Un fan-fic original, prin care sper sa traiti toate sentimentele unui om, de la ura la iubire, de la tristete la bucurie si... de la agonie la extaz!
Ok, cum nu mai e mult pana termin celalat fic, m-am hotarat sa-l pun si pe acesta.
Sper sa va placa inceputul si vreau sa stiti ca primele fraze din acest capitol si ultimele de la sfarsitul ficului sunt din prezent, iar tot restul ficului e un FlashBack.
Enjoy si astept comm-uri.




Băiatul aşteptă până când ultimul vagon al trenului dispăru după prima curbă. În urechi îi mai răsuna încă vuietul vagoanelor în timp ce se îndepărtau de staţie pe calea ferată. Căpătase acea expresie a omului care ştia ce se întâmplase, dar nu înţelegea cum avea sa-i afecteze viaţa mai departe. O pală de vânt rece, tomnatic îi răvăşi părul. Mai rămase câteva clipe, privind la nesfârşirea căii ferate. Apoi îşi ridică ochii spre cerul plumburiu şi, cu un oftat prelung, se întoarse şi porni spre ieşirea din gară. Peronul era aproape pustiu. Nu mergea nici încet, nici repede. Doar mergea. Fără ţintă, fără scop...

Puţinii călători din gară nu-l bagau în seamă. Păreau că nici nu-l zăresc. Îşi dezvoltase abilitatea de a părea invizibil încă de pe băncile şcolii primare, cu ceva vreme în urmă. Pe atunci era doar un lucru care îl făcea mai puţin vulnerabil în faţa răutăţilor celorlalţi copii. Tot atunci îşi găsise şi cel mai bun prieten în propria lui persoană. Fusese foarte mândru că, spre deosebire de toţi ceilalţi copii de vârsta lui, se înţelegea atât de bine cu el însuşi şi chiar povestea, în rarele discuţii pe care le purta acasă, că fiecare om trebuie, înainte de toate să se accepte pe sine drept cel mai bun prieten. Dar, aşa cum orice lucru bun are o parte întunecată, faptul că ajunsese să se cunoască atât de bine îl făcea să petreacă mult prea mult timp singur. Aprecia momentele acelea. Era lăsat în pace, putea să citească, să scrie sau pur şi simplu să privească lucrurile care îl încântau în lume. Norii, frunzele copacilor, străzile pline de oameni grăbiţi... Toate lucrurile acelea erau acolo, iar el se mulţumea privindu-le. Era atat de singur, de rece si de inchis in sine ca, nici macar o persoana pana la ea nu a iubit vreodata pana atunci. Vedea viata si tot ceea ce-l inconjura dintr-o alta perspectiva. Pur si simplu, era diferit.

Nici jocurile nu-l încântaseră prea mult în vremea copilăriei. Nu-i displăcea distracţia, dar ceilalţi participanţi îl demoralizau. Era peste puterea lui de înţelegere cum un simplu joc avea tendinţa să se transforme într-o competiţie în care era obligatoriu ca cineva să câştige şi cineva să piardă. Ura asta. În mintea lui, jocurile erau un mod de a petrece timpul într-un mod plăcut, nu un mijloc prin care cineva dădea tot ce avea mai bun pentru a câştiga. De aceea, în pauzele din timpul orelor, când toţi ceilalţi colegi erau afară, încercâd să-şi deovedească superioritatea în banalele jocuri, el prefera să stea în clasă, cu o carte în mână, delectându-se cu pasajele din ea. Iar dacă avea norocul să aibă parte de o vreme însorită afară, îşi găsise un loc secret unde putea citi în voie, dar să se şi bucure de minunatele forme ale norilor. Acolo petrecea cel mai mult timp. Ştia că era considerat drept un ciudat de ceilalţi, dar nu-i păsa. Tot ce vroia era să fie singur în unele clipe, iar locul acela îi oferea exact asta.

Avea şi prieteni. Nu mulţi, dar nu-şi putea dori alţii mai portiviţi. Deşi nu-i împărtăşeau modul de relaxare, numindu-l bizar, aveau în rest aceleaşi interese: citeau cărţi de aventuri, discutau pe baza lor chiar şi ore întregi, dacă aveau prilejul, compuneau poezii şi chiar scurte poveşti. Iar cel mai mult le plăcea să stea în parcul de lângă şcoală. Pe de-o parte, pentru că niciodată profesorii nu-i căutau acolo, pe de alta, pentru că le plăcea să stea în natură, nu într-o bibleotecă înghesuită şi plină de cărţi cu miros ciudat. Aşa că acolo îşi petreceau majoritatea timpului de după orele de şcoală. Niciunul dintre ei nu se grăbea să ajungă acasă, unde nu găseau nimic interesant de făcut. Şi se înţelegeau de minune împreună. De câteva ori pe săptămână, practicau şi sporturi. Nu în modul celorlalţi copii. Aveau modul lor de joc, în care nimeni nu pierdea, pentru că nimeni nu câştiga.

Iar lucrurile au continuat aşa. Asta până când, cu puţin timp rămas până la terminarea gimnaziului, au trebuit să-şi aleagă fiecare direcţia pe care o vor urma pe mai departe.
Atunci, în ultimul an al şcolii primare, prieteniile pe care le legase au fost rupte. Brusc, brutal şi fără veste, fiecare din cei patru băieţi au apucat-o pe drumuri diferite. Doi dintre ei urmau să părăseacă oraşul care le ţinuse prietenia legată pentru atâţia ani. Iar ceilalţi nu se mai înţelegeau atât de bine în ultima vreme.

Chiar şi acum, când cobora ultimele trepte ale ieşirii din gară încerca să-şi amintească întreaga sintagmă folosită cu atât de mult timp în urmă. „Singura dată când cineva poate fi cu adevărat fericit, este atunci când e singur, lăsat în pace de toţi şi de toate. Numai atunci poate, cu adevărat să gândească liber şi să fie fericit.” Aproape nimic nu l-a facut sa-si schimbe parerea despre propriul princiu dupa care a trait tata timp, pana cand intr-adevar a simtit ca aceea persoana il iubeste, si habar n-a avut ca viata lui avea sa se schimbe, doar prin faptul ca a plecat de acasa…


~~~Flash Back~~~

- Sasuke, poti veni sa ma ajuti la caratul acestor lazi? Intreaba o voce groasa, foarte impunatoare.
- Sigur tata! Vin acum, raspunde un baiat foarte entuziasmat si parca nerabdator sa-si ajute tatal. Cu multa atentie, baiatul cu parul negru asemenea unor carbuni, coboara de pe scara care duce in podul casei si se indreapta spre usa care desparte interiorul unei case care ameninta sa se prabuseasca in orice moment. de curtea acesteia.

Din acelasi loc provenea si sursa strigatului de mai devreme. Foarte serios si totusi vesel, odata ajuns langa tatal sau, baiatul se apleaca pentru a lua lazile, dupa care impreuna se indreapta spre beciul familiei. Aflat undeva sub 2 metri in pamant, era mai racoare ca afara, peretii incaperii fiind acoperiti decat cu un strat subtire de ciment, acum sfaramat pe ici colo. Baiatul intra grijuliu in beci, in asa fel incat sa nu cada cu tot cu lazile aproximativ pline cu nuci, Le aseaza foarte repede pe suporturile vechi din lemn partial putrezit, insa rezistente, apoi iese cu aceeasi atentie cu care a intrat. Dupa ce acesta a iesit, tatal baiatului pune capacul intrarii in aceea incapere friguroasa, acesta fiind confectionat dintr-o bucata nu foarte mare de tabla vopsita de curand peste rugina maro-visinie cu o nuanta mai deschisa de gri si cu un model de romburi negre, putin indoita in margini.

Nu mai sta nici o secunda in plus, si cat ai clipi isi vara mainile in buzunarul pantalonilor de trening si pleaca in casa pentru a-si termina treaba, ca mai apoi sa-si continue cautarea. Intra in casa foarte discret si se indreapta spre camera parintilor, unde se afla mama lui bolnava de o boala foarte grea, schizofrenie. O saruta in crestetul capului, apoi pleaca mai departe spre sufragerie si se apuca sa faca ordine prin incapere. Tot stergand praful, da peste o carte care a cautat-o toata dupa-amiaza pana cand tatal baiatului l-a strigat pentru a-i cere ajutorul. Isi ia obiectul ce-i apartinea si il pune deasupra sobei din sufragerie pana ce isi termina treaba. Ia cartea de unde a lasat-o in urma cu cateva minute si se aseaza pe scaunul din coltul incaperi inguste. Incepe a citi primele randuri de pe fila alb-galbuie, semn ca avea o oarecare vechime si se minuneaza cu cata pasiune si sentimente sunt scrise propozitiile din continutul respectivei carti. Ii placea asa de mult ce scria acolo incat nu-i lua mai mult de un minut sa citeasca o pagina. Parcurgea cu o asa mare usurinta randurile, de nici nu spui ca aceea ar fi prima data cand o citeste. Adevarul e ca o mai citise inca de doua ori cu mult timp in urma, si parca cu fiecare data cand o reciteste, ii place si mai mult.

In cele din urma o termina pana spre inserat, exact cand era vremea cinei. Baiatul isi pune cartea in biblioteca si se duce sa-si ajute tatal la prepararea mesei. Nu a durat mult, caci nici nu prea aveau ce face, decat sa astepte ca varza sa se incalzeasca, iar mamaliga sa se intareasca. In timp ce tatal baiatului amesteca in tuciul pe jumatate plin cu malai si apa amestecate intre ele, el lua 3 farfurii, furculite si un fund de lemn pe care le transporta silentios in camera parintilor. De cand mama lui a cazut la pat, pentru a nu o pune sa se miste pana la bucatarie, toti mananca in dormitor, luand masuta din sufraferie si punand-o langa pat pe marginea caruia statea si femeia, acum fara puteri, iar in capetele mesei stateau barbatii.

Ajuns in camera, baiatul pune vasele pe masa aranjandu-le, apoi o ajuta pe fiinta care ia dat viata sa se ridice in sezut, dupa care se intoarce in bucatarie pentru a lua vasul cu varza, iar in cele din urma si tuciul cu mamaliga care-l rastoarna pe fundul de lemn. Nu se aseaza la masa pana cand nu apare si tatal sau. Nu ii placea sa inceapa a manca pana ce toata lumea era prezenta la masa, il considera un gest urat, iar pe cei care il faceau, oameni fara bun simt. A vazut multi oameni de genul in doar 19 ani de cand e pe Pamant, iar asta l-a scarbit si l-a facut sa-si creeze o impresie proasta despre societatea in care traieste. Nici el nu s-a nascut invatat, insa datorita acelei “tehnici” dezvoltate de el de a nu fi bagat in seama, a invatat din greselile altora in asa fel incat el sa nu treaca prin urmarile acestora. Pur si simplu, colegii lui de clasa discutau in spatele lui de parca nimeni nu ar mai fi acolo, iar acesta a auzit discutia lor. Pentru asa zisii lui colegi, el era invizibil, practic nu exista, ei crezand ca daca el nu are prieteni, nu are ce rau sa faca daca ii aude, iar el neputand sa se concentreze la cartea din mana sa, nu avea de ales decat sa asculte la disputa pe care la inceput o considera fara sens si o pierdere de timp…

dau edit

Prima

Sti cat de mult ma bucur ca l-ai postat? Foarte mult.
Este cel mai frumos cadou de Craciun.
Actiunea a decurs lent si descrierea este ezcelenta, superba ca intotdeauna.
Sti ca-ti iubesc ficurile, nu?
Este o poveste trista.
Va avertizez: Nu va dati cu rimel ca-i de rau.
Parca ar fii Craciun si in fic, mama liga si varza.
Uneori este foarte bine sa fi invizibil, as fi vrut sa fiu si eu indiferent ca si el, s anu-mi pese e ce se discuta in jurul meu.
Asa sunt si eu cand aud un senet nu ma mai pot concentra la carte.
Este foarte trist ca dupa o prietenie lunga au fost nevoiti sa renunte.
Lume sa stiti ca urmatorul capitol il are facut asa ca s-o fortam sa ne pune nextul, glumeam.
Astept urmatorul ccapitol si sa ma anunti sa-mi iau servetele ca poate uit.

Succes!
Craciun fericit!


Edit:

Rallu sunt prima in toate cand vine vorba de un capitol bun, nu?

Of...deea, iar mi-a luato inainte (D)
Deci, scumpa mea Ioana :X Imi place foarte mult de tot
Mai ales acest titlu, care te atrage la prima vedere
Eu astept nexturile :->
Te pup :* Spor la scris >:D<

ador ficul,inceputul a ce urmeaza, te'ai intrecut pe sine si totusi vreau mai mult.... mai mult... si mai multe capitole facute de tine. astept nextul si alt ceva nu am sa iti mai spun, nu am idei in scris si nu pot sa imi expirm prea bine multumirile.
m'ai facut sa plang la un moment dat si cred ca toata lumea vrea asta de la un fic ,romantic, as putea spune.
spor(t) la scris si multumim de "cadoul" acesta,toti o sa asteptam nextul care sper sa vina in curand

Imi place si inca foarte mult .Descrii asa bine fiecare detaliu si sentiment.Next-ul repede

de craciun ne aduci un fic bun
este foarte frumos
de la el am cazut pe jos
dar gata despre mine sa vb. destre tine
iti urez craciun fericit
si next ca nu mai am ce sa zic

dau eidt si promit sa-l editez dupa ce termin


Da am terminat destul de groi. Mersi ca m-ai anuntat, esti o scumpa. Ce limpede gandeste acest baiat, este intelept si ia cele mai bune decizi. Daca as gandi si eu ca el! Este foarte frumos si am vazut ca ai descris tot ce a facut in acel timp, chiar exiata carti cu tipi mofturosi? Nu citesc eu asa ceva. De abia astept maestra mea sa vina nextul as aca pune-te pe tastat, sa nu rugineasca articulatiile degetelor ca dupa nu mia poti scrie. Iti iubesc ficul asta, il iubesc. Pui toate sentimetele in el si stiu cat de greu e sa lucrezi asa. E o viata nu foarte buna , dar corecta si dura. Poate el e ignorat, dar e cel mai bun din cei mai buni. Sa ne aduci nextul. Chestia astae inspirata din ceva, seama n a un pic un piculet cu viata mea. Daca nu aduci nextul te trimit la esafod.


Succes! La Multi Ani!

Mersi ca mai anuntat la multi ani si tie.Ce gandire matura iai atribuit lui Sasuke imi place asta si felul cum descrii parca ma face sa ma pun in pielea lui.Next repede

foarte frumos imi place mult abia astept sa aduci next-ul
te pup si iti urez un an nou fericit

doamneee! cat de frumos este cap 2 :X:X:X
este o idee originala si frumoasa :X


P.S. astept next-ul cu nerabdare , si avand in vedere ca suntem in vacanta poate pui si tu next-urile mai repejor :P:D


Teo ;) te-a pupacit *:*

Buna scumpa, am trecut si eu pe aici.
Imi plac mult capitole de pana acum, sunt geniale.
Ador felul cum scrii, esti foarte talentata - dar tu stiai deja asta, nu?
Adu si tu nextul mai repede, daca tot suntem in vacanta poate scrii capitolul mai repede ca mor de nerabdare.
Sa ma anunti si pe mine de next de rog mult de tot.
Te-am pupat dulcik