sufăr să te văd plângând.M-am întins spre ea ca să o liniştesc cu o bătaie pe umăr. Dar s-a chircit instantaneu şi s -a îndepărtat de mine. Nu puteam să-mi cred ochilor! Chiar se chircise, ca şi când i-ar fi fost frică de mine. Probabil că a observat durerea din privirea mea,pentru că brusc a prăvălit un puhoi de vorbe, după cum îi era obiceiul.
— Dumnezeule, Zoey! Şi acum ce o să te faci? Nu poţi să mergi acolo. Nu ai cum săfii una dintre chestiile alea. Nu poate fi adevărat! Eu cu cine mă mai duc la meciurile noastre de fotbal?
Am remarcat că pe parcursul acestei tirade nu s-a apropiat de mine nici măcar cuun pas. M-am concentrat asupra sentimentului de durere şi greaţă care ameninţa să măfacă să izbucnesc în lacrimi. Imediat mi-a dispărut orice urmă de lacrimi din ochi. Mă pricepeam de minune să-mi ascund lacrimile. Era şi cazul, aveam o experienţă de trei ani.
— Nu-ţi face griji, găsesc eu o soluţie. O fi vreo... vreo greşeală bizară, am minţit eu.
Nu se poate spune că vorbeam, pur şi simplu scoteam cuvinte din gură. M-am ridicat cu o grimasă pe chip, din cauza durerii de cap care persista. Am privit în jur şi amconstatat cu o oarecare uşurare că eu şi K eram singure în aripa în care se ţineau orelede matematică, iar apoi a trebuit să-mi reţin un râs isteric. Dacă nu aş fi fost complettulburată din cauza afurisitei ăleia de testări la geometrie de mâine şi n-aş fi dat încă ofugă până la vestiarul meu ca să-mi iau manualul, pentru ca seara să încerc să învăţ înnebunită şi fără niciun sens, trebuie spus, Vânătorul m-ar fi găsit în faţa şcolii, alături de o mare parte dintre cei 1300 de elevi de la liceul South Intermediate din Broken Arrow, care aşteptau ceea ce stupidei de soră-mea, o copie fidelă a păpuşii Bărbie, îi plăcea sănumească plină de sine „limuzinele mari şi galbene.“ Am maşină, dar este o veche şirespectată tradiţie să stai împreună cu cei mai puţin privilegiaţi, care trebuie să meargăcu autobuzul, ca să nu mai spun că e un mod excelent de a afla cine la cine se mai dă.Contrar aşteptărilor, mai era doar un puştan în aripa în care se ţineau orele dematematică, un tâmpiţel deşirat, cu dantura varză, din care- din nefericire - am avut ocazia să văd mare parte, pentru că stătea în picioare, cu gura căscată, şi se holba lamine de parcă tocmai aş fi adus pe lume o turmă de porci înaripaţi. Am tuşit din nou; de data asta era o tuse umedă şi scârboasă. Tâmpiţelul a chiţăituşurel şi a tăiat-o pe hol până la biroul doamnei Day, strângând la pieptul slăbănog otablă. Presupun că acum clubul de şah se reunea lunea după ore. Oare vampirii joacă şah? Existau oare vampiri tâmpiţei? Dar majorete-vampir, genul Bărbie? Oare există şi vampiri care cântă în vreo trupă? Sau vampiri emo, tipi d-ăia ciudaţi care poartă pantaloni de fată şi cu bretoanele alea nasoale care le acoperă jumătate de faţă? Sau puştanii ăia adepţi ai subculturii goth, cărora nu prea le place săse spele? Oare aveam să devin şi eu o puştoaică goth? Sau mai rău, o emo? Nu prea măomoram după negru, cel puţin nu în mod exclusiv, nu simţeam o bruscă şi nefericităaversiune faţă de apă şi săpun şi nici nu mă cuprinsese vreo dorinţă obsesivă să-mi schimb tunsoarea ori să îmi dau cu creion dermatograf la greu. Toate astea îmi treceau prin minte în timp ce un alt pui de criză de râs isteric încercasă-mi ţâşnească din gât şi mai că am fost recunoscătoare când, până la urmă, a ieşit laiveală sub formă de tuse.
— Zoey, te simţi bine?Vocea Kaylei era prea ascuţită, de parcă ar fi ciupit -o cineva, şi s-a mai îndepărtat cu un pas de mine. Am oftat şi pentru prima dată m-am simţit cuprinsă de un val de furie. Asta nu seîntâmplase din voia mea. Eu şi K eram cele mai bune prietene încă din clasa a treia, iaracum mă privea de parcă aş fi devenit dintr -odată un monstru.
— Kayla, sunt eu. Aceeaşi de acum două secunde, două ore, două zile.Am făcut ungest încărcat de frustrare către capul care îmi zvâcnea.- Nu am devenit altcineva doar din cauza ăstuia!Ochii lui K s-au umplut din nou de lacrimi, dar, slavă Domnului, telefonul ei mobil s-a pus pe cântat piesa Madonnei, Material Girl. S-a uitat instantaneu să vadă cine osună. După ochii ei de căprioară speriată mi -am dat seama că era prietenul ei, Jared.
— Hai, am îndemnat- o cu o voce neutră, obosită. Du -te acasă cu el!
Privirea ei uşurată a avut pentru mine efectul unui pumn în faţă.
— Mă suni mai încolo? mi-a aruncat peste umăr, bătând rapid în retragere spre uşalaterală. Am privit-o traversând în grabă spaţiul verde dinspre est spre parcare. Am observatcă avea telefonul mobil înfipt în ureche şi că vorbea precipitat cu Jared. Pun pariu cădeja îi povestea cum mă transform eu în monstru.
Desigur, problema era că transformarea în monstru era cea mai fericită dintre celedouă variante pe care le aveam.Varianta numărul 1: mă transform într-un vampir, ceea ce cam e sinonim cu unmonstru pentru aproape orice om.Varianta numărul 2: corpul meu respinge Transformarea şi mor. De-a binelea.
Vestea bună era că nu mai trebuia să dau mâine testare la geometrie.
Vestea proastă era că va trebui să mă mut în Casa Nopţii, un internat privat din Midtown, în Tulsa, pe care toţi prietenii mei îl cunoşteau drept Pensionul vampirilor,locul în care trebuia să-mi petrec următorii patru ani şi să trec prin nişte transformărifizice ciudate, greu de descris, iar în acelaşi timp viaţa mea avea să sufere o schimbaretotală şi permanentă. Asta în cazul în care nu muream pe parcursul procesului. Demenţial! Nici eu nu-mi doream asta. Voiam doar să încerc să fiu normală, în ciuda nesuferiţilor mei de părinţi super-mega-conservatori, a trolului de frate-miu mai mic şi aperfecţiunii întruchipate de soră-mea mai mare. Voiam să iau testul la geometrie. Voiamsă iau note mari, ca să fiu admisă la colegiul veterinar de la Ohio State University şi săscap de oraşul Broken Arrow din Oklahoma. Însă mai mult decât orice pe lume voiam sămă integrez, cel puţin la şcoală. Acasă situaţia era sub orice critică, aşa că nu-mi mai rămâneau decât prietenii şi viaţa cât mai departe de familie.Acum, rămâneam şi fără asta. Mi-am frecat fruntea şi mi - am aranjat părul în aşa fel încât aproape mi-a acoperit ochii şi, cu puţin noroc, şi semnul care -mi răsărise deasupra lor.
Cu capul aplecat, ca şi când m-ar fi fascinat chestia lipicioasă care Dumnezeu ştiecum îmi apăruse în geantă, m-am îndreptat în grabă către uşa care dădea în parcarea elevilor.
Dar când să ies, m - am oprit. Prin uşa de sticlă tipică instituţiilor l-am văzut pe Heath. O mulţime de fete se strânseseră în jurul lui, dându-se interesante şi fluturându-şi părul, în timp ce tipii îşi ambalau într-un mod complet ridicol camionetele enorme în încercarea, în mare măsură eşuată, de a părea cool. Vezi să nu mă simt euatrasă de aşa ceva! Nu, acum, ca să fiu sinceră cu mine însămi, trebuie să recunosc cămai demult Heath fusese un tip tare dulce şi chiar şi acum avea momentele lui bune. Cel
mai des, când se deranja să fie treaz.
Chicotelile stridente ale fetelor răzbăteau din parcare până la mine. Demenţial! KathyRichter, cea mai mare târfuliţă din şcoală, încerca să se dea la Heath. Se vedea de la opoştă că pentru ea era ca un soi de ritual de împerechere. Ca de obicei, fraierul de Heath stătea şi rânjea. Se pare că ziua continua la fel de naşpa. Şi, colac peste pupăză,broscuţa mea Volkswagen bleu din 1966 trona chiar în mijlocul lor. Nu, nu puteam să ies. Nu puteam să merg printre ei cu chestia asta pe frunte. Niciodată n-o să mai pot fi de- a lor. Ştiam prea bine ce - o să facă. Mi-am amintit de ultimul puşti din liceul South Intermediate pe care îl însemnase un Vânător.Se întâmplase anul trecut, la începutul anului şcolar. Vânătorul apăruse înainte deînceperea cursurilor şi îl reperase pe puşti în timp ce se ducea la prima oră. Nu l-am
văzut pe Vânător, dar l - am văzut preţ de o clipă pe băiat, după ce i-au căzut cărţile din mâini şi a ieşit în fugă din clădire, cu Semnul lucindu-i pe fruntea palidă şi cu lacrimileşiroind pe obrajii livizi. Nu puteam să uit ce aglomerate erau holurile în acea dimineaţă şicum toţi se îndepărtaseră de el de parcă ar fi avut râie, în vreme ce el se năpustea spreuşile din faţă ale şcolii. Fusesem şi eu unul dintre aceia care se dăduseră la o parte dincalea sa, cu ochii holbaţi, chiar dacă îmi părea foarte rău pentru el. Dar nu voiam să fiucatalogată drept singura fată care este prietenă cu ciudaţii. Ce ironie, nu?
În loc să merg la maşină, m-am dus la cea mai apropiată toaletă, care, slavă Domnului, era goală. Erau trei toalete; da, m-am uitat bine pe dedesubt, să văd dacă eracineva înăuntru. Pe un perete erau două chiuvete, deasupra cărora atârnau două oglinzide mărime potrivită.
Peretele opus celui cu chiuvetele era acoperit cu o oglindă imensă,sub care se afla o poliţă pe care să -ţi pui peria, smacurile şi te miri ce. Mi-am aşezat geanta şi manualul de geometrie pe poliţă, am tras adânc aer în piept, am ridicat capul dintr-o mişcare şi mi -am dat părul pe spate.M- am simţit de parcă aş fi privit în faţă un necunoscut pe care crezi că-l cunoşti.Ştiţi cum e, vezi un om în mulţime şi ai putea jura că - l cunoşti, dar de fapt nu l-ai văzutîn viaţa ta. Ei, bine, acum necunoscuta pe care credeam c-am mai văzut-o undeva eramchiar eu. Semăna cu mine la ochi. Băteau spre acelaşi căprui care nu se hotăra dacă esteverde sau maro, însă ochii mei nu fuseseră niciodată atât de mari şi de rotunzi. Sau măînşel? Avea părul ca al meu, lung şi drept şi aproape la fel de brunet ca al bunicii meleînainte să încărunţească. Necunoscuta avea pomeţi înalţi ca ai mei, nasul lung şiputernic şi gura mare, trăsături moştenite tot de la bunica şi de la strămoşii ei din tribulcherokee. Însă eu nu fusesem niciodată atât de palidă la faţă. Fusesem întotdeaunamăslinie, cu pielea mai închisă la culoare decât oricine altcineva din familia mea. Darpoate că problema nu era că dintr-o dată pielea mea devenise palidă, poate că părea aşaîn comparaţie cu conturul albastru-închis al semilunii care îmi apăruse exact în mijloculfrunţii. Sau poate că de vină era lumina aia cumplită, fluorescentă. Am tras nădejde că lumina era de vină. M-am uitat cu atenţie la desenul cu aspect exotic. Combinat cu puternicele meletrăsături amerindiene, părea să îmi dea un aer sălbatic... ca şi când aş fi aparţinut unorvremuri de mult apuse în care lumea era mai mare şi... barbară.
De acum înainte viaţa mea avea să se schimbe. Iar pentru o clipă, doar o clipită, am uitat de groaza sen timentului de abandon şi m-a cuprins un val de plăcere, iar înadâncul fiinţei mele sângele poporului bunicii fremăta de bucurie.
Anna D.: - Citat :
- Este interzisă şi folosirea scrisului mic, culorilor negre sau închise ce nu sunt vizibile, cât şi culorile neon.
Te sfătuiesc să intri aici pentru mai multe informaţii şi pentru a nu mai face greşeli pe viitor. Mulţumesc! 
Localizare
Nr. mesaje
Reputatie
Hobby-uri
Stare de spirit
Subiect: O novice apare cu un semn complet 
Dum 04 Aug 2013, 14:31
