Asa...asa... dragut.
Ce mult poate sa imi placa.
Si saraca de Sakura...
E terminata de viata.
Abea astept nextu.
Anunta-ma, plzz.

Wow , nu pot sa cred ca Sakura si Sasuke s-au sarutat si vroiam sa-ți spun ca-mi place ficul tau la nebunie! Te rog sa mă anunti când pui nextul!

Ne place,ne place,ne place place place!
Asa ca adu nextul repede scumpa sa vedem ce se mai intampla,scz ca vorbesc la persoana 1plural,asa imi place mie de obicei...
Te pupa juli

Imi cer mii si milioane de scuze ca intarzai atatia ani cu urmatorul capitol, dar m-am luat cu scoala [am un examen de dat anul acesta, care imi decide viitoarul] si alte probleme personale, incat nu prea am mai avut timp sa scriu. In schimb, o sa incerc sa il fac ceva mai lung, cu mai multa actiune, pentru a ma revansa fata de voi. Pana atunci, aveti grija de voi. :3 La multi ani tuturor!
Cand termin urmatorul capitol, voi edita aceasta postare si voi anunta pe toata lumea.



Edit:

De data asta chiar am stat un milion de ani pana am venit cu next-ul. Sorry again. Nu o s-o lungesc prea tare pentru ca banuiesc ca v-am suparat destul :(. Aici e next-ul, sper ca va fi pe masura asteptarilor voastre. Lectura placuta! ^_^



Au trecut câteva ore bune de la mica întâmplare ce avusese loc între mine și Sasuke. Nu știu despre el, dar eu încă mă simt ca un copil mândru că s-a dat într-un carusel fără să verse tot ce mâncase la micul dejun. Toată dimineața am stat întinsă în pat, gândindu-mă la acele câteva clipe petrecute împreună cu Sasuke. Aproape că uitasem cum e să te săruți cu cineva. Euforia din interiorul meu fusese totuși alungată rapid odată ce m-am întrebat cum vom reacționa când ne vom vedea pe stradă. Probabil că doar ne vom saluta, va avea loc un dialog stupid între noi și atâta tot. Sau poate voi fi îndeajuns de sărită de pe fix încât să sar pe el, să îl sărut și să îi cer mai mult. Nu se știe niciodată.

Gândirea mea fusese oprită la timp de zgomotul jenant pe care îl făcea stomacul meu. Nici nu îmi amintesc când am mâncat o masă normală ultima oară. Ce știu clar e faptul că trăiam din covrigei, chipsuri, biscuiți și alte tâmpenii, doar din lipsa dorinței de a sta cu idioții din familia mea la masa. Asta dacă o puteam numi familie. Revenind, m-am ridicat leneșă din pat și m-am îndreptat către birou, unde aveam înșirate câteva pungi cu chestii de ronțăit, însă nimic nu mă atrăgea, așa că am decis să beau un pahar mare cu apă și să merg să imi iau ceva de la un magazin.

M-am îmbrăcat cu o pereche de blugi evazați, negri, un tricou alb, cu un craniu imprimat pe el, o jachetă de aceeași culoare și obișnuiții teniși și am plecat în mica mea plimbare până la magazin. Cum am ieșit pe ușă, m-a cuprins un sentiment de neliniște, ca și cum ceva rău avea să se întâmple. Am privit către vila familiei Uchiha, apoi către străzile care se așterneau în fața mea. Totul părea a fi părăsit. Până și cântcele păsărilor, odată enervante, acum lipseau. Liniștea pusese stăpânire pe întreg cartierul, neliniștindu-mă. Am hotărât să îmi pun căștile în urechi și să las versurile melodiilor să mă relaxeze.

M-am oprit brusc. O idee care în ultima vreme era destul de frecventă în mintea mea reveni, iar eu nu am lăsat-o de izbeliște, așa că am schimbat direcția către florărie, apoi către cimitir. Florăreasa păru destul de surprinsă când i-am cerut doi trandafiri albi, dar nu a spus nimic, luând cu grijă florile din vază și rupând spinii din partea de jos a tulpinii. Nu mi-am lăsat bunul simț acasă, așa că înainte să ies, am salutat-o cu politețe. După ce am închis ușa magazinului, am făcut câțiva pași, după care m-am oprit brusc. Mă invada un sentiment neliniștitor, care mă înștiința că aș fi urmărită de ceva sau cineva. Am privit vigilentă în jur, dar cu toate acestea, străzile erau încă pustii, așa că mi-am continuat tăcută drumul către “parcul rece”.

Porțile din fier forjat, mari și impunătoare, au scos un sunet supărător atunci când le-am depărtat pentru a putea intra. Pietrele funerare, așezate în ordine, una după alta, păreau a forma corul tăcut al soldățeilor răpuși de soartă pe câmpul de luptă, pe care oamenii obișnuiți îl numesc “viață”. Era, într-adevăr, o priveliște deprimantă. Ajunsă la locul unde se odihnea acum Kato al meu, încercam cu greu să-mi țin lacrimile în frâu. Chiar și la atâta timp după ce a plecat, eu încă sufăr mult. Nu vreau să accept ideea că el nu mai e.

- Dacă ți-aș fi adus flori ai fi râs și mi le-ai fi pus în păr, am reușit să bolborosesc cu o voce îndurerată.
Am luat trandafirii de tulpini, iar în încercarea de a mă abține din plâns, mi-am încleștat degetele în jurul lor, spinii penetrându-mi astfel pielea sensibilă. Simțeam cum picăturile de sânge mi se preling pe mână, urmând ca apoi să cadă pe pământ, risipindu-se asemenea norilor de ploaie într-o zi de vară. Pentru prima oară simțeam durerea puternică, ceea ce mă făcu să cad în genunchi și să las sentimentele să mă elibereze odată cu lacrimile.

“Mi-e dor de tine.” Am țipat încât m-ar fi auzit de oriunde ar fi fost, după care m-am ghemuit în fața mormântului și mi-am continuat cântul durerii. Aveam atâtea să îi mai spun, dar pur și simplu plecase. Nu puteam vorbi decât cu aerul, căruia puteam să jur că nu îi pasă. Prin ceață, puteam să deslușesc scrisul gravat cu eleganță pe marmura rece, numele său făcându-mă să plâng și mai tare.

După o vreme, am reușit să mă mai liniștesc. Cu ochii încă înlăcrimați am lăsat cei doi trandafiri, albi ca și fulgii de nea, pe piatră, iar eu m-am retras lângă soclul unei statui din cimitir, ce închipuia un înger, cu mâinile împreunate și aripile desfăcute. M-am așezat pe cimentul rece și mi-am dus genunchii la piept, lasându-mi mâinile pe abdomen. Nu înțelegeam ce făcusem încât să merit așa ceva. Tot ce iubeam mai mult pe lumea aceasta mi-a fost luat, iar sentimentul singurătății era cel mai greu de îndurat.

Un sunet ciudat se auzi din spatele meu, după care am auzit o șoaptă: “Pleacă, ești în pericol.”
M-am ridicat speriată, cu fața încă plină de șiroaie de lacrimi, pe care le simțeam fierbinți și înghețate în același timp. Am privit în sus, către chipul îngerului și mă întrebam dacă nu cumva am înnebunit. Înfățișarea sa caldă, zâmbetul împlinit mă făceau să cred că da, însă peste câteva secunde aveam să îmi schimb părerea.

M-am trezit trântită la pământ, cu două brațe puternice în jurul meu și un trup bine lucrat lipit de corpul meu slab și fragil. Liniștea tainică din cimitir fusese spulberată de zgomotul unor pietre care se loveau violent una de alta, apoi de pământ, provocând și mai multă agitație în jur.

Am ridicat buimacă privirea, în încercarea de a desluși ceva, dar un nor de praf mă împiedica să văd ce se întâmplase sau chiar cine mă aruncase la pământ, probabil salvându-mi viața. Mi-am acoperit nările și gura cu mâneca și încercam să mă eliberez din strânsoarea caldă, care încet încet slăbi și îmi dădu drumul. Peste scurt timp, norul plumburiu se risipi, razele triste ale soarelui trecand de nori îmi luminau vederea iar lacrimile se opriră.

Am rămas fără suflu, cu mâinile încă pe față, cu coatele sprijinite de genunchi. Nu mai puteam să scot un sunet.




In final as vrea sa va multumesc mult pentru incurajari si sfaturi, inseamna mult pentru mine. Si va mai multumesc si pentru urarile frumoase de ziua mea, imi pare foarte rau ca nu am apucat sa le raspund. Nu eram in oras. Oricum, sper ca v-a placut [chiar daca a fost cam simplu si fara pic de dialog] si ca nu am avut prea multe greseli de tastare sau de ortografie. Fac tot posibilul sa aduc ceva mai repede capitolul 7, sa vad cum mai reusesc sa-mi gestionez timpul. Hug!

Buna !
Ms ca m-ai anuntat !
Mi-a placut foarte mult ! &
Te rog anunta-ma cand pui nextul !

De data asta am venit la timp cu noul capitol! Sper, ca de fiecare data, sa fie pe masura asteptarilor. Lectura placuta!


Ochii mi-au fost cuprinși de o usturime care mă obliga să clipesc de cateva ori, în speranța că va dispărea. O data ce norul de praf a disparut, rămășițele se afișau în fața mea și îmi umpleau sufletul de durere și mintea de confuzie. În dreapta mea, salvatorul meu îmi cerceta cu atenție fiecare părticică din corp. I se citea pe chip îngrijorarea, nu ar fi vrut să fiu rănită, lucru care m-a înduioșat profund.

-Ești bine? vocea fină se auzi la urechea mea.
Eu încă mai eram pierdută, cu privirea pe ruinele îngerului. Am strâns pumnii din reflex și am simțit durerea. Rănile din palmele mele încă nu s-au închis. Reușind să îngân un “Da”, mai mult șoptit, mi-am ascuns chipul în hanoracul lui Sasuke și am oprit un țipăt de durere să iasă, înlocuindu-l cu un suspin prelung.

-Îți multumesc.
Brațele lui m-au cuprins din nou într-o îmbrățișare caldă iar buzele lui moi au zăbovit câteva secunde pe fruntea mea, dându-mi fiori în întreg corpul. Mi-am șters lacrimile și m-am străduit să îmi readuc respirația la un ritm normal. Îi simțeam privirea asupra mea dar nu îndrăzneam să mă întorc cu fața la el. Știam foarte bine că arătam îngrozitor după ce plângeam și nu voiam să mă vadă așa. Voiam să îmi vadă chipul luminos și străbătut de un zâmbet larg, chiar dacă ar fi fost fals, ca de obicei.

Mă obișnuisem să afișez câte un zâmbet fals și idiot aproape în fiecare zi la școală, nu ar fi fost o problemă să o fac acum. Dar oricât de mult aș fi încercat și oricât de mult m-aș fi străduit, acum nu aș fi reușit.
-Hai să mergem. Te conduc acasă, mi-a șoptit blând la ureche.
Mi-am ținut respirația câteva secunde iar în cele din urmă am reușit să îi trântesc:
-Nu vreau să merg acasă.
-Mergem la mine. Dacă vrei, am putea să ne relaxăm la piscină. Vom uita cele întâmplate.

Am rămas îngândurată, nici măcar nu știam ce aș fi putut să îi spun. Aș fi vrut mult să merg cu el, să petrecem restul zilei împreună și să uităm amândoi că era să mor. Aș fi vrut să merg în clădirea părăsită, să îmi pun în ordine gândurile și să mă liniștesc, de una singură. Dar singurătatea era acum ultimul lucru de care aveam nevoie. Cert era că aveam mare nevoie de cineva care să îmi fie alături, să mă susțină și să îmi permită să fiu eu însămi fără să mă judece. Pe scurt, aveam nevoie de Sasuke. Nu știam mai nimic despre el sau despre trecutul său, dar inima îmi spunea că pot avea încredere în el.

M-am ridicat în picioare, masându-mi tâmplele ca să nu amețesc. Sasuke mi-a luat mâna într-a sa și mă privi întrebător. Nu știam ce să îi spun, pentru că îmi era oarecum teamă după tot ce s-a intamplat între noi în dimineața aceasta și nu aș fi vrut să fac prea mare deranj. Însă a schimbat subiectul înainte să pot gândi un răspuns coerent.
-Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat azi dimineață. Ar fi trebuit să mă controlez. Mă gândeam că poate aș putea să îndrept lucrurile. Îmi placi mult, Sakura.

Am rămas blocată când l-am auzit vorbind. Părea căzut din cer, în sensul bun.
-Nu ar trebui să te scuzi. am reușit în cele din urmă să bâlbâi.
-Ba da, ar trebui. Eram pe drumul cel bun spre a lega o prietenie frumoasă. Un astfel de gest ar fi distrus tot.
Am clătinat din cap, dezaprobator. Nu era adevărat. Aș fi vrut din tot sufletul să fiu din nou la vârsta la care puteam să mă înjosesc în fața unui băiat, dar totul să fie dat uitării foarte rapid, pe motiv că aș fi fost imatură. Aș fi vrut să îi spun că totul va fi frumos între noi, că vom avea o relație de lungă durată și că fiecare minut va fi lapte și miere.

Dar latura romantică din mine urla după încă un sărut din partea sa. Am preferat să cedez, așa că i-am pus mâna pe chip, iar acesta s-a oprit instantaneu din vorbit, privindu-mă cu o curiozitate atrăgătoare și inocentă în ochi. M-am apropiat încet de buzele sale, dându-i răgaz să se retragă în caz că nu i-ar fi surâs și lui ideea. S-a apropiat și el, până când buzele noaste s-au unit, focul și pasiunea dintre noi dându-mi fiori fierbinți în tot corpul.

În acel moment, nu existam decât noi și nimic mai mult. Totul din jurul meu dispăruse, lăsând loc viselor frumoase și fluturașilor din stomac să mă cuprindă și să mă ducă într-o lume mai bună. Cu toate acestea, am rămas fără aer, parcă prea repede, și m-am desprins ușor de el, luând o gură mare de aer. Era cât pe ce să mă prăbușesc la pământ, dacă nu m-ar fi ținut el în brațe. “Hai să mergem” i-am șoptit la ureche iar el m-a luat de mână și am început să mergem agale către poarta din fier forjat a cimitirului.

* * *

Ne-am așezat pe o bancă în parc, iar eu mi-am strâns din obișnuință genunchii la piept.
-Bănuiesc că acum formăm un cuplu? am întrebat nesigură; în fond, mai bine întrebam acum decât să mă frământ noaptea cu întrebări stupide, adolescentine.
-Da, a răspuns el simplu și m-a sărutat pe frunte.
-Vreau să te cunosc mai bine. Nu știu despre tine nimic mai mult decât numele și adresa. mă îndemna din priviri să îl întreb ce vreau să știu.
Îmi doream să nu fi sunat prea dur sau formal. Privirea sa mă făcea totuși să mă simt în largul meu.



Cam atat. Scuze daca a fost prea scurt. ^_^

Buna !
Mi-a placut foarte mult !
A fost romantic !
Te rog anunta-ma cand pui nextul !

Hey.
Din curiozitate am intrat si eu pe la ficul tau.
Este o idee originala si foarte atractiva.Cel putin pentru mine.
Mi-a placut foarte mult ultimul capitol cu cei doi.Sunt atat de dragalasi.
Sa ma anunti la next.

FanFic Blocat din cauza inactivitatii.