Oboseală, tristețe, ură, dezamăgire aveam toate aceste sentimente. Nu mai erau de mult dor niște stări de spirit, erau o parte din mine. Ajunsesem să le simt atât de des încât mi se părea și normal să fiu nefericită. Mi se părea normal să sufăr, să fiu tratata așa cum eram, probabil ajunsesem să și cred că nu aveam de ce să mai trăiesc. Și-mi puneam atât de des întrebarea asta „de ce?” și era trist că nu-mi puteam răspunde, eram doar o străină. Da, chiar eram. Nu cunoșteam pe nimeni, nimeni nu mă cunoștea. Nu eram importantă. Exact, am ajuns să cred că nu conta dacă aveam să mor. Cine m-ar fi plâns? Nimeni.
Picăturile de apă se scurgeau rapid de pe trupul meu. Se izbeau, iar apoi plecau. Mi-am înfășurat trupul fragil într-un prosop aspru. De fapt, dacă ar fi să mă uit la partea plină a paharului, era unul dintre cele mai pufoase pe care mi se permiteau să le folosesc. Nu-mi doream mai mult, eram împăcată. Ar fi fost o minciună dacă spuneam că eram fericită, pentru că nu eram. Nu mi s-au dat motive să fiu, nu într-u totu. Coboram ușor scările ce erau acoperite doar de un parchet uzat ce scârțâia la fiecare atingere. Nu locuiam într-o casă de lux. Nu, nici pe departe! Nu aveam băi cu căzi pe picioare, nu aveam scări de marmură, nu aveam grădini imense, nu aveam piscină. Și totuși camerele erau spațioase cu baie personală, aveam televizoare 3D și alte feluri de aparaturi scumpe care nu ne erau necesare. Dacă ar fi fost să ne luăm după aparențe duceam o viața frumoasă, dar realitatea era alta.
Mi-am petrecut restul zilei în bancă încercând să fiu cât de cât atentă la ore, dar nu puteam. Parcă nu mai eram capabilă să înțeleg în ce limbă mi se predă, nu mai eram capabilă să-mi dau seama cine stă lângă mine. Nu mai eram capabilă de nimic. Scăpasem. Nu-și dăduse nimeni seama de comportamentul meu sau cel puțin îmi plăcea să cred asta. Puteau foarte bine să-și dea seama și totuși să nu le pese, până la urmă, eu i-am îndepărtat de mine. Eram o singuratică. Ieșisem pe poartă îndreptându-mă spre casă. Cerul era încă senin, dar bătea vântul, îmi era frig. Îmi grăbisem pasul. Și atunci o moleșală m-a cuprins. Nu puteam să-mi mișc picioarele, decât foarte greu. Mă ciocneam de cine apucam fără să-mi cer scuze, eram precum un zombie, fără viață. Ajunsesem acasă printr-un miracol. Mă priveam în oglindă și nu vedeam numa o față palidă și plină de tristețe, o pereche de ochi roșii și obosiți, o gură mică ce nu exprima nimic. Ajunsesem să cred că nu mai eram capabilă să simt nimic. Absolut nimic. Durerea nu mă mai afecta atât de tare cum o făcuse în trecut, tristețea era ceva obișnuit, oboselă de-asemenea în schimb afecțiune sau iubire... nu mai avusem parte de așa ceva de mult timp, poate prea mult. Nu-mi aminteam când am fost ultima dată luată în brațe, când m-am simțit protejată, când m-am simțit dorită. Problema era că mă simțeam în pus. Oriunde aș fi mers mă consideram a cincea roată la căruță. Era trist, să cred așa ceva, dar asteau mi-erau sentimentele. Undeva în adâncul sufletului meu știam că era o problemă ce trebuia rezolată rapid, dar nu mă bătea capu să fac un asemenea lucru. Îmi era dat să trăiesc așa.
Mă schimbasem rapid și mă băgasem în pat cu dorința să mai scap puțin de stres. Adormisem. Fusesem purtată undeva departe de reședința Uzumaki. Era plăcută să ating iarba cu picioarele goale, să simt mirosul florilor în jurul meu, să privesc culorile ce mă înconjoară. Era atât de frumos. Simțeam că sunt o altă eu, o altă latură a persoanei mele dornică de viață, pină de vise. Vise. Era doar un vis, iar când aveam să mă trezesc voi fi din nou în patul meu, în camera mea, în casa aceia. Și mă trezisem. Fusese mult prea frumos ca să dureze. Pe cer, luna domnea mândră înconjurată de stelele ce-i țineau companie nelăsând-o singură. Zâmbisem amar. Îmi doream mai mult de la viață, întodeauna îmi dorisem. Mă cufundasem în perna pufoasă și închisesem ochii. Adormisem. Un somn fără vise.
Probabil era în jur de ora patru jumătate când ușa camerei s-a izbit puternic de perete. Tresăisem. Mă ridicasem îm șezut. M-am îngrozit. Venea înspre mine. Era cu siguranță un bărbat. Nu-mi putusem da seama cine este, îi priveam ochii. Eram frumoși, plini de ură. Se uita la mine cu o privire sumbră, înfricoșătoare. Mă dădusem mai în spate ne-ncetând a-l privii. Era atât de grațios, frumos. Avea o față parcă din porțelan, albă precum cea a unui vampir. Avea un zâmbet tâmpit pe buze. Se urcase în pat, atunci mă panicasem. Mă simțeam în pericol pentru prima dată. Nu aveam glas să-l strig pe Naruto, eram în tranșă. Îl priveam neputincioasă cum se apropia tot mai mult de mine întinzându-și mâna pentru a-mi mângâia chipul. Și îl lăsasem. Îi permiteam să fac cu mine ce vrea. Nu eram în stare să-l înfrunt. Mă resemnasem. Începuse să râdă. Vocea îi era melodioasă, îmi mângâia auzul. În momentul acela simțisem că cedasem. Își plimba mâna prin părul meu trăgând ușor de firele rozalii. Nu reacționasem nici cum, nu mă dădusem mai în spate, nu îi răspunsesem stăteam precum o stană de piatră privindu-i chipul. Trăsăturile ce îmi păreau perfecte, inumane. Își plimba degetul mare pe buzele mele. S-a aplecat ușor, gentil spre mine. L-am plesnit. Îmi arătase o privire furioasă gată să mă atace, dar dispăruse. Respirasem greu, încet, sacadat. Mă speriasem. Nu închisesem un ochi toată noapte de teamă. Aveam să lipsesc de la liceu. Nu mă simțem în stare nici măcar să mai umblu.
Eram terifiată.