O ultima iarna
Partea I

Il gaseam mereu in bar. Tacut intr-un colt, nebarbierit si cu parul incepand sa albeasca. Geaca neagra arata de parca i se lipise de piele si statea cu paharul pe jumate plin in fata, parca asteptand cuburile de gheata sa se topeasca. Nu-i vedeai ochii sau expresia aproape niciodata, nu fara sa-i vorbesti sau sa-i atragi cumva atentia. Nici varsta nu i-o puteai ghici dupa aspectul aproape neingrijit.
M-am asezat langa el si i-am intins o tigara, rugandu-l sa continue de unde ma lasase cu o zi in urma. A zambit si mi-a cerut un foc…

… Si eram doar doi, tineri si siguri pe noi, catarati pe ce ne parea candva cel mai inalt punct din lume. Traiam undeva pe acea imaginara linie dintre fantastic si real, dintre faptele fictiunii si ale realitatii dure, izbitoare… si prea putin ne pasa de asta. Goneam pe ritmuri de chitara electrica sau latino din cand in cand, pierzandu-ne intr-un flux, intr-un suvoi de nedescris al lumii vii de pe langa noi, al lumii din care parca alunecam in reverie si-n nostalgie si-n bucurie de nedescris fara sa ne dam seama. Cateodata…
Si eram doar doi, tineri, singuri si nebuni in fata vietii. Nu ne trebuiau multe si parca nici nu aspiram catre multe atunci.
La o adica…eram tineri iar viitorul parea doar un nor de fum ce se ridica catre cer in fuiori tacuti, risipiti repede. Asa parea ziua de maine atunci, neimportanta, schimbatoare, insipida si intepatoare. Si asta ne placea… Erau zile lungi si racoroase, cand timpul ne statea in cale si parca ar fi calatorit cu noi si schimba totul dar nu trecea mai departe fara noi. Erau zilele de toamna tarzii si reci, cand taraia subtire peste castile noastre lucioase, amagindu-ne ca se va incheia curand si se va incalzi iar. Dar stiam ca nu mai putem merge mult, trebuia sa ne oprim undeva, sa prindem radacini de iarna si sa le taiem primavara, sa mergem doi pasi mai departe odata cu anotimpurile. Gaseam mereu un loc ferit din calea ploii si priveam plictisiti de langa motocicleta cum trec prin fata noastra cei legati cu lanturi in viata si cu radacini adanci undeva, care nu mai puteau pleca.
Imi aprindea ultima tigara si era gustul rujului pe marginea ei. Tragea un fum si mi-o intindea cat timp parca ploua un pic mai tare in fata adapostului. -Pe varful lumii, nu? Intreba si apoi zambea, fara sa ma mai priveasca. Undeva deasupra se crapau norii si se auzeau in departare ecouri de tunet.
-Pe varful lumii… Suflam fumul abastrui si priveam formele care le lua printre picaturile mari de apa. Si viitorul parea ca se apropie si ne ajunge acolo, in zilele reci de toamna.
Eram calatori din primavara pana-n toamna. Ne perindam din loc in loc, cu motocicleta mereu gata de plecare si bagajele etern nedesfacute si dezordonate. Stationam ore, zile, saptamani, luni chiar, niciodata definitiv. Mai da-mi o tigara…

De fiecare data aproape tresaream cand facea asta. Stingea chistocul intr-una din scrumierele metalice de pe tejghea, apasand tare cu degetul aratator pe el, sa nu lase nici o dara de fum sa se mai inalte.
Lua noua tigara intre degetele groase, noduroase. Mai sorbea o dusca din paharul acum aproape gol din fata sa si aprindea capatul tigarii, varful rosu stralucind scurt in obscuritatea din jur, unde muzica se prelingea parca sfioasa prin frumul gros al altora din jur. Rasete si o larma de nedescris veneau de la mesele rasfirate in camera intunecata dar parca vocea lui se auzea mai puternica decat orice altceva pentru mine.
Tusi din nou, scurt…

Partea a II-a

… Mereu reaparea dorul de drum, de libertate, de vise. Rupeam legaturile cu locurile pe care ceva timp le numeam casa si urmaream linia alba discontinua a viselor. Si drept vorbind…ne hraneam cu asta, cu sentimentul neapartenentei, al nesigurantei, al drumului nesfarsit ce putea duce oriunde, in trecut sau viitor.
Eram copii.
Ea era mereu cu mainile in jurul meu si cu casca lipita de spinarea mea. Tipa ca sa o aud cand trebuia sa opresc ca sa o privesc cum dispare in spatele unor tufisuri pentru a reveni zambitoare si intrebandu-ma mereu un ,,Ce?”, aproape copilaresc. Radeam si o impungeam in frunte cu degetul aratator iar ea scotea limba si parca nimic nu putea inora ziua clara din momentul ala.
Erau momentele cand timpul ne statea alaturi si parca era paznic la usa motelului unde inoptam si unde faceam dragoste; unde ma tragea sub dus cu ea si parca disparea oboseala si dispareau durerile trupului. Iar eu o trageam dupa mine in camera cateodata ingusta, alteori spatioasa, intunecata, luminoasa…prea multe tipuri pentru a le mai tine minte. Se intindea pe burta iar eu ma ocupam de spatele ei, masand cu grija umerii si gatul si ceafa. Coboram cu podul palmelor peste coaste si tresarea fiindca o gadilam. Se linistea repede si ma asculta, razand usor si arcuindu-se sub mine de fiecare data cand degetele mai notau un loc unde era sensibila. Coboram incet cu palmele si o simteam cum se relaxeaza dupa fiecare zi, de la spate tot mai jos pe coapse si glezne.
Se intorcea si ma tragea peste ea, sarutandu-ma usor, calma.
…Adormea epuizata, deasupra mea, cu capul pe pieptul meu.
Iar dimineata parca timpul plecase deja mai departe si incercam sa-l ajungem, dintr-un motiv indescriptibil, de neinteles pentru noi.
Si asa traiam, rataciti mereu undeva intre doua puncte unde ne lasam amprenta si plecam mai departe. Si zilele deveneau mai reci si toamna tarzie tot mai apropiata.
Motorul torcea lenes in oraselul de unde pasarile zburasera de mult iar copacii aliniati frumos la marginea trotuarului isi pierdusera pana si orice urma de rosu sau galben. Era liniste in acea zi cand cerul atarna greu si amenintator deasupra. Un caine sparse linistea cu latratul lui stingher, mai mult un schelalait ragusit scos din pieptul sau osos si batran. Un batran cu haina maronie, roasa de timp si manusi fara degete il admonesta si disparura ambii intre doua blocuri. In jur se mai auzea doar ecoul motorul ce tacu si el curand.
Am coborat amandoi si am saltat bagajul ce atarna greu de marginea motocicletei in spatele meu. Ea privea in jur si parca absorbea linistea locului si se intuneca la chip, ca si vremea, ca si atmosfera rece.
Am sarutat-o pe frunte si am incercat sa-mi amintesc cand o vazusem ultima data trista sau necajita. Eram pe drum de mult timp, prea mult poate…si nu regretam nici un moment din urma noastra. A zambit un pic pierduta si m-a sarutat, luand rucsacul ei in spate si mica noastra gentuta cu bruma de bani ramasi de ultima data cand muncisem. Cheia se rasuci scartaind in yala lasand usa sa se izbeasca de perete cand am intrat. Era o camera micuta la al treilea etaj al cladirii. Becul prafuit se aprinse cu greu, palpaind de cateva ori inainte ca lumina incandescenta sa ramana permanenta in camera. Un pat dublu si cu semnele timpului incrustate pe marginile sale, doua fotolii si o biblioteca din lemn negru, de abanos tronau rezemate toate de cate un perete al camerei. Am lasat bagajul pe unul din fotolii si am coborat grabit, acoperind motocicleta cu prelata pregatita special pentru vremea ploioasa. Picaturile mari incepusera sa cada deja si am alergat inapoi, incercand pe cat posibil sa ma feresc de vremea intunecata. O masina rupse sunetul stropilor si disparu dupa o curba, ecourile sale pierzandu-se in departare.
Ploua monoton…
Stinsese lumina iar prin perdele brodate alunecau in camera cateva raze gri si aproape oarbe ale dupa amiezii mohorate. Conturul ei se desena intunecat in fata ferestrei. Avea bratele incrucisate sub sani si privirea pierduta undeva afara.
Usa s-a inchis usor, cu un ‘click!’ aproape de neauzit in urma mea. M-am furisat pana in spatele ei si mi-am infasurat bratele in jurul taliei sale. Am sarutat-o pe gat, urcand lent, in sarutari dese pana pe linia maxilarului si apoi spre ureche iar ea apleca capul usor intr-o parte, invitandu-ma. I-am dat la o parte parul rosiatic din calea mea si am muscat usor de gat, facand-o sa tresara un pic, cu un geamat.
Mirosea a fum de tigara si a aer de toamna, a geaca de piele si a parfum discret, dulce, a motel ieftin si a apa de dus calaie…mirosea a drum lung si nesfarsit, a necunoscut…

-De ce te intereseaza toate astea totusi?
Intoarse chipul inspre mine si ma privea cu ochi negri, stralucind inca curiosi sub sprancenele stufoase. De cand l-am cunoscut l-am intrebat despre trecut si despre toata viata sa. L-am intrebat despre toate calatoriile sale, despre cum a pornit, cum s-au cunoscut, cum a fost…totul am vrut sa aflu. Si niciodata n-a intrebat de ce intreb, doar a raspuns cu rabdare.
-Sincer…nu stiu, i-am raspuns ferindu-mi privirea de a sa. Intrebare mai grea nu cred ca exista. Vreau sa stiu, poate e de ajuns asta.
A inceput sa rada, intrerupt doar de o scurta tuse. Si-a mai luat un pahar de bautura si a continuat cu voce scazuta, ragusita dupa ani de fumat. Si parca timpul se ducea cu el…

Partea a III-a

… Era un orasel tacut si aproape pustiu pe timp de zi sau noapte. Batrani cersetori pe perindau pe trotuare, impingand cosuri pline de nimicuri spre a le vinde pe destui bani cat sa-si cumpere o sticla de bautura ieftina ce sa le tina cald in noptile friguroase, alaturi de un foc ce ardea mocnit intr-un container pe undeva, alimentat de cartoane vechi sau sticle de plastic. Si vremea era tot mai rece, ploua tot mai des iar toamna facea loc iernii lungi pentru noi, lungi fiindca eram departe de drumul vietii noastre.
Si era lunga fiindca deveneam nostalgici in acele zile, stand obositi pe unul dintre fotolii dupa cate o zi de munca. Statea cu picioarele incolacite in jurul meu si ma intreba: -Iti amintesti de orasul de atunci…? Si ne lovea o dulce nostalgie dupa toate cele vazute si toate cele prin care ne perindaseram. Reveneau in minte, ca-n fiecare iarna, momentele dinainte, orasele si satele unde lasasem mereu cate o bucatica din noi.
-Suntem calatori pe drumuri nesfarsite ale vietii iubito. Suntem noi in varful lumii, liberi si inca tineri.
Asa incepea sa rada si sa-si lipeasca fruntea de a mea, lipindu-si buzele de obrazul meu brazdat de urmele oboselii si plangandu-se ca o intep. Asa mai trecea o zi si o noapte si inca o zi…iar lumina devenea mai putina si mai rece si venea lunga iarna.
-De ce nu ramanem aici? M-a intrebat intr-o seara cand din nou am gasit-o privind pe geamul patat de lumina murdara.
-Sa imbatranim aici si sa ne pierdem in multime?
Ma intreba cu voce scazuta, tremurand. Si am inceput sa-mi dau seama atunci ca ea nu la drum visa cu ochii lipiti de geam; visa la umbrele de afara, la anonimatul lor diferit de al nostru, la radacinile vietii linistite, la viitorul sigur.
-Esti sigura?
S-a intors si m-a privit absenta oarecum…
-Nu…
Heh, nu ma asteptam sa fie dar stiam ca pana la urma se va hotari. Era ultima bucata din noi pe care o mai puteam da. Eram constient si eu ca nu eram atat de tineri pe cat credeam si nu avea cum sa fie doar o alta iarna, doar un alt pas mai departe. Evadasem cu atat de mult timp in urma incat nu mai stiam unde era inceputul calatoriei dar poate gasisem un sfarsit…
A tacut si a pufnit pe nas ridicand paharul si privindu-l pierdut. Cautam sa-i citesc urmele de pe chip si totusi nu gaseam nimic, nu gaseam urme de regret sau de nostalgie, de tristete.

-Ati ramas pana la urma acolo?
Ma simteam ca un copil ce asculta o poveste de la un batran ce acum facea pauza dramatica, cliseica. Nu se grabea, parca-si alegea urmatoarele cuvinte.
-Mai da-mi o tigara…

… A trecut si acea iarna si de data asta prelata n-a mai coborat de pe motocicleta. Nu pentru lungul drum mai departe. Aici era poate noul nostru loc in lume. -Gata cu camerele de motel…gata cu viitorul incert…gata cu calatoriile nesfarsite. Aici vom invata sa apartinem si sa fim in continuare noi; doar intr-un fel diferit, intr-o lume diferita decat cea pe care o stiam.
Serile nu treceau diferit, diminetele inca imbratisati ne gaseau. Eram umbre printre umbre, fete in multime…

-Nu-i adevarat… L-am intrerupt fara sa vreau aproape, entuziasmul cuprinzandu-ma. El ma privea mirat, amuzat poate un pic, apropiind paharul de buzele acoperite de mustata alba, usor ingalbenita de fumul de tigara.
-Voi n-ati fi ajuns niciodata fete in multime. Nu aveti cum!
Da, ma cuprinsese un entuziasm de nedescris.
-Atat drum in urma, atatea amintiri, atata viata…astea va deosebesc de ei, de noi…de mine. Sunteti oameni ce au cunoscut libertatea adevarata, completa.
Imi gaseam raspunsul la intrebarea sa. Asta ma atrasese, diferenta, lumina trecutului atat de stufos. Era fascinatia unei descoperiri, fascinatia unui drum pe care n-aveam sa-l parcurg niciodata.
A inceput sa rada. Zgomotos, inecand in rasetul sau larma din jur. Comanda inca un pahar si mi-l intinse.
-Bea cu mine. Povestea se incheie aici.
Am dat peste cap paharul si mi-am luat geaca in graba. Inainte sa ies i-am strans mana cu caldura…stiam ca poate n-aveam sa-l mai intalnesc acolo de atunci. La iesire i-am facut ei loc sa treaca, cu parul inca pastrand ceva nuante tomnatice in el, lasand in urma ei un firav miros de viata. N-am privit inapoi dar stiam unde se indrepta. Am pasit incet pe straduta pazita de copaci rari. Ultimele zile ale toamnei se faceau simtite tot mai puternic. Am strans mai tare geaca pe mine si mi-am impins barbia in guler, incercand sa ma protejez de frig si de lapovita nemiloasa.
Inca o iarna…