Am stat cateva clipe bune sa procesez informatia. Poftim?! Eram atat de bulversata incat ma oprisem din gandit. Aveam capul plin cu nimic. Mi-am intors privirea spre bunicul meu, apoi am intredeschis buzele intr-un gest involuntar. Voiam sa spun ceva... sa tip la el, orice. Nu puteam. Pur si simplu cuvintele refuzau sa iasa afara, insa nu din cauza ca nu stiam cum sa reactionez, ci pentru ca in mintea mea se contura probabilitatea unei glume proaste. Daca ar fi fost asa, nu mi-ar fi placut sa fac subiectul barfei... Am preferat sa tac.

O intrebare ma sfasia pe dinauntru: "Facea misto de mine?!". Tipii astia ma urau atat de tare incat ar fi fost in stare sa ma omoare, desi abia ne cunoscuseram si nu le facusem nimic pentru a fi demna de dispretul lor. Serios, la ce se gandeste omul asta? E atat de calm... Am oftat si mi-am lasat privirea in jos, inspre White. Ce ar fi trebuit sa spun? Linistea care ne inconjura ma deprima, ba chiar mai mult, oarecum... ma simteam responsabila de starea tuturor. Ce n-as da sa schimb subiectul.... sa ne prefacem ca nu era adevarata acea propozitie... sa pretindem din nou ca suntem straini de orice fel de sentimente reciproce, desi adevarul era ca voiam sa sarim unul la gatul altuia. Am urmarit atent expresia si reactia fiecaruia din fata mea: nu aveam parte de o priveliste tocmai... frumoasa. Parca imi cazuse cerul in cap: ma simteam ca si cum eram scufundata in privirile lor reci, batjocoritoare. Am inspirat adanc si apoi mi-am facut curaj sa spun cu inima cat un purice:

-Imi pare sincer rau pentru problemele cauzate de comportametul meu. Atunci am vazut pe furis cum bunicu' m-a privit pret de cateva clipe, iar mai apoi si-a pus mana dreapta in parul meu, ciufulindu-l. Simteam cum fata imi ardea, insa nu ma deranja gestul, doar ca nu intelegeam rostul lui. Am inspirat, incercand sa-mi inghit bataile inimii. Bunicu' facu un semn cu mana stanga, astfel incat, in incapere, am mai ramas doar eu, el si brunetul. Devenea ciudat... Din nou, inima mea a inceput sa o ia la goana, parca vrand sa-mi sparga pieptul, iar stomacul ma sacaia. Cred ca primeam un fel de "mesaj" de la corpul meu, si nu mi se parea a fi unul tocmai bun. Aveam o senzatie ciudata... parca eram emotionata. Am inspirat adanc, apoi pentru o secunda mi-am inchis ochii. Aerul care imi invada trupul, incetul cu incetul, se instala in starea mea de liniste. "Totul o sa fie bine", incercam eu sa ma calmez, punandu-mi mintea in antiteza cu trupul.

-Sakura, incepu bunicu' ezitant, sunt cateva lucruri pe care ar trebui sa le stii despre trecutul tau. Mda... e clara treaba. Cum a pronuntat "trecutul", starea mea, sa zicem "pasnica" de adineauri se destrama. Nimic bun nu putea urma. Ei bine, voi incepe cu inceputul. Ma numesc Obito Uchiha, iar eu sunt tatal mamei tale. Clanurile noastre au convietuit inca de pe vremea satelor stravechi, aproximativ acum 900 de ani, sa zicem un mileniu intreg. Formasem legaturi stranse. Istoria vorbeste despre o legenda care spune ca, acum multa vreme, in clanul White s-a nascut un copil special. Parintii lui erau o femeie ce mostenise limita de sange a ingerului si un barbat puternic, un Uchiha. Cei doi se iubeau foarte mult, iar copilul era o binecuvantare pentru ei si il pretuiau nespus. Rodul iubirii lor crestea frumos in fiecare an, toti trei traind impreuna o viata linistita si fericita. Insa acel copil, nascut din doua clanuri, Uchiha si White, dezvoltase puteri noi. De atunci, sunt sigur ca si tu ai observat asta, mostenitorii limitei de sange ai ingerului nu isi pot folosi puterile mintale asupra celor ca mine. Asta dovedeste ca noi trebuie sa fim uniti. Poate ca Dumnezeu a vrut sa fie asa, nu stiu, insa cert este ca am fost meniti sa traim impreuna.

Ce poveste frumoasa. Ma bucur ca a fost doar asta si ca nu m-a lovit un trasnet. Deci asta era... Acum am inteles. Pare plauzibil. Si se pare ca bunicul meu are si un nume. Nici nu mai stiu de ce eram asa de tensionata, dar categoric m-am mai calmat. Insa, daca nu-mi pot folosi puterile pe... si nici pe... Atunci nu cumva si el e?...

-Obito, scuza-ma, dar si... si... -am inghitit in sec. Simteam cum mici picaturi de transpiratie mai aveau putin si-mi crestau fruntea. Nu stiam cum sa ma exprim, asa ca am ales sa-mi indrept degetul aratator spre brunet- el e bunicul meu? Imediat acesta izbucni in ras, facandu-ma sa tresar usor. Pe de alta parte, brunetul, cel la care ma referisem, doar afisa un mic zambet in coltul gurii. Cred ca am spus o prostie mare. Eh... asta este. La randul meu, am zambit timid, asteptand sa primesc un raspuns, care intarzia tot mai mult sa apara din cauza sunetelor stridente ce se strecurau involuntar dinspre Obito. Atmosfera se mai temperase cat de cat. Asteptarea ma sufoca. Pur si simplu muream de nerabdare sa aflu cine era misteriosul brunet.

Doua secunde mai tarziu mi-am dat ochii peste cap. Am riscat, intervenind asupra starii de bine a bunicului. Mi-am dres vocea, facandu-l pe Obito atent la mine, care clipeam foarte des. Acesta devenii din nou serios. Isi relua pozitia lui rigida, tinuta care il facea sa para impunator, la fel cum arata un comandant de armata pe campul de lupta: imbracat in haine decorate cu medalii si broderii rafinate, avand o expresie hotarata, si o katana la sold.

-Nu Sakura. El este doar un membru al organizatiei, cu toate acestea, Itachi, s-a nascut si el in clanul Uchiha. Oricum, nu-ti fa griji, e un baiat bun, desi vrea sa para... dur. Ultima fraza o spuse cu o oarecare incertitudine, si putin mai incet, de parca nu avea incredere in cuvinte cand le folosea intr-o propozitite despre Itachi. Tonul sau trada dorinta de a nu se exprima gresit. Se vedea ca Itachi era o persoana dificila. Brunetul, pentru o clipa se uita urat la bunicul meu, in scarba, dar apoi revenii la obisnuita sa atitudine nonsalanta. Schimbul de priviri dintre cei doi, ce abia l-am putut observa, era de-a dreptul masochist. Cred ca as fi fost terminata mental daca vreo unul s-ar fi uitat in acel mod la mine. Obito se scarpina in cap, un gest ce trada neliniste. Se uita in fuga la un perete, probabil cautand un ceas, apoi ii spuse lui Itachi sa ma duca in bucatarie si sa ma hraneasca.

Am ramas fara cuvinte. Deja mi se facea rau. Ma speria gandul ca ar fi trebuit sa raman singura cu Itachi. Inima imi batea in ecou. Respiratia mi se aventura afara si inauntru pe gat fara ritm. Ochii mei il priveau pe brunet. Ii analizam fiecare pas, socotind in minte cat mai avea pana ajungea la canapea. Inainte sa-mi dau seama, era in fata mea. Ma uitam in ochii lui negri ca smoala. Usor, usor, ma pierdeam in abis. Parca eram hipnotizata de acea privire rece. Simteam ca ma sufocam, insa din fericire am reusit sa ies din transa cand Itachi m-a atins usor pe umar cu mana stanga. Si-o retrase incet, apoi imi spuse sa-l urmez. Automat, fara sa gandesc, m-am ridicat. Imediat, labele mari si zgomotoase ale lui White s-au facut simtite in spatele meu. Ne indreptam spre o usa opusa celei pe care intrasem insotita de Obito.

Abia cand decorul se schimba, acum fiind pe hol, mi-am dat seama cu adevarat ca eram in miscare. Nu stiu ce se intamplase cu mine, insa privirea mea nu se mai putea dezlipi de la spatele brunetului. Simteam ca daca il voi lasa sa-mi scape din ochi il voi pierde cu totul. Defapt, doar asta vedeam in fata mea: pe el. Desi numai existenta sa fizica ma speria, gandul ca voi ramane singura era si mai infricosator. Nu-mi doream sa dispara asa... pur si simplu. Ma simteam total bulversata de sentimentul ce ma incerca, ba chiar iritata. Am grabit pasul, apropiindu-ma tot mai mult de Itachi. Il urmam nesigura. Intr-un fel, mi-era teama de el.

Trebuie sa spun cateva cuvinte despre frica. De cand am experimentat-o pentru prima oara, a devenit cel mai mare dusman al meu. Ea e singurul adversar al vietii. E inteligenta, vicleana; cat de bine stiu asta! Nu are decenta si nu respecta nici o conventie. E nemiloasa. Intai porneste din minte. Se infiltreaza repede in intreg corpul tau. O simpla indoiala si s-a zis cu linistea ta. Se hraneste cu emotii. Te acapareaza doar cand esti deznadajduit, incapabil de lupta, obosit mintal. Ea e un razboinic veritabil, inarmat din cap pana-n picioare. Poarta o lupta cu ratiunea care- desi are arme si tehnologie de ultima ora, strategii superioare si victorii nenumarate- spre uimirea ta, este infranta. Daca batalia asta nu te omoara, te face mai puternic, imun la frica. Insa esti om, iar un om are multe puncte slabe: increderea, plamanii si curajul. Nici nu-ti dai seama cand increderea te paraseste precum credinciosul biserica; plamanii te lasa ca o pasare ce-si i-a zborul; curajul se evapora ca fumul de tigara. Ramai singur. Mai ai doar ochi, iar asta e momentul cel mai groaznic, cand vezi si ti-e frica de moarte sau de singuratate. In cazul meu, nu era nici una din astea. Doar frica de necunoscut...

Inca mergeam. Eram putin ametita din cauza foamei, insa as putea lua in calcul si probabilitatea marimii locului. Ma simteam ca-ntr-o cusca: o zona mare si primitoare, insa inchisa de zidurile groase ale peretilor. Era ca si cum ar fi fost construita special pentu a tine lucrurile inauntru, pentru a suprima libertatea. Insa, daca m-as gandi mai bine, as prefera sa fiu inchisa aici, decat sa ma pierd afara. Mi se zburlise pielea: contrastul dintre sentimentele mele schimbatoare imi dadea fiori.

Am avut stralucita idee sa ma uit inapoi. Nu ne departasem foarte mult de punctul de plecare. Adevarul este ca imaginatia mea distorsiona lumea reala, sau mai bine zis, gandurile mele nesfarsite, ce reflectau asupra genezei lumii, ma induceau in eroare. Mi-am rasucit privirea la loc. Am continuat sa merg cu pasi marunti. In fata vedeam o bulina mare, neagra. Curand am descoperit ca era o usa din lemn masiv. Am trecut de cealalta parte a ei, si chiar nu puteam sa cred. Mi se parea imposibil, defapt strigator la cer! Vreau sa zic, unde e logica: pui o usa mare, frumoasa, doar pentru a adaposti in spatele ei o podea de circa doi metri patrati, care se continua cu niste scari in spirala? Cred ca eram intr-un fel de turnulet acum. Peretii aveau forma unui cilindru mare. Of...! Ma simt de parca m-as plimba intr-un labirint imens. Bine insa ca am calauza.

Am mers si tot mers. Apoi am mers din nou. Intreg drumul a fost plictisitor si tacut. Nimeni nu a scos nici o vorba, pana si White era serios. "La naiba! Mergeam doar spre bucatarie!" Ar fi de prisos sa va spun ca scarile acelea m-au condus spre un hol, un hol identic cu cel de sus, insa partea stanga, unde in mod normal ar fi trebuit sa fie niste ferestre mai mari decat peretii, erau usi- nu stiu ce se ascundea in spatele lor. Ma intreb daca nu sunt incuiate. Cred ca la noapte am sa dau o tura pe aici cu White sa vad ce se afla dupa usi. Sper doar sa nu gasesc pe nimeni in spatele lor. La un moment dat, desi nu strabatusem intreg culoarul, Itachi s-a indreptat spre o usa pe care a deschis-o. "In sfarsit! Am ajuns!... Mancare, mancare, mancare!" Nu pot exprima in cuvinte cat de fericita eram cand am vazut mobilierul de bucatarie. Era o incapere mare, luminoasa si... ei bine, arata exact cum ar trebui sa arate. In mijlocul ei se afla o masa incoltita din patru parti de scaune cu spatare mari. M-am asezat pe unul, iar lui White i-am facut semn sa ia loc pe altul, in dreapta mea. Dintr-o saritura, pentru care nu depuse prea mult efort, se sui pe scaun, apoi isi lasa limba lunga si subtire sa atarne afara din gura, timp in care isi indoi urechile. De asta il iubesc eu: arata asa de pisicos.