CAP 1 - Fara destin [ va spun ca nu veti intelege prea multe din primele doua capitole, dar dupa o sa capete putin contur lucrurile ]

Ziua de maine nu va mai fii la fel. Poate ca nu va mai fii deloc. Pe mine nu m-ar deranja cu absolut nimic. Dar milioanele de oameni ce inca doresc sa respire acest aer infestat de ura si durere vor sa mai traiasca ? Ce sunt oamenii ? De ce pricinuiesc durere ? Oare aceste intrebari au un raspuns ? Cine stie, poate voi apuca sa aflu poate nu. Dinnou sunt pe masa de operatii. Sunt un experiment, un experiment esuat . Trebuia sa devin o arma, o jucarie in mana unor adulti, ceva inutil. Trebuia sa fac rau celor din jurul meu dar am esuat. Sa ma bucur sau sa fiu trista ? Am suportat tot felul de teste , care au fost repetate de mii si mii de ori insa nu s-a gasit problema. Toti doctorii spun ca subconstientul meu este vinovatul. Asa ca au gasit foarte usor o solutie. Dar nu orice solutie, una nemiloasa, si anume: anihilarea memoriei mele. La inceput am crezut ca asa ceva este imposibil, doar ca sa ma infioreze pe mine ,dar nu. Totul e real,cat se poate de real. Dupa toate acestea, ce voi fii ? Un nimic. Voi fii un zero barat, o multime vida . M-am nascut sa devin o masinarie.
Acestea s-ar putea sa fie ultimele mele ganduri proprii. Nu-mi plang de mila, caci ar fi inutil , tot ceea ce trebuie sa fac este sa astept, sa astept in liniste. Aceasta tacere apasatoare ma irita, ma inspaimanta desii credeam ca m-am obisnuit cu ea. Brusc doua usi imense se deschid. Usile in spatele carora se afla mii de crime si secrete. In sala intra un batran ce purta un halat alb si lung. Nimic din ceea ce avea sa se intample nu ma facea sa tremur asa ca am inchis ochii si mi-am acceptat soarta fara remuscari sau regrete . Dar ceva surprinzator se intampla. Toate aparaturile din jurul meu se inchid automat si batranul imi spune cu o voce joasa dar poruncitoare:
- Du-te si plimba-te putin, avem defectiuni. Nu am asteptat sa-mi spuna inca o data. Ma ridic instinctiv si ies din salon. Priveam indelung saloanele ce-mi erau asa familiale. In mod normal nu am ce cauta aici asa ca imi iau o umbrela si ies afara. Ce pacat ca imi este interzis sa parasesc acest " penitenciar" cum ii spun eu. De multe ori imi pun intrebarea: " Ce e locul asta ". Desii locul asta e casa mea de cand aveam 6 ani inca nu stiu sigur ce este. Inainte credeam ca este un spital dar nu. Se vorbeste ca ar fii un centru de cercetari si experimente ilegale. Dar daca ar fii adevarat, cum am ajuns aici ? Nu-mi este nimic clar in legatura cu cine sau ce sunt ? Poate ca deja sunt o masinarie si eu nu constientizez. De ce ? Pentru ca nu-mi aduc aminte nimic legat de trecutul meu. Oare, am un trecut ? Tot ce stiu este ca m-am trezit din cauza unei lumini puternice si ca eram inconjurata numai de oameni ce-mi doreau raul, oameni care vor sa ma vada suferind. Un fior imi strabate corpul, nu ma mai puteam gandii la acele momente, imi doream sa le uit.
Ma plimb alene prin curtea acestui loc. Imi prinde bine aceasta iesire in aer liber. Ce conteaza ca ploua ?Totul e mai frumos asa. Ce este ploaia ? Apa ce se scurge dintr-un izvor sau lacrimile sufletelor nestingherite ? Ce gand melancolic si stand sa analizezi ca aceste picaturi sfarsesc zdrobite de astfalt este si mai trist.
Gandul meu egoist revine dinnou la mine. Am scapat de data asta de operatie, dar data viitoare nu voi mai avea acelasi noroc. Ma duc dinnou spre salon, nu pentru ca sunt nerabdatoare ci pentru ca vreau sa aflu de ce a fost amanata operatia.
In sala de operatii se aflau cativa doctori ce lucrau la acele masinarii murdare. Acesti doctori nu sunt fiinte. Sunt niste monstrii fara inima ce ucid cu sange rece si fara pic de mila pe oricine, chiar si propria familie pentru telurile lor. Nu pot avea respect pentru asa creaturi. Pana si eu sunt mai umana decat ei . Am privit destul timp dezgustata la ei, pana cand mi-au acordat putina atentie:
- Experiment13, mai ai de gand sa stai acolo fara sa spui nimic ? Privirea ta sfidatoare chiar ma indispune. Dau din cap in sens dezaprobator si ies cu capul in jos. Teama mea era mult mai mare decat curiozitatea asa ca m-am indreptat spre camera mea injosita. Ma simteam atat de neimportanta. Nici macar mi aveam o identitate, un nume , o familie. Nu aveam nimic, decat un corp slabit si o privire inghetata. Ochii mei albastrii nu transmiteau nimic. Eram fara vlaga, in ultimii 10 ani nu cred ca am zambit niciodata, am si uitat cum este. Am ajuns in pragul camerei mele. Nu m-am atasat de aceasta camera. Aici, toate amintirile mele neplacute se amplifica si mai mult si aproape ca ma fac sa plang de frica.
Sunt asteptata de un pat rece in care nu am mai stat de zile bune. Privesc indelung camera cea sobra si acea atmosfera mormantala ce imi dadea fiori. Langa fereastra mai era un pat, acel pat a apartinut une fiinte minunate. Singura mea prietena, insa care a sfarsit intr-un mod barbar si fara mila incat la moartea ei nu i s-au gasit toate organele vitale. Atat de sadici sunt cei de aici. Vorbesc despre lucrurile aceastea ca fiind sfinte dar de fapt sunt atat de terifiante. Desii recunosc ca si pentru mine deja au devenit banalitati si nu mai sunt atat de ingrozita de ele. Moartea e la un pas de mine, doar sunt un experiment. Orice operatie imi poate fii fatala. Dar stiu ca moartea nu este decat o poarta atunci cand aceasta poarta se deschide inseamna ca rolul nostru aici a luat sfarsit. Rolul meu e secundar sunt un experiment, un experiment esuat.

Ideea este geniala chiar daca nu mi-am dat seama de prea multe vreau sa citesc continuarea, sunt atat de curioasa.
Ai descris ata de bine oamemi aia nenorociti incat iti dai poti da seama ca sunt niste Monstri, semoni ingrozitori.
Imi pare rau pentru prietena ei.
Ma intreb cum a fost omorata?
Atept capitolul uramtor si te rog sa ma anunti cand il postezi.

E superb . Deabea astept sa apara personajele din Vampire Knight ;)

CAP 2 - O raza de speranta. Evadare sau nu ?
[ scuze ca dureaza atat de mult dar in cursul sptamanii nu prea am timp sa intru, dar totusi Lectura Placuta ]

Blandele raze ale soarelui imi mangaie chipul ravasit. Abia indraznesc sa ma trezeasca. Deschid ochii incetisor, apoi incerc sa ma dezmeticesc. Nu-mi amintesc cum am adormit. Asa mi-se intampla mereu, adorm ratacita printre ganduri. Reusesc sa ma dau jos din pat desii sunt foarte slabita. De cateva zile refuz orice aliment. Privesc abatuta pe fereastra n-aveam nici un motiv sa ma dau jos din pat. De ce ? Cand stiu ca nu asteapta nimeni sa-mi vada ochii sau sa-mi auda glasul. Pentru ce ? Ce rost ar mai avea ? Traiesc o viata ce nu ajuta la nimic. Ma hotarasc sa ies din camera. Cobor scarile subrede cu privirea ratacita si cu gandul temator. Dinspre laborator se aud multe voci aspre si joase. Acele voci pe care detest sa le aud. Intru sfioasa si vad cea mai ingrijoratoare agitatie de pana acum. Nu sunt ingrijorata pentru personalul de aici, ci pentru noi, experimentele. De ce ? Pentru ca noi, in comparatie cu doctorii si savantii din acest loc suntem inferiori. Daca se depisteaza erori, noi suntem cei vinovati. Privesc lipsita de vlaga tot ce se intampla in jurul meu. Desii nu intelegeam nimic. Locul stralucea de curatenie, pe cand, in mod normal era slinos. si faptul ca toata lumea era prezenta ma uimea si mai tare. In locul asta competitia este stransa intotdeauna. Ei nu pot ajunge la un consens. Iar acum lucreaza cot la cot. Totul pare atat de ciudat privit prin ochii mei. Nu inteleg cate pot face unii numai ca sa-si atinga scopurile nebune
Sper sa nu fie vorba de o alta "emigrare". Din moment ce aici au loc experimente si teste ilegale personalul trebuie sa detina o mare discretie. Atunci cand politia este pe drumul cel bun, trebuie sa schimbam locatia ceea ce este foarte neplacut. Probabil ca si acum se intampla ceva asemanator. M-am saturat de toate aceste abuzuri. Intr-o zi chiar mi-as dorii sa fie demascati si sa puna cineva capat acestor nenorociri ce se petrec aici. Chiar daca eu nu v-oi mai fii, tot ce imi doresc este ca nimeni sa nu mai treaca prin ceea ce am trecut eu.
Chiar daca toata acea agitatie ma coplesea am ales sa raman intr-un colt mai retras ca sa aflu noile lor speculatii. Timp de o ora toti cei din sala se agitau si tipau unii la altii, pe cand eu stateam calma si privem ca la un film. Ce-i drept o comedie. Ma amuzau acele certuri, dar n-aveau puterea sau vointa sa rad.
Multumita certurilor lor am aflat care este motivul acestei harababuri. Si anume, o inspectie neasteptata. Si timpul era prea scurt pentru o alta emigrare. Iar solutia a fost una chiar previzibila. Si anume: sa para ca locul asta are cele mai bune intentii si munca este facuta in scopuri pasnice. Cat de josnic, nu inteleg cum se pot suporta in felul asta. Cu acele inimi inghetate cu acele ganduri reci si sadice. Eu una m-as uri
Sincer nu vroiam sa am nici cel mai mic amestec. Eram numai la cativa pasi de moarte asa ca mie imi era chiar indiferent. Cu ce ma ajuta sa privesc la acesti monstrii ? Sunt mai mult dezgustata. Ma ridic de pe scaun vrand sa plec din moment ce am aflat ceea ce ma interesa desii mi-a lasat un gust amar. Chiar in acel moment "musafirul" isi face mult asteptata intrare cu capul sus.
Dintr-o data se face liniste. O liniste mormantala ce imi dadea fiori avand in vedere ca eram inconjurata numai de criminali. Nu mai puteam sa dau inapoi. Il studiam atenta pe inspectorul ce abia sosise. Era mult mai tanar decat as fii putut sa cred. Avea un par de culoare castanie si doi ochi caprui ce exprimau o oarecare superficialitate si superioritate fata de toti cei de aici. Cu toate acestea nu parea a fii un om rau. Pentru incput priveste plictisit incaperea, la fel si eu. Pana la urma am hotarat sa plec, avand in vedere ca nu se intampla nimic deosebit. Oricat as fi incercat sa ma fac nevazuta am fost observata chiar foarte usor cand incercam sa plec si pe un ton prietenesc sunt intrebata tocmai de inspector:
- Te-ai plictisit, nu-i asa ? Cum te numesti ? Imi vorbea de parca n-ar fii fost prima data. Iar eu chiar apreciam. In ultimii 10 ani nimeni nu mi s-a mai adresat cu o asa caldura in glas si cu un zambet asa discret. Am incercat sa par politicoasa dar nu aveam de gand sa-i acopar pe cei de aici. Atata timp cat am fost intrebata aveam sa-i dau un raspuns sincer:
- Experiment13. am raspuns dintr-o suflare iar acesta ramane putin derutat. Sunt sigura ca n-a mai intalnit pe nimeni cu un asemenea nume. Nu conta, poate chiar daca as fii avut un nume si l-as fi stiut tot m-as fi prezentat ca "experiment" pentru ca asta reprezint. Dupa cateva minute de tacere, isi revine in fire, dupa o perioada scurta in care a fost bulversat si imi spune:
- Nu. De acum inainte te vei numi Rima. Imi esti simpatica ce-ai zice sa te externam din spital ? Un lucru nu se lega in mintea mea. Care spital ? Insa imediat imi dau seama care este inventia celor de aici. Dar nu mai dau importanta. Tocmai am auzit acea intrebare pe care o astept de prea mult timp. Si vreau sa raspund fara ezitare dar cineva mi-o ia inainte:
- Stiu si eu...mai bine nu....


TO BE CONTINUED

Wau , sunt un pic socata . Credeam ca o sa vrea sa plece din locul ala dar se pare ca nu ...
Anyway cap e super , astept next

Cum sa nu plece?

Pune nextul cat mai repede ! Mor de curiozitate. :o3

Te`am pupat.

Eii` se pare ca avem ceva new aici!
CE fiic, ce ideea, ce titlu...
Cum zice Dada, chiar e o idee destul de nou!
Nu vezi asa ingeniozitate la tot pasul!
Tine`o tot asa...Asteptam next!
^^ deLL-CHAN!

CAP 3 - Un triumf

Unul dintre doctorii de aici a raspuns in locul meu . S-au dus si sansele mele de a evada din acest loc ingrozitor. Las capul jos iar obrajii mei sunt sfasiati de lacrimi. Aceste lacrimi reprezentau spinii. Nu e nevoie sa'ti atingi cu putere ca sa te sfasie complet. Singura mea dorinta era sa plec de aici. Vroiam sa evadez, sa scap de torturi , vroiam sa fiu libera. Dar se pare ca imi este scris sa raman aici, defapt, sa mor aici. Ma intorc involuntar cu spatele si pornesc abatuta spre camera mea. Nimeni nu a avut intentia de a ma opri. De ce ar face cineva asa ceva ? Avand in vedere ca sunt experimentul lor preferat. Am facut ce trebuie plecant, atata timp cat stau aici trebuie sa fiu un experiment cuminte si ascultator . Ajunsa in camera mea, ma trantesc in pat incercand sa-mi adun gandurile. Nu mai aveam de gand sa-mi arat chipul. Sunt sigura ca v-oi fi oricum articulata pentru prezenta mea de acum cateva clipe. Sunt constienta ca nu aveam ce cauta acolo, dar totusi nu am putut rezista tentatiei.
Intr-un final adorm, nici nu stiu cum am reusit. Eram atat de agitata si speriata incat simteam cum imi fierbe sangele in mine. Brusc, m-am calmat. Acum sunt bine. Deschid larg ochii si-l vad pe inspectorul de mai devreme stand pe scaun chiar langa patul meu. Tresar si ma ridic din pat ca si cum a-si fi comis ceva grav. Nu am facut nimic, de ce sa ma simt vinovata ? Meditez putin si imi adresez intrebarea : " ce cauta in camera mea ?" Nimeni nu spunea nimic . Eu nu aveam de gand sa vorbesc. De cand a murit prietena mea, mi-am jurat ca nu v-oi mai fi aceeasi. Si inainte eram supusa la aceleasi chinuri, dar zambeam cu toate astea , aveam pentru cine. Acum nu am motive sa zambesc sau sa vorbesc. Nu merita nimeni sa-mi auda galsul. Cand ma gandesc la ea corpul imi tremura. Plang la gandul ca nu mai am in bratele cui ma alina. Era mult mai sensibila decat mine . Eu am suportat zeci de operatii dar la ea a 3 -a a fost fatala si am pierdut-o.
In prezent imi este foarte greu sa vorbesc, nu conteaza cu cine. Nimic nu-mi dispace mai mult decat sa vorbesc cu cineva. Nimeni si nimic nu merita deranjul de a vorbii. Tanarul inspector priveste bulversat. Sunt atat de salbatica si imprevizibila. Pe cand el este calm, atent si rezervat . Facem parte din lumi total diferite. El provine din lumea vanitatii si a drepturilor bine impuse, pe cand eu nici nu stiu din ce lume vin. Dar stiu ca nu am nici un drept, sau cel putin nici unul nu este respectat. Inca sunt sub o stare de euforie. Erat atat de aproape, atat de aproape de libertate. Dar daca era o capcana ? Daca era un test ? Aveam nevoie de atatea lamuriri...dar cine avea curajul sa intrebe ? Mai mult ca sigur nu mi-as fi gasit cuvintele potrivite, ba chiar as fi parut mai penibila decat sunt. De ce nu spunea nimic ? Cum sa-i dau de inteles ca vreau sa faca el primul pas ? Eram atat de pierduta in preocuparile mele, incat fara sa-mi dau seama, vorbise :
- Experiment13, nu ? pe loc am inghetat. Nu pricepeam de ce. Numele meu suna atat de terifiant rostit de el. Sau oare, era altceva ?Fara sa analizez cuvant cu cuvant ceea ce vreau sa spun, ridic tonalitatea si fac ochii mari:
- Rima...nu am sa nuit acel moment niciodata . Chiar daca nimeni nu imi v-a spune asa , eu o sa consider ca numele meu este Rima. Iar reactia mea a fost aceasta pentru ca ma deranja faptul ca cel care mi-a dat numele aceasta sa ma numeasca in continuare " experiment ". Un zambet strengar ii apare pe fata apoi privirea lui se schimba intr-una blanda si parca exprima multumire de rezultatul obtinut din partea mea, apoi constata ca:
- Deci, pana la urma poti sa vorbesti. imediat mi-am dat seama care a fost strategia lui. A fost doar o metoada de a ma face sa vorbesc. Desii nu era un mod foarte galant am apreciat intentia chiar daca nu mai scoteam nici un cuvant in plus. Nu vreau sa crede-ti ca este un moft. Mi-am facut un legamant, si acela ca nu ma v-oi mai destainuii nimanui niciodata. Asta in semnul recunostintei si regretelor mele fata de Ayuumi, "experiment10" sau mai bine zis, fata de singura si cea mai buna prietena a mea pe care am avut-o vreodata.
Inca sufara dupa pierderea ei , si mereu v-oi suferi . Dar cu ce ma ajuta sa plang ? Nu o v-oi mai vedea niciodata, insa legamantul ramane legamant . Vazand ca am cazut parca intr-o transa, tanarul se ridica de pe scaun si spune pe un ton infiorator si foarte serios:
- Rima iti mai dau o sansa. Dar totul depinde de tine si numai de tine. Vreau un raspuns sincer din partea ta. Si va fi nevoie sa vorbesti. Deci...mai vrei sa pleci de aici ?
Am facut ochii cat cepele iar pamantul parca se rotea cu mine...Ce vrea sa insemne asta ? Eu primesc o a doua sansa ? Nici n-ar mai fi nevoie sa stau pe ganduri. Dar daca este o cursa? Daca si el este un nemernic ca toti cei de aici ? Ce se intampla daca il refuz? Simplu, raman aici si in maxim o saptamana o sa devin un robotel. Si daca accept ?Nu pot sa-mi dau seama . Dar trebuie sa ma astept la orice. Poate o sa sfarsesc la fel. Insa daca e real, viata mea se v-a schimba din toate punctele de vedere . Ce am de pierdut ? Nu mai am nimic , decat o viata traita fara un moviv sau scop. Imi calc pe farama de orgoliu ce mi-a ramas si ii raspund cu glas tremurat:
- Da...imi doresc din tot sufletul sa plec de aici. Raspunsul meu a fost intarziat insa prompt si sincer. Regretam faptul ca imi incalcam promisiunea. Imi tot puneam intrebarea ce ar vrea Ayuumi sa fac. Ea ar fi dorit sa merg mai departe, sa-mi continui viatza. Sa lupt ca sa supravietuiesc . Dar de ce am acel sentiment ca nu e bine ceea ce fac? De ce cred ca e lipsa de respect fata de ea ? Chiar nu stiu ce sa aleg. Vreau sa traiesc. Vreau sa privesc nostalgicul apus de soare. Sa aud cantecul pasarilor primavara. Sa zambesc fara un motiv intemeiat. Este sansa mea si chiar nu pot refuza aceasta ocazie. Ayuumi, mereu vei ramane in inima mea, si nu te v-oi putea uita. Ai fost singura persoana care m-a iubit. Iarta-ma ca fug de destinul meu. Dar te v-oi razbuna

**** Flashback ****

Devin din ce in ce mai agitata. Ayuumi, unde esti ? Ma tot gandesc pe unde ar putea fi, dar nu-mi trece absolut nimi prin minte. A disparut de doua zile . Incep sa cred ca a fugit. Dar de ce ? De ce eu nu am aflat ? De ce nu mi-a spus ? Trebuie sa ma calmez si sa gandesc rational, Ayuumi nu e asa. Daca avea vre un plan de evadare a-si fi fost prima persoana caruia ii spune. Trebuie sa am incredere in ea. Ma duc pana la laborator. Poate e dinnou la recuperari. Doctorul care a operat-o este fara mila. Ayuumi e doar un copil, trebuia sa fie putin mai atent. Dar nu ma surprinde nimic. E cel mai oribil om de aici. Numai privirea sa e deajuns ca sa te ucida. Am ajuns in fata laboratorului. Usa era inchisa. Desii tremuram, am apasat clanta, usa deschizandu-se producand un scartait terifiant. Cand usa a fost deschisa complet, parca am ramas fara oxigen. Singura prietena pe care o mai aveam, era intinsa pe masa de operatii inconjurata de sange. Incet incet ma apropiam de ea cu lacrimile prelinse pe chipul meu si ii spuneam incept printre suspine:
- Ayuumi...spune-mi t-t-te rog ca esti bine....
- V-oi fi...dar nu acum, dupa ce v-oi disparea definitiv...
- Nu !! Te rog !! Te implor !! Nu pleca...numai pe tine te mai am...
- Te vei descurca si fara mine, tu fa tot posibilul si pleaca de aici...de restul ma ocup eu...te v-oi veghea mereu..ai grija pustoaico...eu...eu...
Totul a fost prea mult pentru ea. Abia a reusit sa-si ia adio. A murit cu zambetul pe buze in ciuda conditiilor. Eu am fost ultima persoana pe care a vazut-o. Am fost neputincioasa. Nu am putut s-o ajut cu nimic. Atata durere...a fost prea mult pentru mine...n-am rezistat. Si mai multe lacrimi se prelingeau pe chipul meu!! Nu-mi mai pot mentine echilibrul ...ma prabusesc langa ea rostind cuvintele :" Ayuumi, ia-ma cu tine ! " Dar n-a vrut. M-a lasat aici.
**** End Flashback ****

Zambetul inocent al copilului de numai 14 ani ma induiosa. Dar lacrimile aceluiasi copil pe patul de moarte ma ingrozea. Ma ridic din pat si imi aduc aminte ca trebuie sa indeplinesc dorintza ei. Am gasit motivatia ! Ultima ei dorintza a fost sa plec de aici, si asa v-oi face... Ma uit putin mai sigura pe mine apoi spun curajoasa:
- Sa mergem ! nu eram sigura unde v-oi ajunge ! Indiferent unde, nu poate fi mai rau decat aici, cel putin asa cred. Ce importantza are ? O sa indeplinesc o promisiune, o dorinta si asta ar trebui sa ma multumeasca M-am saturat sa regret ca traiesc . E timpul sa-mi accept destinul. Sa accept ajutorul...Te timpul sa traiesc cu adevarat...

To be continued