Amintiri din armata
PROLOG

Aparuse invaluit in lumina si speranta plutea necontenit in jurul lui.Parea sa fie salvarea. S-a lasat inselata crezand ca el a salvat-o de la pieire cand defapt el avea sa o ucida. A pacalit-o lingusind-o asa cum doar el stia, ca mai apoi sa se incovoaie in jurul ei precum o vipera si sa o stranga pana o lasa fara vlaga.
Chiar cand crezuse ca a fost salvata de moarte, diavolul i s-a aratat sub chip uman. El a invatat-o sa urasca imbiband-o in veninul lui. A facut-o sa sufere doar pentru a se distra, insa a facut-o sa-si formeze o personalitate puternica. El i-a dat puterea sufocand-o in fiecare zi.

Copilul din ea murise prea devreme. In ziua in care mama ei se stine lua cu ea si copilul acela care stia doar sa zambeasca indiferent de ce se intampla. Insa acum era alta persoana. A inceput sa-si inabuse sentimentele ignorand durerea provocata de rana adanca ce o lasase mama sa in urma ei. Singurul lucru ramas de la ea. Asta si amintirea acelei zile negre sau mai bine zis sangeroasa.

Acel diavol nu o mai putuse manipula atatd e usor din ziua in care facuse acea greseala, ziua in care sangele patase fiecare centimetru al podelei din camera ei. Putea vedea starvu, insa nu putea face nimic. Murise doar din cauza ei. A murit aparand-o si demanstrandu-i ca o iubeste. Dar ea nu a putut face nimic ca sa o ajute. S-a lasat tintuita la podea de teama ce o teroriza. Era manjita din cap pana in picioare de sangele ce devenise un ocean nesfarsit. Sangele mamei ei! Inima din pieptul femeii incetase sa bata demult, insa nu dadu drumul manutei firave a fiicei ei, parca vrand sa o protejese de ceea ce urma. Dar nu putea. Si mama ei suferise la fel de mult. Dar se aveau una pe alta. Insa acum cine avea sa o mai mangaie dupa ce acel monstru o batea fara mila? Simplu – nimeni!

Se spune ca ranile inimii sunt mereu cele mai durerose si le ia cel mai mult timp sa se vindece. Puteau si sa n-o faca. Puteau ramane acolo, sangerand pe vecie. Erau o amintire a zilelor in care erai doar un nimic. Insa asta avea sa se schimbe. Moartea mamei ei nu fusese in zadar. In clipa in acre ea se duse vazu adevarul. Vazu calea ce trebuiau urmata. Trebuia sa faca sacrificii si sa renunte la multe, printre care fericirea ei, insa avea sa merite caci la final se va pleca peste starvul lui si va incepe sa rada.

Ranile ce i le provoca el erau incomparabile cu cea ce se formase in ziua mortii mamei ei. Aceea era o rana adevarata. In comparatie cu ea, restul erau doar...simple zgarieturi.

Capitolul I. Reintoarcerea

De obicei povestea vietii unui om sau a mai multora este asemanata cu o calatorie. Ei bine, calatoria noastra incepe de la un baiat de 18 ani ce traieste intr-un sat prafuit de timpul prea lung in care a dus razboaie crancene. Era un satuc de langa Tokyo, Japonia. Nu era prea multa bogatie acolo. Case mici, insa destul de bune pentru locuitorii saraci ai satului Konoha. Strazile nu erau asfaltate, insa era un lucru care era mereu prezent in acest sat si cu care se putea mandri: Muntele Hokage. Pe acest munte erau sculptate capetele tuturor oamenilor ce fusesera indrumatorii Konohai, adica cei cinci Hokage. De alungul istoriei ei au pastrat pacea si armonia in acest loc, desigur neputand evita razboaiele ce amernintau de dinafara. Un hogake trebuia sa fie un exemplu pentru ceilalti oameni, sa-si iubeasca satul si supusi, sa fie intelept, intelegator si sa aiba calitati de lider. Multi visau sa devina un asemenea om, insa unul dintre acestia iesea in evidenta deoarece respecta proverbul japonez ,,Sufletele tari au vointa, pe cand cele slabe doar dorinta.,, Fata de ceilalti, el nu spunea doar ca vrea, ci se lupta pentru a ajunge Hokage. Acesta era cel mai mare vis al lui, iar numele sau era Naruto Uzumaki. Era un ninja!

Era o zi calduroasa. O zi numai buna pentru a te relaxa, insa nimeni nu avea timp de asa ceva, un bun exemplu fiind baiatul blond ce venea din josul dealului ostenit, gata gata sa se prabuseasca. Tocmai isi terminase antrenamentul. Era evident ca isi terminase toate fortele. Isi tara picioarele dupa ele si parca deveneau din ce in ce mai grele. Bratele ranite ii atarnau inerte pe langa corp, balanganindu-se pe langa picioare. Pleoapele lui aproape ca se inchideau, parca dorind sa ascunda ochii lui de culoarea celui mai limpede ocean. Era o minune ca nu pica jos. Mergea parca teleghidat. Se opri in fata unuei case simple, cu trei camere, o usa alba si cinci geamuri. Impinse usa cu piciorul si intra in pima camera. Mai merse cativa pasi, dupa cae se prabusi pe salteaua moale a unui pat. Se afunda in el precum in nisip miscator, insa era mult mai afundat in ganduri. Privea tavanul si nu se mai misca.

,,Din nou sunt in camera asta pierzand timpul aiurea. Cum pot sa treaca cateva ore atat de incet. Eu nu am timp de pierdut! Trebuie sa ma antrenez cat mai mult fiindca am atatea de facut si trebuie sa fiu mai pregatit. Sasuke trebuie adus pe calea cea buna, cea de intoarcere spre Konoha, trebuie sa-i ajut pe juniori, i-am promis lui Kakashi-Sensei ca voi invata tehnica aia noua in maxim 7 zile, bunica Tsunade are nevoie sa-i fac un raport despre noile mele tehnici, de ce naiba i-o trebui asta? Atatea pe capul meu. Insa trebuie sa le fac fiindca vreau sa ajung Hokage.

Ah, mi-e asa de dor de Sakura, de Sasuke, de fosta echipa 7 si de tot ceea ce a ramas in trecut. Imi e dor de zilele apuse din care au mai ramas doar amintiri. Tot ce a fost frumos a ramas in urma mea. De ce? De ce a plecat Sasuke? De ce echipa 7 nu mai e? De ce... Nu! Nu mai pot sa-mi pun intrebari prostesti! Ce a fost a fost si nu poate fi schimbat! Adevarul este unul singur! Sasuke a plecat de bunavoie acum 3 ani la Orochimaru. Imi aduc aminte cate de greu mi-a fost si de toate incercarile mele de a-l aduce inapoi. Toate incercarile care au esuat! Insa si astea raman in trecut. Poate ca e mai bine ca totul sa ramana in trecut, tot ce s-a intamplat acum 3 ani. Aproape totul! Il voi aduce pe Sasuke inapoi cu orice pret! Imi pare rau doar pentru ca ea nu mai este langa mine sa-mi spuna o vorba buna. A fost o mare pierdere. Nu am s-o uit pe acea femeie niciodata. Miss Haruno va ramane pe veci cu noi. Dar ea a plecat si eu nu mai pot face nimic.
Hmm...Oare cine o fi la usa?,,

La usa se auzira cateva batai scurte. Insa Naruto nu se sinchisi nici macar sa-si mute privirea de la tavan. Gandurile lui erau atat de profunde.... se gandea la ,,Miss Haruno,, pe numele ei, Sakura. Era afundat in acele ganduri. Oare de ce vroia sa redeschida rani atat de vechi? La ce ii folosea? Parea sa fie atat de important acest lucru. Parca ar fi vrut sa fle de ce facuse acel lucru... insa nu avu timp deoarece pe usa intra cineva cu viteza unui uragan ,,turbat,,. In cateva clipe ajunsese langa Naruto si un nor de praf se ridica in urma lui precum ceata. Naruto intoarse capul spre fata lui Konohamaru pe care se observa prea usor iritarea. Il citea ca pe o carte deschisa. Ii puse mana pe cap si ii ciufuli paru zambindu-i amuzat de situatie. Se ridica si o lua la fuga. Acesta era felul in care doamna Hokage il anunta ca are nevoie de el. Chiar se intreba stupefiat ce i-ar mai trebui acum. Doar de curand indeplinise lispa aia fara capat de ordine. Acum vroia sa ii dea alta? Nu, nu era stilul ei. Stia ca are nevoie de odiha. Despre o noua misiune nici nu se pune problema. Daca era vorba de diferite greseli ea obisnuia sa-i arunce in fata un antrenament dur si asta era tot. Oare despre ce era vorba? Spera sa fie cat mai direcata ca sa place acasa si sa traga un pui de somn. Nu stia despre ce era vorba, insa era foarte curios, chiar daca n-ar recunoaste asta nici in ruptul capului. Drumul i se paru mai lung ca niciodata, probabil din cauza curiozitatii lui. ,, Nu e bine, curiosii mor repede!,, isi spuse el in gand. Intra pe geamul biroului doamnei Hokage si o gasi stand ca de obicei, in spatele biroului, pe acel scaun vechi. Mereu era acolo. Statea ca o fantoma doar pe acel scaun si privea tot ce se intampla in biroul ei ca si cum privea un film. Un film despre viata ei si a altor mii de oameni care au trecut pe acolo. Isi tina coatele pe masa si privea in gol cu ochii obostiti si incadrati de niste cearcane uriase.
-Pentru ce m-ai chemat, bunic-o? ea nu mai baga in seama apelativul ce in alte zile o facea sa izbucneasca si sa strige la el. Facu un semn, chemand spre cineva, insa in locul unde ar fi trebuit sa fie cineva era doar intuneric.

Insa din coltul acela intunecat al incaperii se ivi un picior de om, iar apoi restul corpului bine lucrat. La inceput Naruto nu banui nimic. Prima oara ii vazu doar corpul, insa cand ajunse la lumina vazu un chip de barbat ce i se paru cunoscut. Inca nu isi daduse seama pentru ca el era atatd e schimbat si era normal sa nu se astepte la asta. Tsunade chicoti usor vazand ca e nu stie cine sta in fata lui. Lui Naruto ii erau cunoscuti acei ochi uriasi, de culoarea valului noptii. Putea privi adanc in ei, insa inca nu facu legatura. Oare ce ii lua asa de mult? Ii analiza detaliile fetei, forma, si frizura. Par brunet, mai lung decat al lui, ciufulit si facut tepi la spate. Statu pe ganduri putin timp, insa apoi spuse cu vocea stinsa, parca nefiind sigur. Ochii i se facura mari in timp ce cuvintele ii ieseau pe gura:

-Tu...Dar cum se poate...Visez oare?... Nu! Tu esti, Sasuke! Te-ai intors! Nu-mi vine sa cred!

Ceea ce il induse in eroare pe Naruto fu zabetul larg si calduros al vechiului sau prieten. Cu acel zambet pe fata parea diferit. Nici nu se gandi ca asta ar fi scopul bunicii.

-Ma bucur sa te revad, Naruto! spuse Sasuke cu o voce calda si blanda. A trecut prea mult timp! Dar... Unde este Sakura? Imediat ce pronunta numele fetei Naruto isi muta privirea, evitand-o pe a lui. Trecura cateva secunde in care nimeni nu scoase o vorba.
Parea ca Naruto evita sa-i dea raspunsul. Stia ca il va face sa sufere, insa si el trebuie sa accepte adevarul asa cum facusera cu totii. Era greu sa pronunti acele cuvinte nenorocite pe care nici macar el nu vroia sa le auda, dare ra nevoit. Ce putea sa faca? Trebuia ca si el sa stie adevarul. Dupa ce isi facu putin curaj isi drese vocea ca sa nu se simta faptul ca mai avea putin si izbucnea in plans.

-Sakura...ea...ei bine, cum sa iti spun? in ochii baiatului se observara licarirea a doua lacrimi cristaline, insa cu un efort considerabil le retinu si continua. Vezi tu Sasuke, ea este moarta. S-a sinucis la cateva luni dupa ce tu ai plecat. A fost distrusa. Antrenamentele bunicii au fost prea dure, tatal ei ii statea pe cap, insa o iubea si avea cateva probleme dificile. Te-a iubit prea mult. Maine te voi duce la mormantul ei, daca vrei si tu.

Sasuke nu parea sa creada asa ceva, insa acele sclipiri ale lacrimilor lui Naruto ii dadura de inteles ca este adevarat. Ii veanea sa planga. De ce? De ce plecase? La ea nu se gandise? Acestea erau singurele cuvinte pe care le repeta neincetat in minte. Insa nu avu timp sa reactioneze in alt mod caci cineva vroia sa le vorbeasca.

Doamna Hokage tusii fals ca sa le atraga atentia. Imediat ce reusii s atraga cele doua perechi de ochi asupra ei le dadu o veste cam neplacuta. Sasuke trebuia sa-si ispaseasca pedeapsa fiindca tradase satul. Il pusese sa aleaga intre armata si marina. El fara sa stea pe ganduri ii spuse ca uraste armata asa ca alege marina.

-Bine, atunci armata sa fie! spuse doamna Tsunade.

-Bunicut-o, cred ca nu ai auzit bine! spuse NarutoEsti chiar atat de proasta? Sasuke a venit aici cu ganduri de pace si tu te comporti ca o nerecunoscatoare ce esti! Si nu mai sta asa ca o sa-ti iasa sanii pe decolteu! Depravat-o!

-Naruto, in vocea Hokage-ului se simti un tremur de furie turbata, fa-ti si tu bagajele! Maine la ora 4 dimineata plecati amandoi la armata! Si o sa ma asigur sa nu ai o sedere prea usoara acolo! Acum iesi! tipa ea.

Pe fetele celor doi prieteni era prezenta acum uimirea pe langa tristete, o fantoma a trecutului ce nu poate fi indepartata nici amenintata.Ceva ce fusese atat de frumos se transformase in ceea ce era acum, astfel incat ambii baieti aveau de facut bagajele pentru a merge la armata. Dar nu avea sa se termine aici. Acesta era doar inceputul. Asemenea surprize aveau sa tot gaseasca de acum incolo, incepand chiar cu ziua ce urma. Aceste surprize de care se vor tot lovi se numesc secrete. Si erau in forma de lant. Erau legate una de alta, iar capatul acestui lant al secretelor nu exista, fiindca fiecare inel reprezenta un secret si acolo unde se duceau ei secretele erau imprastiate precum aerul. Multe asemenea lucruri aveau sa le stea in cale de la inceput pana cand...