Nu... nu poate fi adevarat! E un criminal nenorocit! Ma minte! Rade de mine! A inebunit complet! Eu nu pot fi ruda cu un astfel de om! Nu are nici un sens! Nu pot avea incredere in el! Nu... ceea ce mi se intampla nu poate fi real! Am inceput sa ma zbat si mai tare, insa stransoarea era mult prea puternica. Imi fortam limitele pentru a scapa. Acul acela mare si gros se apropia amenintator de mult de gatul meu. Inima imi batea haotic in piept, iar mici cristale alunecau din ochii mei. Vroiam sa dispar. Vroiam sa fiu atat de mica, incat nimeni si nimic sa nu ma poata rani.

Cativa milimetri desparteau acul de pielea mea. Mi se parea ca totul se intampla cu incetinitorul, agonia prelungindu-se la nesfarsit. Chiar si pana-n ultimul moment am incercat sa scap de bratele brunetului, insa a fost in zadar. Intr-o clipa totul s-a sfarsit. Totul imi fusese luat de acel ac care mi-a penetrat pielea. Ma intepa din ce in ce mai adanc, dandu-mi fiori me sira spinarii. Simteam cum incetul cu incetul acea stare de neliniste, de groaza era inlocuita de durere. Se raspandea in tot corpul meu. Parca luasem foc pe dinauntru. Ce se intampla? Ma durea atat de tare! Vroiam sa urlu, sa ma zbat, sa fac orice ca sa scap de acea durere care imi invada fiecare celula, insa nu puteam... pierdusem controlul. Pierdusem controlul asupra mea, asupra mintii mele. Nu mai eram constienta de lumea reala in acele momente. Singurul lucru care ma facea sa inteleg ca inca sunt in viata era durerea.

De ce...? De ce mi-a facut asta? Se presupune ca ar trebui sa am incredere...!? Ochii mei inecati de perle cautau o explicatie la tot ceea ce se intampla, insa nimic clar nu reusea sa se prinda de mintea mea. Vedeam doar multe pete negre si rosii, iar pe ici pe colo ceva orbitor de alb. Era o lumina. Incercam din rasputeri sa ajung la ea, sa fiu inconjurata de caldura ei, insa ma scufundam din ce in ce mai mult in negru.

Mi se parea ca eram blestemata. Dintr-o data simt inca o intepatura in mana stanga. Era o durere diferita fata de cea pe care o simteam in corp... era placuta. Parca ma calma. Pleoapele au inceput sa-mi devina din ce in ce mai grele. Devenisem somnoroasa. Luptam cu mine insami pentru a nu adormi. Vroiam sa raman aici, nu vroiam sa plec. Ochii mei au inceput sa verse tot mai multe cristale. Mi-era frica, nu vroiam sa fie asta sfarsitul! Corpul meu era inert. Incetul cu incetul, totul a devenit negru. Eu... eu... nu vreau sa mor...

Doar liniste, ca si cand s-ar termina. Ma simteam ca si cum nu s-ar alege nimic de mine. Eram invelita in bezna. Negru... Ce inseamna aceasta culoare? De ce te sperie sa fii singur in ea? Are un sfarsit? Care e el? Vroiam sa gasesc luminita de la capatul tunelului. Vroiam sa ma trezesc, sa simt din nou, sa vad din nou, sa miros... sa evadez din acea stransoare rece. Vroiam sa fiu din nou stapana pe acel sentiment de viata, plin de caldura! Ma simteam de parca as fi stat in intuneric din totdeauna. Nu stiam cat timp trecuse de cand eram singura, insa eram din ce in ce mai rece pe dinauntru. Imi doream atat de mult sa vad iar culorile vietii! Dar presupun ca si negru este una dintre ele, nu? Poate ca ea este culoarea mortii... Insa moartea, in adevar nu este un sfarsit, ci un nou inceput, o tranzitie. Dar, nimeni nu s-a mai intors de acolo... E chiar atat de bine? Oare sa fii mort, este ca acum? Sa nu simti, sa nu vezi, sa nu stii, sa nu auzi nimic?

Nu! Asta nu poate fi sfarsitul! Inca nu sunt pregatita sa mor! Nu pot sa traiessc in mocirla pentru o eternitate... Trebuie sa ma ridic! Am incercat sa-mi deschid ochii, insa peisajul nu s-a schimbat... Fiecare culoare absenta ma facea sa ma simt pierduta si fara directie. Incepeam sa-mi pierd increderea in mine, sa uit de lucrurile pe care le iubeam atat de mult, si sa cred ca nu mai exista speranta. "Te vom iubi intotdeauna..." Aceste cuvinte au rasunat puternic in mintea mea. Mama a murit pentru mine, la fel si tata si Cho... Trebuie sa continui sa traiesc, pentru ca asta este viata pe care ei au iubit-o!

Dintr-o data am inceput sa simt din nou cum e sa respir! Treptat am reusit sa devin iar stapana pe corpul meu... Ma simteam vie! Reusisem sa gasesc o licarire de speranta. In sfarsit! Am reusit sa deschid ochii! Eram intr-o camera in care predomina negrul, asezata pe un pat cu asternuturi gri. Ma simteam putin ametita, ca si cand as avea febra. M-am ridicat in fund si am inceput sa simt o durere puternica deasupra ochilor. Mi-am dus mana dreapta la frunte... si dintr-o data l-am vazut. Simteam cum imi era pompat tot mai mult sange spre creier. Era asezat langa pat, pe un scaun. Timpul se oprise in loc. Ma holbam la el, comparand fiecare detaliu cu amintirile mele. Nu se schimbase deloc. Speram sa dispara, sa fie un cosmar. Frica incepuse sa-mi roada logica, insa nu stiam ce anume ma speria, si de ce. Cand ma uitam la el, era de parca asteptam in orice moment sa mi se ia capul, insa ma simteam in siguranta, nu mai aveam acel sentiment care ma rascolea pe dinauntru. Parca mi se umpluse un gol.

Fara sa-mi dau seama, cateva lacrimi au inceput sa-mi cada pe obraz, alunecand spre gat. Inima imi inghetase, eram socata de ceea ce tocmai simtisem. Intr-o secunda, fara sa am timp sa reactionez, ciudatul s-a pus pe pat, langa mine, lipindu-si cu grija palma de obrazul meu. In acea clipa mintea mi se golise automat.

-Te-ai trezit mai repede decat ma asteptam... Facu o pauza, apoi incepu' sa isi plimbe degetele pe obrazul meu, corpul meu incepand sa tremure. A oftat usor, continuand: Ti-e frica de mine? Vocea lui rasuna in urechile mele, trimitandu-mi fiori prin tot corpul. Mi-a luat cateva clipe ca sa realizez ca vorbea cu mine...

Acea fraza se repeta in mintea mea ca un ecou. Nu stiam ce sa spun... Eram confuza si derutata. Vocea lui calda si ingrijorata parea sincera. Nu ma mai simteam amenintata de el, probabil ma obisnuisem cu prezenta sa. Incetul cu incetul ma linistisem, iar acum mi se parea ca atingerea mainii sale, reci si fine, era foarte placuta. Ma simteam in siguranta. In momentul de fata, nu ma mai holbam la el, il admiram... Nici macar nu mai stiu de ce eram atat de speriata la inceput. De fapt, nu-mi mai aminteam daca fusesem speriata sau nu. Sentimentele mele erau incurcate. Nici eu nu ma puteam intelege, dar de un lucru eram singura: nu-mi era frica de el.

-N-nu... Pentru o clipa inima mi-a stat in loc. Eram uimita si coplesita de atat de multe sentimente. Nu puteam sa cred ca tocmai... ca tocmai vorbisem! Mi se parea imposibil, insa stiam sigur ca eu am vorbit! Vocea mea fusese data uitarii pentru 3 ani de zile... Cum s-a putut intampla asta? Mi-am indreptat privirea curioasa spre... bu... bunicul meu, in acel moment amintinadu-mi de ziua de ieri. Deci asta a vrut sa faca... de ce nu mi-a zis? Fara sa mai astept vreo clipa, mi-am infasurat bratele in jurul gatului bunicului meu, aproape daramandu-l, in semn de multumire. Cateva momente a stat nemiscat, insa mai tarziu am putut simti cum si-a ridicat mainile, strangandu-ma cu blandete. Dintr-o data, un val de caldura ma infasura. Am profitat de aceasta clipa pentru a-l intreba unde este White. Acesta mi-a raspuns ca doarme intr-o camera alaturata.

Ma simteam atat de bine in bratele lui, era ca un vis! Inima imi batea cu putere, iar sufletul imi era foarte fericit! Mi-ar fi placut ca acea stare sa dureze o vesnicie, insa, incetul cu incetul, mainile mi-au fost indepartate de la sursa acelei calduri. Ochiul bunicului, care abia se zarea prin acea masca ciudata, a inceput sa se uite serios la mine. Privirea ii era atintita spre medalionul primit de la mama. Se ridica in picioare si ofta sonor.

-Erau oameni care se dispretuiau, vocea lui devenise incordata, insa ii tremura, ca si cand s-ar fi temut de ce urma sa-mi spuna. Trupurile lor neinsufletite ofilindu-se pe campuri, sufletele lor imbibate in sange... Si legaturile lor taiate de sabii... Prabusiti in bezna... Acelea au fost vremuri grele, acum ingropate de istorie. Dar de atunci, omul a devenit o fiinta groaznica, umbrita de ura si de neputinta de a ierta. Trecutul acela sangeros se reflecta astazi in caracterul fiecaruia dintre noi. Prejudecatile au ucis prietenii, razbunarea a distrus familii... Echilibrul din aceasta lume a fost stricat. Trebuie sa ma ajuti sa restauram pacea. Lumea nu mai poate continua asa.

Nu intelegeam nimic din ultima parte, insa stiam ca se referise la Al Treilea Mare Razboi Ninja. Stomacul incepea sa ma doara, nici lui nu-i placea ceea ce auzise. Intre noi doi se asternu o liniste mormantala ce apasa atmosfera greu de suportat pentru mine.

-Ce vrei sa spui prin "trebuie sa ma ajuti"? Nu o poti face singur? Esti destul de puternic, nici eu nu ma pot atinge de tine...

-Am un plan pentru a elimina razboaiele si ura dintre oameni pentru totdeauna, iar tu faci parte din el: totul va deveni una cu mine, si va rezulta intr-o forma completa a posesiunii care uneste totul. Clanul Uchiha are o tabla de piatra straveche care a fost data din generatie in generatie. Inca exista in subteran, in satul Frunzei. Acolo sunt scrise secrete, gravate de Eremitul celor Sase Cai insusi. Tabla nu poate fi citita daca nu ai puteri oculare. Cu Sharinganul, Mangekyou Sharinganul si Rinneganul, in ordinea asta, continutul devine tot mai vizibil. Ai idee de ce Eremitul a devenit o personalitate legendara asemanata zeilor in lumea ninja? facu o pauza timp in care astepta sa ii dau un raspuns, insa nu am spus nimic caci imi doream sa-l aud vorbind, nu vroiam sa-i stric povestea. Acolo e legatura dintre planul meu si omul acesta. El a salvat odata lumea de un anumit monstru. Monstrul era combinatia tuturor bestiilor cu cozi care exista. Ceva care poseda cea mai puternica chakra: Bestia cu Zece Cozi. Chakra lui a fost impartita in noua bestii diferite, de catre Eremitul celor Sase Cai: Shukaku, Bestia cu Cozi a lui Gaara, cunoscut ca si Ichibi; Monstrul Pisica feroce a lui Yugito Ni'i din satul Norului: Nibi; Cel care apartinea fostului Mizukage: Sanbi; Cel al lui Roushi al Stilului Lavei: Yonbi; Cel al lui Han al satului Pietrei: Gobi; Cel al lui Utaka, acel ninja fugar: Rokubi; Cel al lui Fuu al Cascadei Ascunse: Nanabi; Cel al fratelui mai mic al Raikagelui , Killer Bee: Hachibi; Si spiritul vulpe al satului Frunzei: Kyuubi. El a creat o anumita tehnica, pentru a proteja lumea de Zece-Cozi. Pana si azi, acea tehnica este transmisa mai departe in secret. E procesul de sigilare pentru un Jinchuuriki. Am facut ochii cat cepele cand am auzit ultima fraza. Da, Eremitul celor Sase Cai a fost Jinchuurikiul Bestiei cu Zece Cozi. Pentru a-l putea controla, a sigilat bestia inauntrul corpului sau. Eremitul, care a salvat o lume terorizata de Zece-Cozi, este considerat Salvatorul si a fost slavit ca un zeu. Dar daca el murea, chakra puternica si demonica a lui Jubi ar fi fost din nou eliberata in lume. Temandu-se de asta, pe patul mortii, Eremitul celor Sase Cai si-a concetrat toata puterea pentru a imparti chakra lui Zece-Cozi in noua parti si le-a imprastiat in lume. Apoi a sigilat corpul bijuului, acum lipsit de vlaga, si l-a aruncat in cer. Si a devenit luna.

-Unde vrei sa ajungi cu asta? Ce vrei sa faci cu toti acei bijuu, si eu cum te pot ajuta pe tine? Defapt, care e rolul meu in toata aceasta poveste? ultimele cuvinte au iesit strangulate din gura mea, nu eram sigura ca vroiam sa aflu cum m-as putea imlica in planul bunicului.