acesta scriere este originala si am mai postat-o si pe alte forum-uri, dar cu alt titlu: Love is in the air si Cum am invatat sa-mi traiesc viata...desi titlul difera este acelasi lucru si este scris de mine...nu vreau sa fiu acuzata de plagiat si de-asta am tinut sa mentionez de la inceput:P
sper sa va placa si sper sa scriu cat de repede pot:D...l-am inceput de mai bine de un an, dar m-am axat mai mult pe celalalt fic al meu


1. Prima privire, primul dans

Am aruncat o ultimă privire în oglindă înainte de a apărăsi camera de hotel. Părul era prins și tapat excesiv, iar la baza gâtului atârnau niște bucle negre făcute cu mare îndemânare. Nu-i de mirare că am stat jumătate de zi pentru o coafură ca asta. Fața îmi era fardată astfel încât să par foarte îmbujorată, iar buzele îmi erau de un roșu strident.

Toate acestea, însă, ar fi în zadar dacă nu aș avea rochia. A trebuit să mă conformez de la început cu tema balului – o petrecere regală din secolul XVIII – așa că mi-am făcut pe comandă, din timp, o rochie care să se potrivească. Deși nu sunt o mare fană a istoriei și mi se pare că femeile de atunci se chinuiau în zadar strângându-se cu corsete pentru a le accentua talia, nu pot să spun că nu m-am îndrăgostit de rochie. Era de un vișiniu superb ce îmi scotea în evidență ochii verzi, strâmtă până la talie, după care se înfoia până jos. Bine-nțeles că era lungă până la podea și dacă nu aș avut pe dedesubt cercurile care să o facă și mai înfoiată probabil m-aș fi împiedicat ca o idioată în ea. Pe partea superioară a ei se aflau modele complicate de culoare aurie, care se potriveau perfect cu materialul de bază și care erau realizate manual, după cum am aflat când am primit-o. Modelele se continuau și de la talie în jos, însă nu la fel de bogate, pierzându-se spre marginea inferioară a rochiei.

În picioare aveam un fel de ghetuțe asortate cu rochia, deși ar fi putut fi și roz bombon pentru că nu s-ar fi văzut pe sub rochie. Am făcut o piruetă în oglindă pentru a mă admira din nou, mi-am pus cerceii asortați, mi-am luat evantaiul și masca obligatorie și am pășit pe ușă.

Era chiar amuzant să cobor cu liftul îmbrăcată așa. Îmi intrasem într-un fel în pielea personajului și mi se părea ciudat că încă mai sunt înconjurată de tehnologie. Deja mă vedeam într-un castel imens, cu tavane înalte si arcade masive, înconjurată de alte curtezane. Mă imaginam plimbându-mă pe o pajiște imensă, având o umbreluță care să mă protejeze de soare, însoțită de un conte bogat și atrăgător.

M-a adus la realitate sunetul liftului care mă anunța că am ajuns la etajul unde se ținea balul în sine. Am ieșit din lift și mi-am îndreptat spatele încercând să am un aer cât mai distins. Am mers până la intrare unde doi băieți de vreo 14-15 ani mi-au deschis ușile, apoi am pășit înăuntru. Am rămas surprinsă de decor. Era aproape identic cu castelul imaginat de mine. Am chicotit ușor și m-am îndreptat spre gazdă, care era o bună prietenă de-a mea.

- Te-ai întrecut pe tine, Alice, am spus în timp ce ne-am îmbrațișat.
- Mer, mă bucur că ai venit. Nu e mare lucru. Am vrut să iasă totul cum trebuie. Nu am exagerat, nu-i așa?
- Nu, absolut deloc. Totul este perfect.

M-am uitat la ea și i-am zâmbit încurajator, văzând cât se stresează. Alice purta o rochie argintie, fiind destul de decoltată. Părul ei blond, pe care de obicei îl purta desfăcut, acum era prins într-o coafură asemănătoare cu a mea, deși buclele ei era ceva mai elaborate. Încerca să zâmbească către toată lumea și puteai vedea pe fața ei că deja se săturase de asta și seara de-abia începuse.

M-am așezat plictisită la o masă oarecare după ce am dat un tur al sălii admirând detaliile cu care decorarea sălii fusese realizată. De câteva ori m-am întins ca să pot atinge diferite lucruri, cum ar fi o coloană de marmură, niște trandafiri roșii, un suport pentru lumânări ce părea din argint. Eram fascinată de cât de autentic părea totul și nu îmi părea rău acum că am venit.

După puțin timp au început să servească mâncarea. Pentru a fi în ton cu petrecerea au fost alese rețete din acea perioadă. Nu am recunoscut aromele și nici nu am stat să le analizez prea mult. Nu era genul meu să fac chestia asta, așa că m-am mulțumit să le savurez.

După felul principal, orchestra special chemată de Alice a început să umple camera cu acorduri de vioară și pian. Cupluri au început să se formeze din loc in loc, mai timid la început, după care au renunțat la inhibiții și au pornit cu pași hotărâți spre centrul sălii, unde se afla ringul de dans. Au început să danseze un dans specific acelei perioade rotindu-se și schimbând partenerii între ei. Am oftat ușor deoarece regretam că nu am fost cu Alice, când m-a rugat, la lecții de dans. Ea și logodnicul ei, Mark, dansau cel mai bine dintre toți. Orchestra a cântat ultimele acorduri ale melodiei și toată lumea a aplaudat dansatorii după ce s-a terminat.

A început o nouă melodie, mai ritmată decât precedenta, iar cuplurile au pornit din nou la dans. M-am uitat la ei vrăjită de mișcarile pe care le făceau, de piruetele realizate cu atâta grație de fete și de cum totul părea să fie atât de natural pentru ei. Majoritatea erau în viața de zi cu zi medici, avocați, funcționari la diverse bănci.

Am stat pe scaun mult timp și m-am uitat aiurea prin sală, după care m-am ridicat și m-am îndreptat spre terasă. Atmosfera devea din ce în ce mai înnăbușitoare pentru mine și începuse să mă prindă și somnul. Dacă nu făceam ceva să mă trezesc urma să adorm acolo. M-am bucurat când vântul răcoros mi-a mângâiat fața. M-am trezit aproape instantaneu și m-am dus să mă sprijin de balustrada de fier forjat. Am închis ochii și am inspirat adânc aerul curat și rece.

- Nu te distrezi prea bine, nu-i așa? m-a întrebat Alice, care parcă se materializase în spatele meu.
- Ba da, cum să nu. Doar că voiam să iau o gură de aer. Du-te înăuntru. Nu e nevoie să stai cu mine, știi că pot fii foarte plictisitoare și, în plus, cred că Mark nu te va lăsa să stai prea mult, am spus în timp ce îi arătam lui Alice cum Mark se îndrepta rapid spre noi.
- Ai pățit ceva, Mer? mă întrebă Mark.
- Nu, sunt bine. Voiam să iau o gură de aer, am spus și i-am zâmbit.
- Suntem înăuntru dacă ai nevoie de noi, îmi spuse în timp ce o trăgea pe Alice după el.
Ea îmi aruncă o privire disperată, dar se lăsă trasă de Mark.

Am mai stat încă zece minute afară, după care a trebuit să intru înăuntru pentru că începusem să tremur ușor. M-am îndreptat cu pași grăbiți spre masa mea și mi-am reluat activitatea de înainte. Pentru a mă amuza mi-am pus masca pe față, deși nu era deloc confortabilă. A început o nouă melodie și am rămas șocată. Era valsul meu preferat. Mereu visasem că voi dansa pe acordurile sale cu ”Făt-Frumos” al meu. Am zâmbit ușor și am început să bat ușor cu piciorul sub masă, ținând ritmul.

Nu am fost foarte atentă la ce se întâmpla în jurul meu pentru că eram cu mintea aiurea, așa că nu l-am văzut când a ajuns în fața mea. Am auzit niște sunete ce acopereau muzica și i-am văzut buzele mișcându-se, dar nu am înțeles nimic.
- Poftim? am întrebat ca o idioată.
- Ați dori să-mi acordați acest dans? a întrebat din nou.
- Da, sigur, am spus înainte de a realiza ce se întâmplă.
M-a apucat de mână și m-a tras spre celelalte cupluri care dansau. Și-a trecut mâna în jurul taliei mele și m-a strâns aproape de el. Am simțit cum mă înroșesc de jenă și m-am bucurat că încă aveam masca pe față. Mi-am trecut mâna peste umărul său și am început să ne mișcăm în ritmul muzicii.
- Să știi că nu sunt o dansatoare foarte bună, m-am scuzat eu pentru orice viitoare ”accidente”.
- Nu-i nimic, mi-a răspuns. Contează mai mult cine și cum conduce.

Mi-a zâmbit încurajator și i-am răspuns și eu cu un zâmbet timid. Mi-am ridicat privirea și m-am uitat la el pentru prima oară cum trebuie. Avea părul șaten închis, spre cărămiziu și ochii albaștrii, cu tente de gri. Nu puteam să îl văd cum trebuie pentru că purta o mască venețiană de culoare arginitie, pe care se aflau mii și mii de împletituri și linii curbe de culoare albastră.
- E ceva în neregulă? m-a întrebat când a observat că mă holbam la el.
- Nu...scuze, am murmurat în timp ce mi-am mutat privirea.
- Apropo...Nu cred că m-am prezentat, mi-a spus pe un ton pe care își reproșa cât de nepoliticos a fost. Mă numesc Hugh Taylor, mi-a spus și am observat un ușor accent britanic.
- Meredith Kingsley, am răspuns. Încântată de cunoștiință.

Nu ne-am mai vorbit și m-am concentrat cum să îmi pășesc cum trebuie. 1-2-3, 1-2-3 îmi repetam în minte. Am începutsă ne învârtim în cercuri din ce în ce mai largi și îmi simțeam rochia foșnind ușor. Era plăcut dansul și am avut mereu zâmbetul pe buze. M-am întristat când s-a terminat deoarece fusese aproape de ceea ce-mi doream cu adevărat. Mi-a dat drumul și m-a prins de mâna dreaptă, iar eu m-am depărtat ușor.

- Vă mulțumesc pentru acest dans, a spus și mi-a sărutat mâna.
Am dat ușor din cap, după care m-am întors la masă. Nu am mai stat foarte mult pentru că se făcuse deja târziu, așa că am plecat spre camera mea. Eram la fel de amuzată în lift ca la începutul serii. Am intrat în cameră și m-am dus direct spre pat. M-am chinuit să-mi dau jos ghetuțele, apoi cu rochia imensă alcătuită din mai multe părți. Mai greu mi-a fost cu părul pentru că nu am reușit să-l descurc deloc. A trebuit să îmi fac un duș pentru a-mi putea băga peria în el. M-am băgat sub apa fierbinte și am simțit cum mă relaxez. Am stat nemișcată câteva minute, timp în care simțeam cum mi se întind mușchii, după care m-am spălat pe păr. Am ieșit aburindă din baie, într-un prosop moale de bumbac, m-am șters și mi-am uscat rapid părul, după care m-am îmbrăcat în pijamale. Era deja ora patru și jumătate când m-am băgat în pat, dar am adormit repede, fiind extenuată.

Am visat cât am dormit că valsam cu dansatorul meu misterios. Ne învârteam în cercuri largi pe un ring de dans unde eram numai noi doi, în timp ce pe fundal se auzeau acordurile valsului meu preferat. M-am trezit târziu, era amiază deja, și am făcut-o numai pentru că Alice bătea disperată la ușă. M-am ridicat somnoroasă din pat și i-am deschis ușa.

- De ce nu răspunzi mai repede? a cerut ea să știe.
- Pentru că dormeam, am răspuns și am căscat o dată.
- Scuze. Nu știam că încă mai dormi. E ora cinci deja și mă așteptam să fii trează.
- Mda...Probabil că trebuia, dar am fost extenuată după bal.
- Te las să te îmbraci și să împachetezi. Ne vedem jos în 20 de minute.
- Bine. Mersi că mă duci acasă, am adăugat înainte să iasă pe ușă.

M-am îndreptat spre șifonier și am deschis larg ușile. Apoi am început să mă uit la el murmurând cuvinte fără înțeles. Aveam mereu probleme cu îmbrăcatul pentru că mă hotăram greu. În cele din urmă mi-am ales un tricou roșu cu imprimeu floral și niște pantaloni scurți din denim. În picioare mi-am luat o pereche de șlapi negrii, după care am început să pun restul hainelor în troller. M-am luptat de-a dreptul cu rochia de bal pentru că nu voia sub niciun chip să stea în husa pentru ea. M-am enervat, am facut-o ghemotoc și am îndesat-o în husă.

Am ieșit din cameră și m-am îndreptat spre lift. Am văzut că se închideau ușile așa că am strigat să mă aștepte. Am alergat spre el și am urcat. Am mulțumit celui care a ținut liftul fără să mă uit la el. Mi-am aranjat troller-ul cum trebuie, am pus rochia peste el și am apăsat butonul de parter. După aceea m-am întors la persoana aflată lângă mine și am rămas surprinsă când m-am uitat în ochii ei, sau mai bine spus lui. Erau identici cu cei ai lui Hugh Taylor – parcă așa îl chema.

- Mă scuzați, ne-am mai întâlnit? am întrebat curioasă.
- Se poate, mi-a răspuns pe un ton politicos și rezervat, într-un fel în care numai britanicii pot face asta.
- Sunteți Hugh Taylor, nu-i așa? am întrebat din nou, dornică să aflu facă aveam dreptate.
- Da, a confirmat precaut. Iar dumneavoastră...? a lăsat fraza neterminată.
- Meredith Kingsley, am răspuns și i-am zâmbit înainte de a mă putea abține.

Părea că își aduce aminte și mi-a răspuns la rândul său cu un zâmbet. M-am uitat la el din nou și l-am analizat amănunțit, lucru ce nu-mi stătea în fire. Cu o seară în urmă nu putusem să-i zăresc decât ochii gri-albăstrui, dar acum nu mai avea nicio mască. Pielea îi era albă, aproape translucidă, părând a fi o peliculă subțire ce îl proteja de mediul înconjurător. Avea sprîncene dese, însă nu foarte groase. Urmau perfect arcada, curbându-se deasupra ochilor săi mari și limpezi. Avea un nas drept, ușor acvilin, dar care se afla în perfectă armonie cu celelalte trăsături. Părul îi stătea ușor ciufulit, câteva șuvițe alunecându-i pe față. Și-a ridicat ușor mâna dreaptă și și-a trecut-o prin păr, încercând să își aranjeze șuvițele rebele.

M-am întors cu spatele la el, fiind jenată de ceea ce făcusem și nu ne-am mai adresat niciun cuvânt. Cât timp am coborât mi-am ținut privirea pe numerele afișate de ecranul din lift și eram nerăbdătoare să cobor. Când ușile s-au deschis, am văzut-o pe Alice așteptându-mă aproape de ieșire. Am apucat mânerul troller-ului și am vut să ies rapid din lift, dar Hugh m-a prins de mână.

- Sper să ne mai vedem, Meredith, mi-a spus ușor.
- Sigur, am spus încurcată.
Mi-a dat drumul la mână și am ieșit repede de-acolo. După zece pași m-am întors și l-am văzut că rămăsese în lift, iar acum ușile se închideau din nou. Am văzut cum liftul a început din nou să urce și am fost surprinsă – puțin spus – că nu coborâse mai devreme. Nu am dat prea multă importanță acestui lucru deoarece Alice se agita disperată să mă grăbesc. Urma să analizez cum trebuie ”incidentul” când voi ajunge acasă.

Am rămas tăcute aproape tot drumul. Se vedea că eram amândouă obosite, nu mai eram adolescentele ce pierdeau nopți întregi la concerte rock și la petreceri. Acum orice noapte nedormită ne afecta destul de mult și dura până să ne refăceam.
- Te-am văzut dansând cu cineva aseară, a spus Alice spărgând tăcerea. Sau mi s-a părut?
- Nu, chiar eram eu. M-am trezit cu el în fața mea și mi-a fost prea jenă să-l refuz.
- Cine era? m-a întrebat. Nu cred că l-am recunoscut.
- Hugh Taylor. Îl cunoști?
- Aaa! E prietenul lui Mark, mă lămuri ea. Când erau în liceu au participat la un program realizat cu scolile prin care trebuia să corespondeze unul cu altul. S-au înțeles atât de bine încât păstrează legătura și acum. Hugh s-a mutat de curând în oraș și Mark s-a oferit să-l ajute să se acomodeze. Este foarte diferit pentru el față de Anglia, cred că-ți imaginezi.
- Mda...Trebuie să-i fie greu.
- Nu chiar, m-a contrazis ea. Singurul lucru care îi pune probleme este șofatul, îmi spuse și râse ușor. Este destul de amuzant să-l vezi cum merge câteodată pe contrasens. Odată era să facă accident, dar a scăpat la mustață. Eram cu el în mașină atunci.
- Ce amuzant ar mai fi fost dacă ați fi făcut accident, am spus ironizând-o.
Ajunsesem în fața casei mele așa că am întrerupt discuția. M-a ajutat să îmi scot bagajele și să le duc până în sufragerie, după care a plecat. Urma să continuăm a doua zi, la o cafea, în pauza de masă de la prânz. Mi-a fost prea lene să-mi desfac bagajul așa că nu mi-am scos decât gelul de duș și șamponul, îndreptându-mă spre baie.

Am făcut un duș relaxant, după care m-am băgat în pat. Mă simțeam prea energică să adorm și nu era decât ora nouă seara. Mi-am luat cartea de pe noptieră și am deschis-o la pagina unde rămăsesem. M-am plictisit curând de citit și mă simțeam adormită așa că am pus cartea la loc și am adormit cu gândul că de mâine mă voi întoarce la rutină.




see ya ^_^

Inca un fic superb din partea ta.
Te rog sa pui urmatorul capitol cat mai repede.
Imi place ideea si nu mi-ar fii placut prea mult daca ar fi fost cu personaje din Naruto.
Ti-as fi recunoscatoare daca m-ai anunta cand postezi urmatorul capitol?

in legatura cu titlul, il am stabilit de mai bine de 6 luni...cand am precizat celelalte nume, postasem ficul acum un an pe alte forum-uri, in plus sunt noua pe acest forum si chiar nu am stiut ca exista ficuri cu nume asemanatoare...incerc sa ma gandesc la alt nume, desi nu mi se pare corect, dar ideea nu-mi va vezi peste noapte...scuze

cu toate ca am schimbat numele fic-ului, cel original ramane "Opposites attraction"
Deea: un fic inspirat din Naruto imi ajunge, cu toate ca am o groaza de idei...acest fic l-am gandit de la inceput original si sper sa-ti placa si unrmatorul fragment din capitolul 2
spor la citit :D


2. Înapoi în anonimat

M-am trezit devreme a doua zi pentru că trebuia să ajung la serviciu. M-am ridicat leneșă din pat și am căscat de câteva ori. Am intrat în baie și m-am aranjat puțin, însă nu prea aveam ce face în privința cearcănelor albăstrui care îmi apăruseră sub ochi. Am încercat cu un creion corector, dar tot puteam sesiza o diferență. Am lăsat-o baltă și m-am dus în bucătărie.

Am deschis frigiderul și m-am uitat înăutru, încercând să găsesc ceva de mâncare. Mi-am scos cașcavalul și niște mezel pentru un sandwich. Am închis ușa și mi-am luat niște pâine din sertar. Am preparat repede micul dejun și l-am pus la sandwich-maker, după care am pornit filtrul de cafea. Fără o cană de cafea dimineața nu puteam funcționa cum trebuie. Bineînțeles, până la prânz își pierdea din efect și trebuia să iau o nouă doză să pot rezista până seara.

Am mâncat rapid și mi-am aprins o țigară în timp ce beam cafeaua. Nu era cel mai sănătos obicei de-al meu, însă nu mă puteam lăsa. Cel puțin nu acum. Priveam în gol prin cameră, fiind câteodată atentă la fumul care se ridica ușor din țigara aprinsă. Gândurile îmi zburau aiurea, într-un mod haotic în capul meu, trecând aproape instantaneu de la unul la altul, de parcă nu m-aș putea hotărî asupra unuia. M-am trezit gândindu-mă la Hugh Taylor și m-am înroșit prostește.

Am aruncat o privire fugară ceasului de pe perete care acum arăta ora 07:56. La ora opt se presupunea că trebuie să fiu la serviciu. Am lăsat cana goală pe masă și am stins țigara pe jumătate fumată. Am intrat ca o vijelie în dormitor si mi-am luat pe mine primele haine pe care am pus mâna: o pereche de pantaloni din denim și un tricou imprimat cu Metallica. Am schimbat tricoul – nu cred că șefului meu i-ar fi plăcut să apar îmbrăcată așa, deși ar fi fost amuzant - și mi-am luat altul mai potrivit.

Am ieșit rapid din casă, am încuiat ușa și am lăsat cheia sub streașină, după care m-am urcat în mașină. Am avut noroc că nu am prins un trafic aglomerat la ora aceea așa că am ajuns în timp record. M-am furișat până la biroul meu de lângă intrarea principală și m-am așezat încercând să nu fac niciun zgomot. Lucram în una din cele mai mari biblioteci din țară și mă consideram norocoasă spre deosebire de colegii mei. Aveam o pasiune pentru cărți și eram fericită de avantajele pe care le aveam ca angajat: puteam citi orice carte când doream, cât timp doream. Așa că îmi petreceam majoritatea timpului cititind, întrerupându-mi lectura numai când se ”rătăcea” cineva printre rafturile prăfuite ale bibliotecii, lucru care se petrecea din ce în ce mai rar.

Primele 5 minute au fost liniștite și am crezut că am trecut neobservată, însă vocea ușor nazală și enervantă a secretarei s-a auzit în difuzoare:
- Domnișoara Kingsley să se prezinte în biroul domnului Bright imediat.
M-am ridicat fără chef de pe scaun și am oftat. Șeful nu mă prea suporta și sentimentul era reciproc. Avea grijă să mă urmărească la fiecare mișcare pe care o făceam în bibliotecă și nu ezita să mă cheme în biroul său pentru a ridica tonul la mine. Nu puteam spune nimic în apărarea mea pentru că aveam nevoie de job-ul acesta să-mi plătesc chiria, așa că stăteam cu capul ușor plecat și strângeam din dinți pentru a nu spune ceva ce aș regreta mai târziu.

- Domnișoară Kingsley, începu el pe un ton ironic când am intrat în biroul său. Ia un loc, te rog.
L-am salutat în grabă, m-am așezat pe unul din scaunele incomode din fața lui și am așteptat să-și înceapă discursul.
- Ai idee cât este ceasul? mă întrebă iritat.
- Ăăă…nu chiar.
- Ai întârziat din nou, îmi spuse în timp ce ridica tonul la mine şi o venă i se umfla pe fruntea ridată. Este ultima oară când mai permit un comportament de acest gen. Dacă se va mai întâmpla o singură dată …

A pus accentul pe singură, dar nu era prima oară când mă ameninţa că mă concediază. Ştiam discursul său pe de rost pentru că era exact acelaşi de 3 ani de când lucram acolo aşa că nu i-am mai acordat atenţie. Am avut „onoarea” să-l aud prima dată la o săptămână după ce mă angajase. „Dacă se va mai întâmpla o singură dată, poţi să te duci să-ţi strângi lucrurile pentru că poţi fi sigură că nu vei mai intra în această bibliotecă în calitate de angajat cât timp voi fi eu director aici!” Dar bine-nţeles că nu s-a ţinut de promisiune şi am întârziat de nenumărate ori de atunci şi până în prezent.

Am ajuns la concluzia că nu mă concediază pentru că nu ar ocupa nimeni postul. Dar mi-ar plăcea să mă dea afară şi apoi să mă roage să mă întorc, după ce va realiza că nu doreşte nimeni acel post. Aş râde de cum m-ar suna şi s-ar bâlbâi la telefon spunându-mi că am fost un angajat model, că am avut ceva divergenţe, dar că am trecut peste ele. Probabil aş da pe difuzor în timp ce m-aş tăvăli pe jos de râs ascultându-i discursul.

Aş accepta în cele din urmă – nu pentru el, ci pentru cărţile pe care încă nu le citisem şi avusesem de gând să o fac. M-aş duce în prima zi la el în birou imediat cum aş ajunge, bineînţeles cu 15 minute mai târziu. L-aş saluta politicos şi apoi m-aş uita la el cum se ridică nervos de pe scaun, dar strângând din dinţi şi înghiţindu-şi cuvintele pe care ar fi vrut să mi le spună.

- Domnişoară Kingsley, mă asculţi?
- Da, domnule, am răspuns în timp ce încercam să mă dezmeticesc.
- Bun. Sper că m-am făcut înţeles.
- Da, domnule.
- Atunci poţi să pleci, îmi spuse în timp ce îşi ridicase mâna stângă să-mi arate unde e uşa.

M-am ridicat uşor de pe scaun şi m-am uitat la el din nou. Era un bărbat scund, dar compensa în lăţime. Avea în jur de 50 de ani şi o chelie de toată fumuseţea, singurul lucru ce îi strica aspectul fiind cele câteva fire de păr maroniu cu tente de alb de la nivelul cefei ce semănau cu două felii de pâine cu paté spoite de capul său. Aspectul său insuportabil era completat de o pereche de ochelari imenşi cu dioptrii mari, în spatele cărora se ascundeau nişte ochi mici, căprui ce erau îndesaţi adânc în orbite şi care analizau fiecare mişcare a mea şi a celorlaţi angajaţi. Purta mereu un costum demodat în carouri şi o cravată mult prea subţire pentru „silueta” lui. Nu-şi dădea jos sacoul decât atunci cât termometrul arăta peste 35 de grade Celsius, lucru care era extrem de greţos în timpul verii, mai ales când eram chemată în biroul său deoarece, oricât ar fi aerisit, în cameră persista mirosul inconfundabil de sudoare, amestecat cu umezeala din aer și fumul de trabuc ieftin.

- La revedere, domnule Bright, am spus în timp ce ieşeam pe uşă şi nu i-am dat şansa să mai spună ceva pentru că am închis-o imediat.

M-am întors la biroul meu și mi-am reluat fericită lectura. Orele treceau rapid pe lângă mine în timp ce eram din ce în ce mai absorbită de carte. Nu am auzit când ușa de la intrare s-a deschis și nici când respectiva persoană încerca disperată să-mi atragă atenția.




sper sa va placa si acest fragment
see ya ^_^

F dragut ficul. <3

Sunt curioasa daca o va concedia vreodata

Pune next cat mai repede, si spor la scris.

Te pup.

de ce nu am ajuns pe aici pana acum?nici eu nu stiu si imi pare rau pentru asta ideii acestea ii trebuie continuarea si mie imi place place place mult de tot ce faci uh aici cand tastezi parca totul dispare si lucrezi doar cu creierul si imaginatia i love it, baby so give me a wonderful next please pwp

in seara asta chiar am spor:))...revenind la subiect, ajung si eu cu o continuare a capitolului 2 care sper sa va placa si sa nu dezamageasca...lectura placuta :)



- Hmhm! Domnișoară!!!
- Ăăă...da, am spus speriată de zgomotul apărut din senin. Mă scuzați. Cu ce vă pot ajuta? am întrebat pe un ton plictisit, fără să ridic privirea din carte.
Eram surprinsă că cineva chiar a intrat astăzi în bibliotecă. Majoritatea ”clienților” erau elevi și acum eram în mijlocul vacanței de vară. În afară de vreo bătrânică amabilă sau vreun domn înaintat în vârstă, foarte mândru de realizările sale în Coreea sau Vietnam, nu punea nimeni piciorul acolo. Având în vedere ce eram aproape de terminarea programului și că soarele de-abia asfințise, nu puteam să mă simt altfel. Și acum, dintr-o dată, o voce masculină și tânără încerca din răsputeri să-mi atragă atenția și să-mi întrerupă lectura.
- Aș dori să împrumut o carte.
Pe bune? Credeam că vrei să scoți bani de pe card. Suntem într-o bibiliotecă, omule. Ce poți face altceva aici în afară de a împrumuta cărți și ocazional o partidă de (iertati-ma nu stiu ce vorbesc) nebun printre rafturile din spate? Bineînțeles nu am spus cu voce tare asta, deși ar fi meritat. M-am concentrat să nu-mi tremure vocea de râs și l-am întrebat:

- Permis aveți?
- Din păcate nu. Aș dori, dacă se poate, să-mi fac unul astăzi.
Normal că nu are. Dacă ar fi avut ar fi știut că în mijlocul încăperii imense în care ne aflam, era un computer pe care fusese recent instalat un soft de căutare. Și vorbește prea politicos cu mine având în vedere atitudinea mea față de el.
- Pentru un permis nou mergeți pe holul din stânga până la a doua ușă pe dreapta. După ce terminați acolo puteți oficial să împrumutați cărți din această bibiliotecă.
- Vă mulțumesc, au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat și am auzit sunetul pașilor săi care se de părtau de mine.

După cinci minute am auzit din nou ecoul pașilor săi în sala pustie. S-a îndreptat spre computer și a început să tasteze. Sunetul era extrem de enervant pentru că nu mă puteam concentra pe cartea din mâna mea așa că am lăsat-o deoparte și am încercat să îl spionez și să văd cum arată. M-am aplecat în lateral, încercând să îl văd, dar monitorul computer-ului îmi stătea în cale. Am încercat să mă mai aplec puțin și în următoarea secundă am aterizat pe jos, într-o poziție destul de ciudată. M-am încruntat enervată și am șuierat o înjurătură printre dinți, după care m-am ridicat în șezut pe podea, ținând ochii închiși pentru a mă calma. Mâna stângă îmi pulsa dureros și o simțeam cum se umflă – clar am o entorsă.

- Ești în regulă, Meredith? am auzit o voce lângă mine.
Am deschis brusc ochii și m-am uitat în sus la cel care acum câteva secunde era în fața computer-ului. Spre marea mea surprindere nu era nimeni altul decât Hugh Taylor. Eram de-a dreptul șocată de cât de repede ajunsese lângă mine. Niciun om normal nu ar fi putut parcurge în câteva secunde distanța aceea.
- Cum ai ajuns...? am început, dar m-am oprit încă șocată. Sunt bine, am continuat pe un ton rece din cauza durerii.
- Nu prea cred, mi-a răspuns ironic, uitându-se spre mâna mea care acum era de două ori mai umflată.
Mi-a întins mâna și m-a ajuntat să mă ridic, după care s-a oferit să mă ducă la spital. Am încercat să îl refuz, dar a insistat până când am cedat și am acceptat.

- Până la urmă eu sunt vinovat pentru asta, mi-a spus înainte de a ieși pe ușă având un zâmbet larg pe fața lui incredibil de perfectă.
- Poftim? am spus surprinsă că știa. Ce vrei să spui cu asta? l-am întrebat prefăcându-mă că nu știu despre ce vorbește.
- Nu contează, mi-a răspuns și nu am mai insistat pe subiect, știind prea bine la ce se referea.
Drumul spre spital a fost ciudat și deloc comod. Nu mă gândeam decât la mâna care zvâcnea de durere și era deja roșie, în timp ce priveam pe geam imaginile ce se derulau mult prea repede pentru a percepe ceva. Eram sigură că Hugh mergea cu mult peste viteza legală, altfel nu am fi ajuns de la bibliotecă la spital în zece minute, când drumul ar fi durat minim o jumătate de oră. A oprit mașina în primul loc de parcare liber și în câteva secunde a ajuns la portiera mea, înainte de a putea măcar să-mi desfac centura de siguranță.

- Cum faci chestia asta? l-am întrebat în timp ce coboram din mașina lui decapotabilă.
- Cum fac ce anume?
- Te miști atât de repede, aproape prea repede pentru un om.
S-a uitat la mine câteva secunde, încercând să ghicească ce se ascunde în spatele privirii mele curioase, iar eu i-am susținut cu tupeu privirea. A oftat o dată și apoi m-a apucat de mâna dreaptă și a început să meargă cu pași rapizi spre intrarea spitalului.
- Hei, încetinește puțin. Ai un om rănit lângă tine, nu un buștean, am început să strig cât încă eram în parcare.
Câțiva oameni s-au întors spre noi și am observat cum li se măreau ochii de uimire. Mda...îmi dau seama cum arătam: Hugh era prietenul meu și, după ce că m-a bătut și mi-a sucit mâna mai are și tupeul să mă tragă prin parcare pentru a ajunge la Urgențe cât mai repede. Realitatea în schimb e mult mai amuzantă și stupidă.

Am pufnit în râs și m-am oprit, smucindu-mi mâna dintr-a lui. S-a oprit și el la doi pași în fața mea, uitându-se ciudat la mine. Mi-am cerut scuze, dar nu i-am împărtășit gândurile, după care am început să merg în ritmul meu, iar Hugh m-a urmat imediat. Am intrat în spital și am primit un formular de completat, după care m-am așezat pe scaun, iar după 10 minute de chin și ironii referitoare la întrebările stupide de acolo, l-am înmânat asistentei de la Primiri Urgențe. Mi-a spus unde să merg, avertizându-mă că o să am ceva de așteptat.

Hugh a stat tăcut tot timpul lângă mine, atât de tăcut defapt încât aveam impresia că a plecat.
- Mă descurc și singură de aici, i-am spus. Poți să pleci, nu e nevoie să pierzi atât de mult timp cu mine. Mersi totusi că m-ai adus până la spital.
- Dacă ai impresia că nu am ceva mai bun de făcut în seara asta, te înșeli, mi-a replicat și am rămas cu gura căscată. Dar dacă stau cu tine să zicem că te pot ajuta să obții o săptămână de concediu medical.
- Poftim? O săptămână întreagă? Stai, stai, stai. E ceva la mijloc, nu-i așa?
M-a privit amuzat, ceva în genul ”În sfârșit te-ai prins”, după care mi-a răspuns:
- Normal, trăim într-o societate în care nimic nu este pe gratis. Cât ești dispusă să oferi?
M-am uitat la el neîncrezătoare și am început să analizez situația. Aveam șansa de a scăpa de șeful meu idiot și stresant pentru o săptămână. Hmm, sună promițător.
- Ce ai zice de o cafea mâine dimineață? am sugerat, sperând să scap ieftin cu asta.
- Și tu chiar crezi că o cafea face cât tot efortul depus de mine să te ajut? mi-a întors-o și mi-am mijit ochii la el nervoasă.
- Presupunând că mâine voi fi în concediu, ce ai zice de prânz la mine acasă? suna un pic exagerat, dar deja eram disperată să obțin concediul.

M-a privit câteva secunde cu niște ochi incredibil de negri după care și-a mutat privirea în altă parte, de parcă ar fi fost strigat. Stai puțin, îmi amintesc perfect culoarea neobișnuită a ochilor săi, acel gri-albăstrui profund, cum adică sunt negri acum? M-am uitat și eu în direcția în care privea, după care m-am întors să continuăm discuția, dar el dispăruse. Am cercetat cu privirea holul spitalului, dar nu era nicăieri, parcă se evaporase. Am auzit la timp avertizarea paramedicului care se îndrepta spre mine și care trăgea o targă cu un pacient grav rănit și plin de sânge. M-am ferit în ultima secundă, după care m-am așezat pe un scaun și mi-am așteptat rândul la Ortopedie.

O jumătate de oră mai târziu eram tot afară și deja moțăiam. Ultima dată când mă uitasem la ceas era 23:08, dar ochii nu-mi mai asculaseră comenzile apoi, așa că ațipisem. M-am trezit zguduită puternic și am deschis leneșă ochii. În fața mea se afla Hugh care mă striga să mă trezesc și să-mi spună că urmez să intru. Mi-am revenit rapid, iar când m-am uitat la ceas arăta 23:20. Când mi-am auzit numele strigat m-am ridicat și am intrat în cabinetul medicului care m-a luat peste picior când a văzut descrierea accidentului pe care o trecusem în formular la intrarea în spital. Am adoptat o atitudine glumeață, afișând un zâmbet tâmp pe față și am așteptat să mă bandajeze naibii odată ca să pot termina discuția cu Hugh.

Într-un sfert de oră am ieșit din cabinet cu promisiunea că voi avea grijă pe viitor și cu o ultimă privire apreciativă din partea rezidentului ce părea cu câțiva ani mai mare ca mine. Spre fericirea mea, Hugh încă mă aștepta afară, așa că m-am dus direct la el, având mâna strâns bandajată.
- Am terminat, l-am anunțat pe un ton plictisit. În legătură cu propunerea de mai devreme, am continuat, accepți?
- Hmm, nu cred. Nu vreau să mă risc și să mănânc mâncare prost gătită, mai ales că nu îți poți folosi ambele mâini. În plus, niciodată nu sunt liber la prânz.
Am scrâșnit nervoasă din dinți, simțindu-mă ofensată și fiind pe punctul de a ceda și a lăsa baltă toată povestea cu concediul.
- Ce ți-ar conveni atunci? am șuierat printre dinți.
- Cred că o cină ar fi minunată, mi-a răspuns cu un zâmbet pe față. Ce ai zice de mâine seară?
M-am uitat la el clocotind de furie și având fulgere în priviri. Simțeam cum mi se ia de accentul lui stupid, de amabilitatea lui atât de bine controlată, de calmul lui de neclintit, de tot ce reprezenta el. Mi-am încrucișat nervoasă brațele la piept și am regretat instant gestul pentru că încheietura a început să mă doară din nou. Am strâns din dinți pentru a nu lăsa niciun sunet să-mi scape printre dinți și m-am întors cu spatele la el, îndreptându-mă spre ieșirea din spital. Asta e! Nu mai am nevoie de niciun concediu, mai bine stau cu șeful meu decât cu el.

- Să înțeleg că renunți la propunerea mea? m-a întrebat aproape materializându-se în stânga mea.
- Exact, i-am răspuns și am început să merg mai repede, sperând că voi scăpa de el. Mersi că m-ai adus, dar mă descurc de aici.




see ya ^_^

dau edit


Deci sa incepem:

Iti multumesc ca m-ai anuntat de capitolul trecut, chiar imi pare rau ca nu am comentat si la capitolul trecut. Te rog sa ma ierti!
Sa trecem la prima parte a capitolului doi: A fost foarte amuzanta, mai ales cand l-ai descria pe acel om.
A doua parte, ma faci sa cred ca seamana cu cartea/filmul Twilight, adica este rapid, i s-a schimbat culoare ochilor, cand a trecut acel om plin de sange cu cateva momente inaite el intoarse capul chiar in aceea directie apoi a disparut si a spus ca nu poate la pranz cadn apare soarele.
O da a mai vrut si o cina, in intuneric probabil.

Asta ma face sa cred ca este vampir sau ceva de genu. Daca este cum spun eu imi place la nebunie ideea si cum explici. Am o intrebare: Vrei sa devi medic? Ca le stii prea in detaliu.

Spor la scris si la ideei. Sper sa vina cat mai repede urmatorul capitol! .

Diavola: inca oscilez daca sa fac ceva cu vampiri sau nu...momentan am doua variante posibile la ceea ce scriu, nu tebuie decat sa ma decid asupra uneia dintre ele...si da, vreau sa devin medic, chiar sunt in anul II la medicina:D

stiu ca este extrem de scurt acest fragment, dar este ultimul din capitolul 2 si chiar nu am putut sa mai scriu ceva in plus in acest capitol...urmatorul capitol va fi un fel de bonus:) pentru ca o sa prezint o frantura din trecutul lui Meredith si asta va explica anumite gesturi din viitoarele capitole

sport la citit

* * *

M-am întors cu spatele spre el încercând ca plecarea mea să fie cât mai teatrală, dar m-am izbit din plin de ușa de la intrarea în secție și am căzut în șezut aproape instant. Am început să blestem în mii și mii de feluri ușa până când m-am trezit luată pe sus de două brațe puternice. Bine-nțeles că nu putea să fie nimeni altcineva în afară de britanicul ăsta cu un ego cât casa.
- Lasă-mă jos, aproape că am urlat. Nu ți-am cerut ajutorul.
M-am smucit din brațele lui și am aterizat în picioare, după care m-am întors spre el și l-am privit cu o privire încărcată de furie. Reacția lui de a pufni în râs și a mă lua peste picior nu a făcut decât să pună paie pe foc pentru că într-o fracțiune de secundă am ajuns în fața lui și i-am tras un cap în gură, după care am fugit.

Alergam ca o idioată prin parcarea spitalului în timp ce o nouă durere ”înflorea” în capul meu plin de idei care mai de care mai geniale. Am văzut un taxi care se îndrepta în direcția mea, i-am făcut semn cu mâna să oprească și am închis portiera chiar înainte ca Hugh să mă ajungă din urmă. Am răsuflat ușurată și i-am spus șoferului adresa, după care m-am lăsat moale pe bancheta din spate și am închis ochii.

Când am ajuns acasă era aproape ora unu, dar nervii de la spital mă țineau încă într-o stare de alertă. M-am așezat pe pervaz și mi-am aprins o țigară, trăgând lacomă din ea. După câteva fumuri relaxante mi-am auzit telefonul sunând, anunțându-mă că am primit un mesaj.

„Sper că ai ajuns întreagă acasă. Oferta rămâne valabilă până la ora 02:00 AM, deci e ultima strigare. Dacă accepți propunerea mea o să ai parte inclusiv de un bonus.
Hugh ”

Și uite așa s-a dus dracu’ puținul calm pe care îl aveam. Am început să tastez nervoasă cum a făcut rost de numărul meu, dar mi-am adus aminte că era bun prieten cu Mark, așa că am șters cuvintele și am început să mă uit la mesajul gol, întrebându-mă dacă să accept sau nu. Am cedat în cele din urmă tentației și la 01:58 i-am trimis un mesaj:

„Ok, accept propunerea ta. Mulțumit acum?”

Am primit un mesaj câteva minute mai târziu care mă informa cât de perfect și mirobolant este totul și faptul că am făcut o alegere înțeleaptă pe care nu o voi regreta, garantat. Am pufnit îmbufnată și am mai tras un fum din țigara pe jumătate fumată. Am sprijinit țigara pe scrumieră și am mers până la sistemul meu audio care era mica mea comoară ce mă costase mai bine de 5000$. Am apăsat butonul Play și în cameră au început să răsune acordurile de chitară ale melodiei Paradise City. Mi-am luat țigara din scrumieră, am scrumat și am închis ochii, lăsând melodia să mă calmeze și să mă poarte departe de camera mea, de oraș, de civilizație. Am început să dau din cap hipnotizată de solo-urile de chitară și să fredonez cu o voce ușor răgușită versurile atât de bine cunoscute de ani de zile.

Deja toată tărășenia de mai devreme părea la mii de ani lumină distanță de mine ceea ce mă făcea să mă simt pur și simplu perfect. „De restul mă voi ocupa mâine” mi-am spus în timp ce stingeam țigara. La finalul melodiei am oprit CD-ul și m-am îndreptat spre dormitor. M-am dezbrăcat rapid și mi-am făcut un duș chinuit, încercând să nu ud bandajul, după care am ieșit în halatul meu pufos și mi-am uscat stângaci părul.

Am deschis televizorul și am căutat rapid VH1, după care m-am așezat turcește în mijlocul patului, având în mâna dreaptă un meniu de la restaurantul chinezesc preferat. Îmi era mult prea lene să mă gândesc ce mi-ar plăcea să mănânc și să analizez toate opțiunile valabile, așa că am pus meniul pe pat în fața mea, am închis ochii și am pus degetul pe foaie. Rezultatul? Rață cu orez și ciuperci chinezești...hm, sună bine, de ce nu? Am luat telefonul și am apelat numărul restaurantului, iar după 20 minute am primit mâcarea. M-am întors în pat și am mâncat rapid mâncarea în timp ce mă uitam la un film lacrimogen peste care dădusem de 10 minute. Încă nu înțeleg de ce nu am schimbat programul, dar poate vreau să-mi aduc aminte cum mă simțeam pe vremea când eram îndrăgostită.




sper ca v-a placut si promit ca incerc sa vin cat pot de repede cu capitolul 3 care se va numi Fantoma trecutului
va pup:*

Buna! Ma bucur ca ai adus next-ul... A acceptat pana la urma Vampiri ori nu.. eu to o sa-ti urmaresc ficul, tot ma gandesc la varianta a doua. Fantoma.. sa nu-mi spui ca vrei sa faci ceva cu fantomele.. daca va fi din trecutul ei.. pe cand ea era indragostita.. ma si gandesc la baiatul pe care ea il placea.. ca el a murit.. si ca tipul asta... tac din gura.. e mai bine.. Esti rea sa sti.. De ziua asta.. niciun sarut, nimic? Mai asteapta Deea.. Astept urmatorul capitol Spor la scris si la idei...

P.S. Vei fi un medic bun