Ti-ai aruncat ochii intr-ai mei, apoi ai trecut incetisor prin fata mea. Te-ai dus in spatele meu, m-am intors. Privirile noastre inca erau una in ochii celuilalt. Te-ai asezat cu o oarecare ezitare. Dintr-o data, ochii au inceput sa te intepe. Ai inceput sa clipesti repede si des. Am clipit si eu o data, o singura data, apoi am recunoscut imediat ce ti se intampla; am simtit ce urma sa se intample, ce credeam ca se va intampla.
Lacrimile; urmau sa cada, sa alunece incet pe obrajii tai fini, acoperindu-ti gropitele formate de acel zambet fals ce inca in mai aveai pe fata. Zambetul tau avea sa dispara curand.Ea inca mai vorbea cu tine, dar tu nu erai atent, mintea iti era total in alta parte. Tot dadeai din cap si ziceai: "Da, da, da ... da, stiu.". Erai totodata dezamagit de tine, te tine si ... numai de ... tine.
Inca imi tineam ochii atintiti asupra ta, a ochilor tai, studiindu-i cat mai mult posibil ... cautand niste fisuri, incercand sa gasesc acele mici picaturi de cristale topite.
Apoi privirile noastre s-au intrepatruns din nou, iar acum totul era diferit, nu semana de loc cu ceea ce vazusem inainte. Acum puteam vedea mult mai intens, mai in profunzime.
Mi-am dat imediat seama ca nu urma sa lasi acele picaturi sa alerge pe chipul tau si sa-ti taie respiratia; nu aveai intentia de a lasa micile picaturi de tristete si durere sa ne distruga respiratiile ce se imbinau armonios, creind o legatura si mai stransa intre noi. Noi doi respiram ritmat, intr-o armonie aproape perfecta, ce parea ca se imbina excelent cu tot ce ne inconjoara.
Dar, deodaa, toata teoria mea s-a destramat, iar misterul ascuns in ochii tai m-a uimit din nou; de data aceasta intamplandu-se exact ceea ce credeam ca nu se va intampla. Totul a capatat un altfel de contur si credeam ca ma aflu intr-o alta realitate, intr-o lume numai a noastra. O realitate doar pentru noi, locul unde numai noi existam, iar totul este posibil, unde totul putea sa se intample. Orice vis pe care il avusesem in trcut, putea acum saia un sens, sa invie, sa prinda un contur, iar incet, incet sa devina o parte reala din realitate.
Oare putea fi adevarat? Putea sa prinda tolul viata asa, dintr-odata? Puteam oare noi sa distrugem cursul normal, simplu si monoton al timpului; si sa schimbam ceva, sa ne schimbam vietile, destinele, facandu-le cu adevarat sa se opreasca din acest joc contra cronometru numit viaa? Puteam noi oare sa ne incepem cu adevarat povestile ... sa facem ca infinitul si eternitatea sa fie ... reale?
In colturile ochilor tai au aparut mici cristale de speranta pierduta ... tu erai din ce in ce mai nelinistit si mai disperat ... nu stiai cum sa ascunzi ceea ce tocmai ti se intamplase.
Legatura dintre noi era atat de puternica, de profunda; incat puteam vedea unul in sufletul celuilat, ne puteam simti unul altuia sentimentele.
Dar, deodata, tu ai intors capul, rupand instantaneu legatura, sfasiind tot ceea ce s-ar fi putut intampla; fara nici macar sa-ti pese, cu o indiferenta totala. Am lasat capul in jos dezamagita, indreptandu-mi apoi privirea spre orice altceva inafara de tine.
Ea. Ea a trecut pe langa noi, lasandu-ne in agonia noastra, lasandu-ne sufletele sa planga si sa sangereze puternic. Imediat mi-am indreptat privirea catre ea, facand totul sa pare perfect normal, pretinzand ca nimic nu s-a intamplat si ca totul este perfect. Am oflat usor, mi-am luat privirea de pe ea, analizandu-te pe tine inca o data. M-am oprit din nou in ochii tai mari si cafenii in care ma pierdeam; ma simteam ca stand intr-un nisip miscator ce ma sorbea fara mila, ducandu-ma spre necunoscut. Acum lacrimile iti disparusera, le inghitisei cu amar, facand totul sa dispara, lasand orice a fost in urma ... Asa cum faci tot timpul, nu? Am zambit fals si cam fortat, apoi m-am intors robotic, in repaus, ncercand sa ascund ezitarea extrema din mine; si am scris titlul acestei mici porcarii, incetand complet sa mai fiu atenta la ea.