Capitolul I

Niciodată nu am reușit să realizez ce îmi doream cu adevărat, până acum. Oricât de mult am încercat să-mi conving părinții că nu vreau să fac altceva, nu am reușit. Iar acum, departe de casă, de familie și de prieteni, muzica pe care o compun are in sfârșit  culoare. Durerea pe care mi-o aduce despărțirea de locul in care am crescut mă ajută să compun muzica la care niciodată nu am visat. Este adevărat, familia imi lipsește dar aici, in acest loc izolat de lume, am căpătat aripi. Locul care mi-a dăruit libertatea pe care nu am avut-o niciodată, la care nici măcar nu am indrăznit să mă gândesc, fiindcă știam că o să-mi placă dacă aflu cât de multă bucurie iti dăruiește. Iar cine poate spune că muzica si singurătatea nu-ți poate aduce alinare, minte. Muzica îți dăruiește durere si fericire in măsuri echilibrate. Muzica poate redeschide răni vechi, pe care le-ai uitat de mult timp. Nu noi compunem muzica, ci natura. Natura vorbeste prin noi, natura este o sursă de inspirație pentru toți artiștii. Natura este refugiul suprem dacă vrei sa scapi de chinurile vieții și te primește mereu cu brațele deschise. Iar acum, aflându-mă aici și privind munții invăluiți in ceața dimineții si în tăcere, pot auzi cântecul de leagăn al naturii. Vântul care urlă, ploaia care cade, animalele ascunse în întuneric. 
Trag aerul inghețat si proaspăt în piept si îmi strâng mai mult  șalul portocaliu pe lângă corp, obligată de frigul lunii noiembrie să mă întorc in casă, la căldură. Astăzi se implinește un an de când am absolvit liceul și m-am înscris la Facultatea Konoha. Este visul meu de-o viață să urmez această facultate, știind ca toți din familie au fost aici, iar acum este rândul meu. Mă întind pe canapea, privind tavanul alb, oribitor. În curând voi părăsi locul ăsta pentru o nouă locuință, o nouă viață. Sincer sunt îngrozită de ce mă poate aștepta în Konoha. Niciodată nu am vizitat locul, dar mama mi-a spus despre el. Mereu menționa de foștii ei colegi și de profesori, despre sat in sine sau vorbea despre farsele pe care le făcea vecinilor noaptea târziu. Vorbe care mi-au fost imprimate in minte, fără să mă gandesc că vreodată s-ar putea să trec prin ce a trecut și mama. Fără să-mi găsesc liniștea pe canapea mă ridic și îmi scot telefonul de la încărcat, cu gândul să-mi apelez o bună prietenă, Hinata. După ce am terminat liceul nu prea am mai avut ocazia să vorbesc cu ea. Amândouă ocupate cu înscrierile și pregătirile pentru facultate am încetat să mai vorbim una cu alta. Faptul că nu o să-mi mai revăd prietenii ma întristează dar ma bucur că am scăpat de unele persoane, cum ar fi Karin sau Hidan de exemplu. Dar niciunul nu se poate compara cu Sasuke, fratele mai mic a lui Itachi. Spre deosebire de fratele său mai mare, el poate fi o așa durere de cap! Nu pot nega faptul că l-am plăcut cândva dar s-a schimbat. S-a schimbat atât de mult încât după vacanța de vară, in clasa a XI-a nu l-am mai putut recunoaște. Așa ca am renunțat la sentimentele pentru el știind că nu are niciun rost. 
În ultimul an am avut o relație cu un băiat Gaara. Era o prezență placută, un tip amuzant si inteligent. Dar pur și simplu nu a mers, el a plecat in Belgia și eu am rămas aici ca să aflu că acum este logodit cu o suedeză pe nume Anzi. Mă bucur pentru el că a găsit pe cineva care să-l iubească dar sunt tristă fiindcă este posibil să nu-l mai văd probabil niciodată. Eu sunt in Italia si el este in Belgia. Măcar dacă ne-am reuni cu toții incă o dată ca pe vremuri... Dar probabil nu va fi posibil fiindcă ne-am despărțit la propiu. Ino este în România, într-o relație cu un bogâtaș, Konan și cu Pein sunt într-o vacanță in Franța dar am auzit că se vor întoarce peste o săptămnână in Japonia si alți câțiva colegi au plecat în SUA. Iar asta îmi amintește că în curând mă voi întoarce și eu înapoi în Japonia. Iar pot spune că în ciuda regretului imens fiindcă îmi părăsesc cea mai mare sursă de inspiratie, mă bucur că mă întorc în țara mea natală. Până la urmă viața e frumoasă, nu? Ar fi păcat sp regret întoarcerea mea acasă. Iar poate cu puțin noroc, îi voi revedea pe cei cu care odată am împărțit bucuriile și supărările, notele, o sală de clasă si care au fost mereu adevărata mea familie.
Un oftat șubred îmi scapă printre buze cănd îmi dau seama că stau cu telefonul de minute bune la ureche dar nimeni nu-mi răspunde. Eram sigură ca Hinata și-a schimbat numărul, mă intreb daca Naruto si Deidara au mai auzit de ea. Cei doi frați mereu au fost la curent cu tot ce se întâmplă cu colegii lor și sunt sigură ca ei știu ceva despre Hinata. Deci, m-am decis să-i sun mâine dimineață fiindcă probabil acum amândoi dorm.

Închid telefonul și îl pun înapoi pe noptieră, după aruncându-mi o privire peste fotografia facută împreună cu Sasuke, Naruto și Deidara. Zâmbesc ușor și fără să-mi dau seama, continui să-l privesc pe băiatul brunetul cu ochii abisali pe care odată îl iubeam. Mereu mă întreb de ce s-a schimbat, dar nu pot găsi răspunsuri. Dar de ce mă mir? Eram sigură că se va ajunge la asta, până la urmă devenise prieten cu Orochimaru și cu gașca lui. Era evident că urma să prindă gusturi rele: a început să fumeze, să bea și oricât de mult a încercat Itachi să-l trezească din prostia lui, nu a reușit. Iar acum, privind fotografia asta aparent banală îmi amintesc de toate momentele pe care le-am petrecut împreună cu el. Am fost cei mai buni prieteni, l-am iubit. L-am iubit cu atât de multă pasiune încât mi-a luat câteva luni să realizez ca nu-și va mai reveni. Mereu am sperat că poate cineva va reuși să-i deschidă ochii, dar nu a fost să fie. Iar eu sunt destul de proastă si de naivă încât să sper în continuare, când toți cei din jurul meu au încetat. 
Ating ușor rama fotografiei de culoare inchisă și lucioasă, iar incăperea dintr-o dată a devenit mai rece. „Nu ești decât un nimic. Ce știi tu despre mine? Ești doar precum celelalte, o ușuratică!” Vorbele lui continuă să-mi răsune in minte, sfășiindu-mi sufletul. M-a jignit, m-a rănit, am suportat toate lucrurile pe care mi le-a făcut. Nu, o persoană precum el nu merită iubire. Dar încă îl iubesc și este o confesiune pe care nu pot să o păstrez in suflet fiindcă doare prea mult. Așa că nu-mi este rușine să spun că țin la cineva, chiar dacă această persoană nu mai merită iubire și încredere. Nu-mi mai este frică.
Mă întind puternic si casc cu poftă, trecându-mi o mană prin părul roz încercând să-l aranjez cât de cât. Omule, sunt atât de obosită încât aș putea dormi ore întregi. Îmi târâi picioarele după mine la etaj și intru in camera mea. O încăpere spațioasă, poate prea mare pentru gustul meu. Pereții sunt într-o nuanță de albastru marin, tavanul alb și podeaua din parchet este acoperită cu un covor alb pufos. Camera nu are mult mobilier: patul matrimonial acoperit cu lenjerie albă, șifonierul, biroul, o bibliotecă, măsuța de cafea și pianul imens și lucios aflat lângă fereastră. Mă duc lângă fereastră și admir mai bine munții care abia se disting de cerul întunecat din cauza ceții. Iar privind cei câțiva fulgi care încep să cadă am impresia că locul ăsta este desprins de realitate, transpus într-o lume diferită, un basm. O lume în care durerea nu există, o lume în care totul este tăcut și fără vlagă. Iar când mă gândesc că anul trecut pe vremea asta mă distram cu prietenii prin cafenele și ne bucuram de prima ninsoare, realizez cât m-am schimbat. Acum stau aici, în fața ferestrei având in companie doar pianul și ninsoarea. 
Reușesc cu greu să-mi întorc privirea de la fereastră și intru in baie, unde mă sprijin de chiuvetă. Trebuia să plec la Konoha acum două luni, în septembrie dar am anulat. Iar acum evident, o să par noua ciudată a universității din cauza părului meu. Absolut minunat. Totuși zâmbesc, privindu-mi reflexia în oglindă. Nu voi mai fi singură iar presupun că asta este un lucru bun. Îmi trec peria prin păr și dupa ce mă spăl pe dinți mă întorc în camera mea și mă las să cad pe patul moale și călduros. Închid ochii și ascult ticăitul monoton al ceasului, relaxându-mă în sfârșit după o zi grea. 


***

Primul lucru pe care l-am observat în dimineața asta au fost mesajele de pe telefonul meu. Zeci de mesaje, mai exact. Iar în mare parte aceastea simt de la Naruto, Deidara și Itachi. Scap un geamăt de frustrare, fără să am vreun chef să le verific toate mesajele. Poate că nu a fost cea mai inspirată idee a mea să ii sun pe ăștia doi. Dar trebui să mă aștept deja la ceva de genul. Până la urmă am fost împreună in aceeași clasă timp de 4 ani. Trag adânc aer in piept și mă apuc de citit mesajele. ”Ce mai faci?”, ”Cum o mai duci?”, ”Unde te afli?”, ”Îți este dor de noi?” și multe altele de genul. Doar mesajele lui Itachi au fost gen ”Sună-mă urgent.” sau ”Trebuie să vorbim.”. Așa că m-am hotărât să vorbesc cu el primul. Îl apelez speriată și aștept doar câteva secunde înainte ca acesta să răspundă.
-Mă bucur că m-ai sunat Sakura și îmi pare rău pentru toate mesajele dar vreau să te întreb ceva. Îmi mușc buza de jos, spunându-i ca poate să continue. Mă sprijin de tijgheaua din bucătărie și îmi pun o mână pe genunchi, gândindu-mă la ce este mai rău.
- Ai vorbit cumva cu Sasuke zilele astea? Sau ai auzit ceva de la el? Îi spun brunetului că nu am mai vorbit cu el de la absolvire, răspuns care îl face să ofteze frustrat. Înainte să pot întreba ce s-a întâmplat de îmi cere așa ceva,  acesta începe din nou să vorbească.
- Sasuke a plecat acum două zile de acasă și nu a spus nimănui unde se duce sau măcar că pleacă. La auzul vorbelor lui simt cum inima mea se oprește pentru câteva secunde și timpul ingheață. Sasuke... a plecat? Unde? De ce? Dacă s-a întamplat ceva rău cu el? Înghit in sec iar panica mă curpinde. Sper că este în siguranță.
-Sakura? Mai ești în telefon? Tresar când il aud din nou pe Itachi și îmi șterg cele câteva lacrimile care au căzut pe obraz. 
- Itachi, știi de ce a plecat? Sau ai vreo idee unde s-a dus? Spun cu voce scăzută, încercănd să nu-mi trădez emoțiile. Dar el îmi spune că nu are nici cea mai vagă idee, fapt care mă întristează și mai mult. 
- Am înțeles, Itachi. Trebuie să închid, peste câteva ore trebuie să mă întorc in Konoha cu avionul.

Fan Fic SasuSaku inchis din cauza inactivitatii.