Melancolie de complezenţă

Subiect: Melancolie de complezenţă Sam 02 Mar 2013, 20:28

Dupa cum se stie, am participat cu aceasta lucrarica si la duel. Insa o postez si aici, cu ocazia asta imi deschid si eu un topic. Sper sa primesc destule critici, fiindca vreau sa devin mai buna. Stiu ca nu am experienta mai deloc, insa ce o fi o fi.
Ps. L-am deschis, deoarece la duel nu as fi putut primi comentarii dap !

Oglinda cu două feţe

,,Have you ever had to get through a day, smiling at people, talking, as if everything was normal and okay, while all the time you felt like you were carring a leaden weight of unhappiness inside you.”

Stăteam ghemuită în acelaşi colţ vechi de pat, lăsând suspinele să se închege cu sughiţurile repezi , într-o simfonie ce denota tristeţe. Lacrimele fierbinţi îmi brăzdau chipul palid, albicios, scurgânsu-se aproape de zona gâtului. Corpu-mi era dezmierdat cu atingerile plăpânde ale vântului primăvăratic ce se strecura prin geamul mic al celulei. Muşcam cu ardoare din buza inferioară, privind posomorâtă printre gratiile penitenciarului. Doream libertate, doream să revăd lumina de afară, doream să fiu independentă. Începusem deja să ma satur de viaţa dusă în închisoare, fiind tot timpul sub robia unui şef mare şi neintelectual, acesta tânjind cu patos după trupuşorul meu firav. Am închis violent ochii. Mintea îmi juca dansul morţii, nebunia îmi hrănea conştiinţa, eram neajutorată. Sentimentele negative le dominau pe cele pure si armonioase, izbindu-le cu mânie de peretii reci ai urii. Semănam deja cu un robot format din rău, mă durea. Nu vroiam sub nici o formă să mă asemăn cu „el”. Doream să rămânem doi poli opuşi, neexistenţi ce nu s-au întâlnit niciodată. Asta era cel mai bine, din punctul meu de vedere. Un scârţâit îmi distrase atenţia, dereglându-mi şirul gândurilor. Mi-am ridicat privirea, curioasă de vizitatorul neanunţat, nepoftit.
I-am privit preţ de câteva secunde chipul albicios, cu o nuanţă uşor trandafirie în obraji. Mână am dus-o la gură, impactul a fost prea dezastruos făcându-mă să rămân fără respiraţie. Inima bătea năvalnic în pieptu-mi mare, zgomotele sale fiind la unison cu ceasul ce arata ora doisprezece. Am observat cum un zâmbet aproape imperceptibil i s-a infiripat pe buzele-i sângerii, în timp ce păşea cu timiditate, înaitând spre mine. Becul ce atârna indolent de tavan împrăştia o lumină difuză, însă tot ii puteam observa chipul brăzdat de riduri în colţul gurii, corpul ceva mai robust, dar deţinând totuşi o eleganţă în mişcările sale.

- Ai ochii trişti, ca toamna. Deşi afară este primăvară. Ce-i cu tristeţea asta? Cum poţi avea atât de multă în tine? – mă întreabă aceasta cu o voce nonşalantă-
Am rămas câteva secunde în lumea mea imaginară, dându-mi seama că am încurcat persoanele. Dar totuşi, semăna atât de bine cu ea. Am oftat, încă examinând-o din cap până în picioare, prezentându-se ca noul meu psiholog.
- Mă numesc Rose. De unde atâta tristeţe? Păi, vezi tu, se adună acolo înăuntrul tău şi neputând scăpa de ea încolţeşte din ce în ce mai mult. Şi cum este mult prea multă, nu o mai poţi ascunde. Îmi doresc să pot elimina tot ce simt, ştii, să apăs pe un buton şi să-mi şterg absolut toate sentimentele, să nu mai fiu nevoită să îmi ascund supărarea. Dar mai presus de orice, să dau lumii înapoi ce mi-au oferit ei mie: indiferenţă.

Şuviţele ei şatene îi încadrau faţa într-un portret serafic, ochii păstrând o sclipire a vitalităţii întreţinută de o ultimă scânteie de fericire, scânteie ce abia mai lumina. Se aşeză domol pe un scaun şi făcându-se comodă începe a-mi înşira fel şi fel de întrebări cu privire la trecutul meu.
Degeaba aş face-o, degeaba i-aş spune trecutul meu. Oamenii nu sunt interesaţi de problemele noastre, ei doar se prefac. Şi e greu, e foarte greu! Ce e greu? E greu să ai cuvinte în inimă, să nu ai cui să i le spui, să rămână acolo într-un colţ de suflet fremătând după ajutor. Crezi că eşti pierdut printre iţele sentimentelor, şi tot ce poţi face este să crezi că cineva, acolo sus, te iubeşte. Aştepţi mult timp un semn de la Dumnezeu iar când vezi că nu mai vine îşi pierzi speranţa şi accepţi să trăieşti în matca focului, în infernul ce te aşteaptă acasă. Iar când ieşi pe stradă, tot ce poţi să faci este să îţi aşezi acea mască falsă a fericirii pe chip, lumea din jur nedânduşi seama de a ta jale. Cu timpul, devii o expertă în aţi ascunde durerea, devii falsă, mai pe scurt.

- De ce eşti aici? Ce s-a întâmplat cu tine? Poate nu te voi face să te doară mai puţin, dar vezi tu, poate îţi sunt de ajutor. Cu ce ai greşit de ai ajuns aşa?

- Destinul e de vină, nu eu. Femeile dintotdeauna au fost bune şi firave, nişte fiinţe iubitoare. Asta până se găseşte un idiot care să le rănească. Apoi ele devin reci, puternice, făcând lucruri ce înainte nu le-ar fi putut face. Le distrug.

Mi-am dus mâinile la tâmple şi le-am masat uşor. Ochii mă înţepau, doreau cu ardoare să îşi verse amărăciunea, însă acum nu era momentul potrivit. Mă gândeam cum aş putea să îi disec fiecare amintire în parte până va pricepe ceva din viaţa pe care am dus-o. Îmi îndeasă din nou acea întrebare tâmpită în urechi, şi anume „Ce ai făcut de ai ajuns aici?” Nu am mai suportat, biciul amintirilor îmi sfinteca pielea interioară astfel am dat frâu liber lacrimilor.

-Am încercat să uit, dar...
-Să uiţi persoana pe care cândva ai iubit-o e ca si cum ai încerca să îţi aminteşti o persoană pe care nu ai văzut-o niciodată. Nu are rost, orice ar fi.
- Am avut încredere in el. Am născut un copil, apoi s-a schimbat. Soţul începuse să mă bată – i-am răspuns printre sughiţuri – mă bătea atât de mult încât dormeam noaptea afară, prin tufişurile casei. Am suportat tot acest chin, în fiecare zi, nu era moment în care să nu mă critice sau să nu ma lovească. Creşteam deja o minunată fetiţă pe care o apăram cu preţul vieţii mele, el era un animal, unul fără inimă. Îmi era frică, fiindcă ar fi îndrâznit să o lovească.

Deja îi vedeam portretul bărbatului în mintea mea, comemoram acele scene sângeroase dintre mine şi el. Îi vedeam cureaua ce atârna în mâna lui, lovindu-mă cu bestialitate. Plângeam, fugeam prin cameră cu el pe urma mea. Lichidul sângeriu ce se scurgea din zona tâmplei mele ajungea pe podeaua din cameră. După ce mă izbi cu putere de acel colţ infect al cămarei luase cuţitul fiind pregătit să mi-l înfingă în piept, până când urletul disperat al fetei noastre se auzi în cameră. Puteam să jur că acela era momentul cel mai nenorocit, fata vâzându-şi mama însângerată.

- Era cât pe ce să îmi omoare copila! Atunci i-am apucat cuţitul din mână şi i l-am înfipt în gât, de faţă cu ea. O iubeam prea mult ca să o pierd, trebuie să înţelegi.
Expresia sa facială se schimbase din una dură, în una foarte drăgăstoasă. S-a ridicat, înaintând spre ieşire. Cu o voce sugrumată, şopti:

- Ştiu sigur că fetiţa ta îţi este recunoscătoare că ai salvat-o. Dorea să ştie povestea, era prea mică şi nu pricepea aproape nimic la vârsta de treisprezece ani.

Am privit-o şocată în timp ce părăsea încăperea. Deodată, trupul mi l-am simţit greoi. Sărmanele picioare nu i-au mai putut susţine grutatea, genunchii făcând contact cu cimentul solid. Mi-am dus măna în dreptul inimii. Mă simţeam rănită, cum o mama nu îşi poate da seama că persoana ce îi stă în faţă este fiica ei? Am strâns puternic haina în pumni şi am privit din nou spre fiica mea. Uşa celulei se trânti la loc în timp ce ochii ei ciocolatii îi priveau pe ai mei. Mă iubea, se vedea asta. Pe un ton melancolic, îmi şopti lent câteva cuvinte, apoi începuse a se dizolva în negura penitenciarului:
- Ştii cum se spune. Dumnezeu a creat trandafirul, iar Diavolul i-a făurit spinii.

Subiect: Re: Melancolie de complezenţă Mar 05 Mar 2013, 22:12

Hello :)
In primul rand, vreau sa te felicit pentru castigarea duelului ^.^ Ti-am spus de pe atunci ca ideea a fost una originala si ca vei reusi. Ai resusit sa descrii fiecare sentiment trait de protagonista, nu te-ai pierdut in amanunte si nu ai grabit actiunea, care, ce-i drept nu prea apare. Finalul a fost neasteptat, am ramas placut surprinsa sa vad ca asa s-a terminat mica ta opera ^.^
Foarte frumos. Sper sa mai postezi asemenea minunatii si in viitorul apropiat <3

Zummy xD

Subiect: Re: Melancolie de complezenţă Mar 05 Mar 2013, 22:51

Ţi-am spus eu că "încercarea moarte nu are" şi te felicit din nou că ai câştigat duelul, sper să mai facem vreodată unul, a fost distractiv.
Lucrarea ta chiar mi-a plăcut, ai surprins nişte trăiri interesante şi ai oferit detalii suficiente, chiar m-a surprins. :3 Sper să mai aduci lucrări pe aici, că de nu te bat la fund! XD

Subiect: Re: Melancolie de complezenţă Vin 29 Mar 2013, 20:05

Pentru că vă iubesc mai mult pe zi ce trece...

Stai uneori şi te gândeşti, cum Dumnezeu îţi poate schimba viaţa ta plină de praf, de mizerie, care te macină uşor, cu fiecare clipă ce trece... Iar apoi, când crezi că trăieşti degeaba, când îţi pierzi încrederea în oricine şi orice, brusc, Destinul te loveşte cu o palmă, pentru a reveni la normal. Te întrebi dacă există o persoană care să îţi schimbe starea de moleşeală ce te aruncă într-o dimensiune total paralelă cu cea normală. Iar apoi, din senin, apar rând pe rând nişte simple cunoştiinţe, care mai apoi se dovedesc adevărate personalităţi, ce prin buna lor dispoziţie îţi schimbă şi ţie starea; pe buze ţi se înfiripă un zâmbet pe care îl credeai uitat. Da, un zâmbet mult, mult mai colorat. Pofta de viaţa creşte, din ce motiv, nici tu nu ştii. Rămâi pentru o secundă surprins, tragi adânc aer în piept, duci mâna în dreptul inimii pentru că o simţi cum bubuie, mai să sară din piept. Încerci să găseşti o explicaţie pentru ce ţi se întâmplă, însă rămâi cu ochii în soare, pentru că habar nu ai.

Te obişnuieşti mai apoi să vorbeşti cu ele non-stop, o zi nevorbită cu ele te afundă în tristeţe. Le iubeşti mult prea mult. De ce? De ce le iubeşti aşa? Le cunoşti doar prin intermediul spaţiului cibernetic a calculatorului, cum de te-ai ataşat aşa de ele? Te mai fulgeră câteodată prin minte. Şi tot tu îţi găseşti propriu răspuns: da măi omule, prietenia cu iubire este ca primăvara cu flori; mai pe scurt, le adori; pentru că au fost acolo când toţi ceilalţi au fugit. Te-au salvat când lacrimile te înecau, doar prin simpla lor prezenţă. Ţi-au întins acea mână când te-ai prabuşit în infern, şi-ar fi rup aripile, oferindu-ţi-le că să depăşeşti momentele de melancolie. Te întorceau pe faţă când erai pe dos. Atât de dulci, alături de ele, cine mai avea nevoie de dulciuri? Le caracterizezi ca fiind îngeri întruchipaţi sub o mască omenească, trimiţi pentru a te salva din flacările Iadului, pentru a te conduce în mirificul Eden. Ei vor crede în tine, chiar şi atunci când tu nu te mai suporţi. Vor scoate din sufletul tău pueril, tot ce este bun, te vor ajuta să renaşti. Ve-ţi fi un suflet în două corpuri, chip răsfrânt în undele clare a onglinzii realităţii.

Astfel de prietene, pot vârâ chiar şi un elefant în casă, pentru a te satisface. Şi te doare, da, chiar te doare, când le zăreşti cu privirea ta invizibilă ochii trişti şi goi. Ajungi la concluzia că ţi-ai da cu fericire viaţa, doar ca ei să o ducă bine. Curând, acestea devin raza ce te ghidează afară din întunericul inimii, şi te obligă să laşi poarta sufletului larg deschisă pentru a te supraveghea atent.
Sunt momente bune, de pus în ramă; amintirile rămând, orice s-ar întâmpla. Vă iubesc enorm, cu toata fiinţa mea!

Doresc sa dedic aceste mici bucati de sentimente urmatoarelor persoane, va rog, nu luati in calcul ordinea:

Schwarz Hase -> Daiana
Bishop † -> Crii
Atzumy -> Sabrina
DedeXD -> Andreea
Camelyya -> Camelia
Morphine S -> Claudia

Subiect: Re: Melancolie de complezenţă Vin 29 Mar 2013, 20:10

Hello <3
În primul rând, îți mulțumesc pentru anunț a hug

În al doilea rând, mă simt vinovată. Nu merit o dedicație atât de minunată, nu merit iubirea ta. Cu ochii înlăcrimați îți jur că m-ai emoționat. Am simțit cum fiecare cuvânt din mica ta ”confesiune” este întipărit în inima mea. Printre rândurile acestea ți s-a văzut sufletul și iubirea. Mă bucur enorm că mi-ai dedicat această minunăție, dar nu o merit, e prea grea ca să o pot clinti din loc. Pentru că nu m-am așteptat niciodată la așa ceva, bucuria mea s-a transformat în extaz. Nu zâmbesc, râd de fericire. Nici nu are rost să vorbim de altceva decât de mesajul cuprinzător al acestei opere. Mi-a plăcut enorm, nu pentru că mi-a fost dedicată, ci pentru că a fost făcută de tine.
[Trebuie sa fiti inscris si conectat pentru a vedea acest link] dap !

Subiect: Re: Melancolie de complezenţă Vin 29 Mar 2013, 20:20

Buna seara, Ale! M-ai lasat fara cuvinte.Ce ai scris tu este atat de adevarat.... incat nu stiu ce sa spun.Cred ca pe un subiect cat se poate de simplu, putem sa vorbim ore intregi. rolling on the floor

In orice caz, foarte dragut ceea ce ai spus aici. dap !

Te pupacesc!!!! kiss

P.S Vorbim pe mess!! a hug

Subiect: Re: Melancolie de complezenţă Vin 29 Mar 2013, 20:49

Un gând, o vorbă scrisă aşa de inocent şi neştiutoare, dă viaţă în suflete noastre. Cu toate că noi două nu ne ştiim de foarte mult timp, putem atinge conexiunea care ne leagă invizibil.
Nu pot exprima prin cuvinte ceea ce simt, dar poate un mulţumesc sincer este îndeajuns pentru acum. *hug*
Regretele mele că nu pot să îţi răspund atât de intens, dar să ştii aici e vorba doar de litere, căci în suflet emoţiile sunt precum vualuri de materie gazoasă. Odată ce le aprinzi, ard, aşa ai făcut tu cu sentimentele mele. <3

Subiect: Re: Melancolie de complezenţă Vin 29 Mar 2013, 21:00

Ale, cum ti-am zis si pe mess, daca o sa imi placa, nu o sa am cuvinte. Ghici ce, nu am cuvinte! Este minunat ce ai scris tu acolo! Dragut, frumos, extraordinar, ce sa mai... Multumesc, chiar m-ai emotionat! Esti prima care reuseste! Si nici nu ma mir in legatura cu asta. a hug

:)

14 mai 2013

Draga suflet

Crede-ma, chiar ma doare sa te vad distrus, sfaramat, fara pic de vlaga. Imi cer scuze ca mereu te rup in bucatele, fasii scurte de durere, ce se revarsa precum o naiada in fantana vietii mele. Nu imi place sa fac asta, nu, chiar nu imi place; dar nu am de ales, dragul meu suflet. Imi fac rau singura, amintirea lui imi fura mintile.
Si dintre toti, chiar el, nu doream sa se intample asa ceva... Trebuia sa ramanem doar niste prieteni, niste simpli colegi de banca, cel mult. Dar acum, ca aceasta lovitura de destin m-a acaparat, ce sa fac? Nu am de ales, parcurg in singuratate acest drum; picioarele mele golase sunt tabacite de spinii durerosi ai societatii. Gandurile, vlaguite de chipul sau crispat, se amesteca si provoaca mai multa nesiguranta. Sfoara atarna indolent de lustra prafuita, asteapta sa-mi leg gatul de ea, ma vrea pe mine, cu toata fiinta. Si totusi, toate astea datorita lui! El este de vina pentru cele intamplate, il iubesc, el ma uraste. Suntem precum soarele si luna, predestinati sa ne iubim, chiar daca numai unul isi sacrifica inima. Nu ne vom intalni niciodata pe cararea iubirii, ma simt distrusa, si cu toate astea, mai am puterea sa ma ridic.
Buzele crapate, precum pamantul, sunt vineti datorita racelii din interior. Afara predomina vantul primavaratic, iar inima mea este o bolta de gheata, nu se topeste. Mi-am asemuit chinul prin care trec cu o etapa obisnuita a vietii. Este ciudat, tu zbieri in soapta, si totusi, nimeni nu te aude. Zgudui pamantul cu suferinta ta, dar nimeni nu simte cutremurul. Plangi in jurul tuturor, dar nimeni nu te baga in seama.
Acestia suntem noi, eu si tu, fantomele trecutului, prezentului si viitorului.

Hello <3 Mi-au plăcut enorm gândurile tale așternute pe această pagină digitală. Am simțit durerea, sentimentele de tristețe. Întâmplarea în sine este dezolantă și mă umple de melancolie. Îmi pare rău că s-a ajuns la mai mult, așa cum ai spus și tu, dar vreau să treci peste, deoarece sunt mii de băieți în lume, iar tu nu trebuie să suferi doar pentru unul. Probabil că nu a știut să te prețuiască. Ești o scriitoare foarte bună, să nu uiți asta :3 Data viitoare vreau să citesc ceva mai vesel din partea tea ^.^

Hellau. :)
Dupa cum ti-am si spus, am trecut pe aici, mai intai in calitate de critic si apoi in calitate de simplu cititor. Mi-au atras atentia cateva lucruri din textul tau, deci le voi lua pe rand. "Dar acum, ca aceasta lovitura de destin m-a acaparat, ce sa fac?" nu imi place cum suna fraza asta, partea cu "lovitura de destin" si faptul ca te-a "acaparat" nu se potrivesc, mai degraba se exclud una pe cealalta. Expresia mi se pare bizara, mai mult ma face sa nu inteleg decat sa imi lumineze cat de cat calea. " Buzele crapate, precum pamantul, sunt vineti datorita racelii din interior." In primul rand, buzele pot fi ori "vinete", ori "vinetii", cu doi de "i". In al doilea rand, te referi la buzele de culoare pamantie, lucru care nu mi se pare o urmare tocmai fericita, de aceea in loc de "datorita" trebuia sa folosesti "din cauza", caci desemna un eveniment neplacut, ce nu mi-as fi dorit sa se intample. In rest nu am vazut greseli, punctatia a fost buna si estetica la fel.

Acum, ca si simplu cititor, iti voi spune ca imi place cum scrii si modul in care iti exprimi propriile sentimente, este clar si ma face sa inteleg exact ceea ce simti. La sfarsit, la ultimul rand, aveam un gol in stomac si voiam cu disperare sa mai citesc, sa aflu o continuare, desi nu mai era una. Ai evoluat mult si, odata cu trecerea timpului si muncii de acest fel vei capata si experienta. :)

Un vid numit iubire

Pe-un câmp întins, cu iarbă uscată,
O fiinţă stanie se-arată;
Cu aripi de foc, păr de aur,
Şi trup frumos, ca de tezaur.
Păşeşte-ncet, pe iarba arsă
Din pricina căderii lui;
Iar aripa cea frumoasă
E acum a nimănui.

Căci ruptă i-a fost când
Pe pământ cărunţiu căzând,
Picioarele-i fiind slăbite
Gândurile-i pripite,
Frântă i-a fost aripa,
Frânt-apoi şi inima...
Căci iubea cu patimă
O fată ca o lacrimă.

Aşa frumoasă cum era
Nici nu o puteai vedea.
Înger trebuia să fii,
Ca să o poţi privi.
Şi el, înger ce-o iubea,
Lângă dânsul o dorea;
La piept s-o strângă zi şi noapte
Lânga ea, să-i fie aproape.

Într-o zi, când o veghea,
Inima i se rupea.
Căci văzuse-o pe-a lui fată
Cum îmbrăţişa deodată,
Un demon rău, cu aripi rupte
Învelit cu iluzii crunte.
Lacrima-i curse pe obrazul pal,
Durerea il cuprinse-n val.

A doua zi, îndurerat
Sabia şi-a apucat.
Pornind la luptă pentru a sa dragă,
A înfruntat lumea întreagă.
Inima, în dinţi şi-a pus
Iar pe demon l-a răpuns.
Dar n-a ştiut, dar a aflat
Că fata l-a supravegheat.

Mâinile îi tremurau
Bătăile se-accentuau.
I-a pus mâna pe obraz
Şi cu cel mai duios glas,
I-a mulţumit cum se cuvine
Întrebându-l cât va mai ţine,
Dragostea din cer căzută.
Oare nu va fi pierdută?

„-Orice vrei tu, sau ce ai face
Eu la tine m-aş întoarce!”
Gura, el i-a astupat,
Şi dulceaţa i-a furat,
C-un sărut copilăresc
S-a făcut un prea măreţ.
Şi lumina i-a-mbătat
Cu amorul neîncetat.

O iubeşte, o doreşte
Ea pe el nu-l amăgeşte.
Iubirea lor va dăinui,
Peste-a noastră umbra a vieţii.
Iar iubirea va dura,
Cât el o va respecta;
Aceasta fiind cea mai de preţ
Neputând avea dispreţ.

_________________________________________________________________________________________________________
Si acum ca am terminat cu poezia:
Daiana, imi faci mereu ziua mai frumoasa cand te vad la acest topic, ma bucur sincer ca iti place ceea ce fac, si imi salta inima de bucurie cand te vad ca imi esti alaturi, si ca ma sustii in ceea ce fac.
Sinziana, iti multumesc mult pentru toate criticile pe care mi le dai, sunt fericita ca iti faci timp si pentru mine; chiar vreau sa ma intrec, sa ajung mai buna, si sa ii las pe toti cu gura cascata.
Multumesc fetelor ca imi cititi creatiile. ! a hug

Owwwwwwww, m-ai înduioşat cu poezia acesta splendidă. Eu sunt paralelă cu poezia, eu nu găsesc rime cum trebuie, trec ore până le descopăr. Deci, deci, nu am cuvinte e aşa de dulce, de inocentă, totul se reflectă atât de pur, de nu ştiu, divin ca să spun. Ai creat o poveste frumoasă de dragoste, zici că e Luceafărul, nu glumesc, doar că în variantă scurtă şi ideea puţin diferită.
Da, sunt cam disperată, dar poezia aceasta mi-a ajuns la suflet şi fiind sinceră din fire, îţi spun că ar trebui mai des să creezi astfel de rânduri duioase, mieroase şi plăpânde. Prea frumos ca să nu împarţi cu mine sau cu noi. *hug*

Hellau. :) Trebuie sa iti spun, te pircepi la versuri. Imi place ca, desi ai abordat o tema destul de des intalnita, ai facut-o in asa fel incat ai transpus in acele versuri toate sentimentele necesare pentru a simti pasiunea si, totodata, emotia pe care le-ai simtit tu. As avea de spus doar lucru si anume sa ai grija la masura poeziei. Avand in vedere ca este o poezie cu rima, trebuie sa pastrezi si o masura cat de cat constanta, sa nu alternezi cu versuri scurte printre altele mai lungi. Citeste cu voce tare prima si a treia strofa si vei vedea ca unele versuri sunt mai scurte decat celelalte si parca raman cuvintele in aer. In rest, eu iti urez multa inspiratie si in continuare si bafta. Te pup. :*

***

Mai lasă-mă o secundă, o oră, un anotimp,

Mai lasă-mă o vară, măcar o dată s-o mai simt.

Mai lasă-mă o zi, că poate nu m-am dus,

Mai lasă-mi dor de duca, căci și așa mi-e dor.

Mai dă-mi o săptămână, o noapte cu amor.

Mai dă-mi o dimineață târzie cu apus,

Căci mi-oi închide inima așa cum m-ai pus.

Nu mă lăsa să suspin în a ta lipsă,

Și-ți îngroapă-n amintiri a ta stăruință.

Lasă-mă să cred, să sper, să plâng.

Și dă-mi măcar trei motive să râd.

Și numește-mă demon, căci nici nu știu ce mi se-ntâmplă,

Când stau, fumez și beau și trag cât să-mi ajungă.

Zici că m-am schimbat, nu înțelegi de ce.

Căci spui că vii, dar pleci. Iar eu rămân rece.

M-ai lasă-mă o viață, ca poate mi-o mai trece.

Am avut o sclipire pe moment. Nu am vrut să iasă ca o poezie, deși are acest aspect. Și deși am examene anul ăsta, voi încerca să revin pe forum cu lucrări din ce în ce mai des.

Hello:3 Mi-a plăcut foarte mult tema „iubirii” pe care ai abordat-o în ultimele două poezii. Penultima creație a fost ceva mai veselă, așa cum ți-am solocitat acum ceva timp. Citind-o, mi-am dat seama că te-ai jucat într-un mod creativ cu cuvintele și a ieșit ceva ce m-a binedispus. Despre a două poezie nu-ți pot spune nimic, dar am să încerc totuși... Cred că este exact opusul primeia, întrucât prima este ca o povestire, iar a două seamănă cu o confesiune, cu o rugăminte adresată „iubitului”. Îmi place atât de mult repetiția aceasta care apare la începutul fiecărui vers; repetiția aceasta care adâncește mai mult sentimentele transmise de poezie.
Bine zis „sclipire”, dar îți spun că nu-i de moment. Și bineînțeles că mereu voi fi alături de tine și te voi susține, deoarece talentul tău merită încurajat. Love u :)

14 iulie 2014

Copila din plumb

Îmi amintesc că durea. Să o privesc suferind mă durea. Nu se putea baza pe nimeni. Nu avea încredere în nimeni. Fără fraţi, fără surori. Doar ea şi cu sufletul ei singuratic, pierdut în iţele încurcate ale disperării. Doar ea şi cu inima ei digerată într-un adânc răcnet al trecutului. O copilă sfărâmată de zidul destinului, pierdută într-o epocă a tristeţii fără cusur, singură, aşa cum a fost şi va fi. Spaţiul cibernetic îi este singurul prieten. Singura scăpare. Locul unde putea fi cine voia, fără ca cineva să o judece; locul în care era cunoscută ca fiind o simplă anonimă. Nimeni şi nimic nu îi provoca durere, din contră, i-o ameliora. Îi îndulcea curmata suferinţă provocată de nepăsarea cu care era privită, indiferenţa cu care era tratată, criticile cu care era crescută. Mama ei nu o iubea foarte mult. Avea momentele sale bune, dar rare. Tatăl nu îi arăta cine ştie ce afecţiune, probabil de aceea nici nu aveau cine ştie ce relaţie armonioasă. Toate aceste sentimente i-au rămas tipărite într-un colţ pierdut de suflet. Nu se poate ataşa de nimeni, nu poate iubi pe nimeni, şi chiar de ar putea, nu ar avea pe cine. Îi este frică să se încreadă prea uşor în oameni, nu poate dărui dragoste nimenui, întrucât la rândul ei nu a primit de niciunde.

Nu trăieşte, nu supravieţuieşte: doar există. Există şi atât. Poate doar aşteaptă. Aşteaptă pe cineva să vină şi să o înveţe să iubească, aşteaptă pe cinevă să îi încălzească amintirile învăluite în gheaţa lacrimilor reci, căzute. Aşteaptă persoana care să îi ofere un rost în viaţă, să o readucă pe drumul cel drept. Aşteaptă ceva ce nu se va întâmpla prea curând, dar aşteaptă. Exact cum plumbul aşteaptă să fie topit: o copilă din plumb.

O lucrare pe moment, a trecut ceva timp de când nu am mai scris ceva.