Sunt mai multe lucruri care-i plac, copil fiind. Spre exemplu, adora sa privesca artificiile. Adora sa le faca sa se roteasca dupa cum isi misca degetele mici. Ii place sa creeze aceste flori de foc dupa cum ii zburda imaginatia. Desi mama ii spune mereu ca e prea mica pentru a se juca cu focul, ii place sa nu o asculte. De fapt, as putea spune ca adora. Astazi este o zi speciala, urmeaza parada inchinata parintilor ei, regii Notira. Slujnica a pasit usor in camera de un roz portocaliu a fetitei. Privind-o, inima ii salta de bucurie vazand-o atat de fericita.O intreba cu o voce atat de duioasa, incat si cel mai razgaiat copil ar asculta-o:

“ Cu ce vrea printesa Reiynia sa se imbrace astazi?”

I-a intins lenes degetul dupa rochia albastra cu fundita neagra. Slujnica o ajuta sa se imbrace si-i pieptana parul de foc ce aproape ii ajungea pana la fund. Fetita de cinci anisori se arata bucuroasa cand fu impodobita cu bijuterii frumoase, adaptate varstei ei. Un mot i-a fost prins cu ajutorul unei panglici de culoarea smaraldelor. Dupa ce slujnica pleca Reiynia se strecura in camera mamei sale, de unde lua un ruj rosu. Se sui usor pe scaunelul de lemn si se privi in oglinda. Isi dadu un pic cam pe langa, insa era tare mandra de acest lucru. Fugi pe coridoarele lungi in speranta ca va ajunge la timp. Din neatintie, insa, se impiedica si cazu, murdarindu-si prea iubita rochita. In momentul cand se ridica simti cum cineva ii pune la nas o batista inmiresmata. Cazu pe podeaua rece, scotant un strigat de disperare.

In aceea dimineata devreme, da, era devreme, ora 5 dimineata, m-am trezit cu o perna in cap de la Nibor. Nervoasa pentru trezirea facuta am aruncat la randul meu cu perne dupa el, pana cand, in final, iesi din camera, asa ca mi-am pus capul din nou sub perna cea moale. Am tras plapuma peste mine doar pentru a nu-mi intra lumina timida in ochi. Era asa de bine... atat de calduros aici.As putea sa stau aici o vesnicie. Din patul meu calduros n-as vrea sa plec niciodata. Dintr-o data, m-am trezit ca un jet de apa rece ca gheata imi atinge fata. Atat perna, cat si cearceaful au fost udate instantaneu. Nu mai pot spune nimic de pijamaua mea care era fleasca toata. Rezultatul a fost cel sperat. M-am ridicat rapid din pat si am fugit catre Nibor, care se ascunsese imediat. Am fugit in directia lui insa m-am impiedicat imediat. Sau mai bine zis, el mi-a pus piedica. S-a pus in fata mea si a inceput sa ma gadile, spre enervarea mea. Ne-am gadilat reciproc pana cand maestrul a venit tipand la noi sa incetem cu prostiile.

Ne spuse sa ne asezam, caci are ceva sa ne spuna.Ne privi cu aceeasi ochi reci de criminal pe care ii are. Hainele ii erau gata de drum, si am observat de asemenea si o geanta micuta pregatita. Asadar, urma sa plecam undeva. In loc sa ne spuna despre ce avea de gand, se aseza in dreptul meu si-mi intinse o scrisoare cu insemne regale. Am asteptat cateva minute, incercandu-mi sa imi reamintesc. Cam greu. Am citit-o curioasa:



“Sisied,


Iti stim prea bine cruzimea ta, ne temem cu totii de puterile tale si stim ca tu, de cand ne-ai furat fiica ai transformat-o in ucenica ta. Stim prea bine ca ne uraste si este in stare sa-si omoare parintii doar pentru ca nu am putut sa o rascumparam atunci. Insa, te rugam, nu mai avem putere si in curand vom ajunge pe lumea cealalta. Iti cerem tie, ce odata ne-ai fost cel mai de seama cavaler, sa o convingi pe Reyinia sa ne mai vada odata, inainte de moarte.


Regii Notira.”


L-am privit intrebator pe maestru. Facu aceea privire nepasatoare si-mi lua scrisoarea. Nibor ma privi cu aceeasi ochi albastrii si calzi pe care-i stiam din totdeauna. Am schimbat cateva priviri inainte sa-mi mut privirea la maestru.Nu-mi pasa. Pur si simplu nu mai conta nimic. Eram alta persoana acum, nu mai eram o printesa de ani buni. In final, nepasatoare, l-am intrebat:

– Si acum, ce? Se asteapta sa le vin in brate si sa le spun cat de mult ii iubesc si ca nu vreau ca ei sa moara? L-am intrebat pe maestro.

– Bineinteles ca nu, insa in ultimul timp am cam multa treaba si voi doi imi stati pe cap. Plus ca ar fi interesant sa mai aflati ce face Regatul Celor Patru Anotimpurilor, asa ca va duceti amandoi. Arret, vreau sa-ti vezi parintii inainte sa moara, si apoi sa mai stai la curtea regala, printeso. Afla ce poti despre cavalerie. Nibor, o insotesti si ai grija sa nu se atinga nimeni de printesa noastra.

– Desigur, doar Arret nu-si poate purta singura de grija! spuse el sarcastic.

– Taci, creier de dulau cu trei labe, ai uitat cand te-am salvat din bratele ucigasului din Rowi's City? Sau cand…

– Taceti amandoi! Nu va mai certati ca niste copiii de cinci ani si duceti-va sa va faceti bagajele, ne vedem in cateva saptamani! Ma intrerupse maestrul Sisied.

Dupa ce tipa pentru a zecea oara in aceea dimineata, i-am dat un picior in fund lui Nibor, spunandu-i sa se miste in camera.

Casuta noastra era micuta si modesta, iar camera noastra era in cel mai departat hol. Cand am ajuns, am privit nervoasa spre dulapul din fata mea. Ciopliturile vechi, facute de mine sau de Nibor aratau comportamentul nostru din diferite perioade. Cea dintai mazgalitura era o floare, facute de Nibor cu un cutit ascutit, pe care-l furase de la Sisied. Facuse asta in primele zile cand am fost rapita de Sisied. Eram atat de speriata incat a vrut sa ma ajute, si mi-a desenat o floare. Apoi, incet, incet, am continuat acest joc. Adeseori, cand ne certam, ne exprimam prin desene pe lemnul prafuit. Cuvintele erau astfel de prisos. Am deschid dulapul si mi-am aruncat ochii prin el.

– Ce haine sa-mi iau? l-am intrebat nerabdatoare. Nici eu nu stiam de ce.

– Stai calma, Arret. Nimeni nu se asteapta sa vii intr-o rochie pana in pamant pompoasa si cu nu stiu cate accesorii. Poarta ceva normal. Fii tu insati, surioaro. Dupa ce i-am aruncat o privire rautacioasa m-am indreptat catre dulapul meu. Pantaloni scurti, tricouri, colanti. Lenjerie. Atat o sa-mi ajunga trei saptamani cu murdarire medie. L-am privit pe Nibor ce era deja imbracat in fata mea si ma astepta.

– Melcule, asa te duci la castelul imperial? Puneti macar alte haine, nu astea de antrenament.

Am ales pantalonii scurti rupti in nenumarate locuri si o bluza de care eram foarte mandra, deoarece eu o creasem. Un material subtire si transparent acoperea doar o bucatica dintr-o panza mata de culoarea abanosului. Atat cat sa nu fiu vulgara, dar nici fetita cuminte si inocenta de acum 14 ani. Cand am terminat de schimbat, Nibor ma privi intrebator.

– Si daca pe drum suntem atacati, printesica s-a gandit ca inamici vor fi vrajiti de pieptul ei acoperit de acea tesatura minucuscula?

– Hei, tu singur ai zis ca eu nu pot sa-mi port de grija, asa ca tu o sa ma aperi.

Chicotul scos de mine l-a facut sa-mi scoata limba.Mi-am trecut mana prin parul meu extrem de scurt si de rosu si mi-am amintit cat de lung il aveam cand am fost rapita.

Cand toate bagajele au fost gata am pornit incet sper Palat. Eram atat de fericita. Atat de copil. O buna parte din zi mi-o petreceam aranjandu-mi parul si purtand zeci de rochite diferite sau cotrabaind prin fardurile mamei. Ziua mea se rezuma numai la fericire, cum o printesa in devenire trebuia sa aiba. Lectii de mers, de vorbit, ne baut ceai, si eram totusi atat de mica. Ce vremuri dulci! Insa intr-o zi fericirea mi-a fost luata. Sau, ce spun defapt? Fericirea mea era doar o iluzie. Cand maestrul Sisied m-a rapit pentru rascumparare am primit un bilet in care regii ii scriau rapitorului meu: "Iti marturisim ca este adoptata si nu avem posibilitatea sa dam atatia bani. O vom lua, odata si odata" .Trebuia sa-mi dau seama. Nimeni din familia mea nu poseda vreun par atat de roscat sau ochii albastrii-verzui. Prosti. N-am sa uit niciodata acel sentiment. Atat de tradata, atat de abandonata. La varsta aceea n-am inteles foarte bine si nu mi-a pasat. Abia cand anii au trecut am realizat. Si am devenit furioasa si nervoasa. Mi-au dat sentimentul ca sunt fiica lor, cand ei la un obstacol m-au lasat balta. Ca si copil, n-am inteles atunci cat de mult a durut asta. Insa acum fiecare clipa cand ma gandesc e un cosmat pentru mine. M-am simtit atat de tradata...

Dupa ce Sisied a vazut puterea mea de a controla focul, din ce in ce mai rara, a hotarat sa ma pastreze. Imi amintesc prima zi "acasa". M-a luat de par si mi-a spus ca asa nu merge. Eu singura mi l-am taiat cu un cutit in asa fel incat sa nu poata cineva sa ma mai traga de el. Si de atunci, asa a ramas. Bine, putin mai finisat,dar in general tot scurt. Soarele, care mi-e atat de drag, este cel care-mi alimenteaza focul. Pot crea si ma pot juca in liniste cu focul fara sa ma ard vreodata. Aceasta trasatura este foarte rara in zilele acestea. Astfel, ador sa ma joc cu focul, si nu, nu ma ard, spre deliciul meu si spre enervarea lui Nibor.

Pledoaria mea a fost intrerupta de Nibor care m-a intrebat daca sunt bine. Ma imbratisa cand i-am spus un "Desigur" si ma intreba din nou ce am. Bineinteles, de el nu puteam ascunde niciun lucru. Anii petrecuti impreuna ne-au creat o legatura aparte si o conexiunea ce se apropie de empatie; suntem amandoi la fel de constienti cand celalalt nu este bine. Asadar, stiam ca n-are nici un rost sa incerc sa ma contrazic cu el, asa ca i-am zis la ce ma gandeam. Imi afisa acel zambet cald pe care-l are din totdeauna. Rapid, ma lua in spate si imi spuse sa inchid ochii sa ma gandesc la ceva frumos. M-am lasat purtata in spate de el, arcuindu-mi trupul cat sa pot sa-i pun bratele in jurul gatului. Porni incet, verificand daca stau comfortabil. Nu stiu cum, dar am adormit. Era un sentiment atat de linistitor incat n-am rezistat tentatiei.

M-am trezit ametita cand Nibor ma gadila usor. Am privit la peisajul ce se intindea in fata mea: un cer indigo incadra un castel imens. Locul unde am copilarit s-a schimbat foarte mult. Aerul mohorat si sombru plutea in aer. Turnuri adiacente construite in alt fel stricau armonia castelului. Lacul ce odata ma racorea vara era acum inexistent.

– Esti pregatita? ma intreba el intr-un mod foarte grijuliu.

Am dat din cap usor. Nu o sa fie greu deloc.Am ucis cu sange rece. Am furat. Am fost rea, m-am maturizat. Asta este, sa nu fie prea socati de felul in care arat acuma. I-am revazut acum mult timp in urma, dar de atunci m-am schimbat. Daca atunci socul a fost mare, acum nu stiu cum o sa fie. Ne-am apropiat incet, cu pasi mici, catre garzile care erau de servici. Si-au scos sulitele si le-au indreptat spre noi, insa cu o simpla miscare ale degetelor le-am dat la o parte.

– Printesa Reyinia si prietenul sau Nibor au sosit. Anuntati-i pe regii Notira.

Garzile s-au uitat mirate la mine si am simtit ca sunt privita din cap pana in picioare. Fiecare detaliu al corpului meu era analizat. Fiecare particica din mine era urmarita. Ma simteam mai rau ca un monstru ciudat de la circ, la care toti oamenii se holbau. Am incercat sa nu ma las intimidata de privirile lor insistente. Enervata la culmea cu atatea perechi de ochi atintit asupra mea, le-am striat:

– Nu va mai holbati atata la mine, altfel veti da de dracu'!

Si asa, imediat s-au executat. Ne-au deschis portiile imense placate cu aur. L-am auzit pe Nibor chicotind usor si l-am intrebat ce-i asa amuzant.

– Nimic, printesa Reyinia! chicoti si mai tare.

– Nu, nu si tu, te rog. Le spun doar asa pentru ca asa ma stiu. Te rog, voi fi mereu Arret a ta, si nu micuta Reyinia. I-am dat un pumn in burta si s-a prefacut atat de bine ca il doare, incat aproape l-am crezut. Aproape.

– Bine, dar este numele tau din nastere. De ce nu-ti place?

– Ma leaga prea mult de trecut. L-am privit trist, gandindu-ma la durerea simtita cand am fost abandonata. Te rog, Nibor, promite-mi ca macar tu nu o sa ma abandonezi vreodata.

M-a privit bland, ochii lui de culoarea cerului exprimand sinceritate.Mi-a zambit, imbarbatandu-ma, si mi-a soptit la ureche:

– Iti promit, orice ar fi, voi fi acolo pentru tine. Iti promit ca nu te voi abandoma, Arret. Mi-a strans mana in timp ce i-am sarit in brate. Imbratisarea ne-a fost intrerupta de garzile ce se apropiau.

Cand am vazut o batrana cu riduri adanci si par balai, aproape alb, atentia mi-a cazut pe rochia lunga si pompoasa. Mi-am dat seama ca eu, in acei pantaloni scurti, eram mult mai mult decat vulgara. Perioada rochilor infloritoare, imperiale si cu multe modele era la moda. Ce sa spun ca lungimea minima era pana in pamant. Batrana ce avea o rochie modesta, de un bleumaren superb, veni si imi spuse un "Pe aici". Am urmat-o incet. Coridoarele lungi si interminabile mi se pareau o risipa. Ce rost are sa ai atatea camere poleite cu aur, daca nu sta nimeni in ele si le ti doar de frumusete? Dupa cateva minute bune de mers, mi-am dat seama ca sunt doar eu si batrana, ce mergea pur si simplu. Unde era Nibor? Nu ar fi disparut de buna voie fara sa ma anunte. De asta sunt sigura.

M-am oprit si am intrebat-o raspicat pe batrana unde este prietenul meu.

– Prietenul tau? Adica ucigasul cu sange rece? Imi spuse cu o retinere oarecare.

Pentru ei, da, este un ucigas. La fel sunt si eu. Dar pentru mine, el este prietenul meu cel mai bun.

– Da, vreau sa stiu unde este, i-am raspuns.

– Nu iti face griji, ne-am dat imediat seama ca el te tine ostatica si nu te lasa acasa, asa ca l-am inchis.

Mintea mi-a paralizat.

– Ati ce? am zbierat eu. Sunteti nebuni de legat, Nibor e prietenul meu! Nu ma tine ostatica! Sunteti dusi! Nu fac nimic pana nu e si el! Si cu asta, am fugit inapoi. Nu am privit-o pe batrana ce sunt sigura ca a avut sperietura vietii ei.

Coridoarele erau parca un labirint. Fugeam, insa nu stiam incotro. Nu imi mai amintesc drumul de intoarcere. Auzeam pasi din ce in ce mai tare. Se indreptau catre mine. Am fugit in prima camera din acel coridor. Am cercetat cu ochii un loc in care ma puteam ascunde. Sub pat? Prea clasic. In sifonier? Prea ingust. Dupa perdele? Prea copilaresc. Atunci am observat balconul. Am pasit rapid si totusi atent catre el. Minunat. Cred ca eram la etajul al patrulea. Puteam sa sar, dar faceam zgomot si ma gaseau. Asa ca m-am catarat pe zidul de culoarea stejarului. Nu puteam sa urc foarte mult, asa ca am stat intr-un loc din care nu ma puteau vedea daca se uitau la geam. Intrarea in alta camera se excludea. Am asteptat pana cand pasii s-au departat. Reusisem. Sunt un geniu, ar trebui sa primesc chiar si un premiu!

M-am apropiat usor de camera de unde venisem. Trebuie sa ma gandesc unde sunt temnitele. Amintirile mele din copilarie erau vagi, totusi mi-am amintit cand dadaca imi spunea sa nu ma duc la ultimul etaj al castelului, caci acolo sunt monstruleti. Poate la asta s-a referit. Oricum, alta varianta nu am, asa ca trebuie sa o incerc pe asta.

Cand am pasit in camera din nou mi-am dat seama ca habar n-am cum sa ajung la ultimul etaj. Am iesit usor si m-am trezit cu vreo suta de gardieni inarmati ce se uitau la mine. Tot holul era impanzit de ei. Eram inconjurata. Se pare ca ascunzatoarea mea nu a fost foarte buna. Am analizat situatia. Sa ma lupt cu ei nu-mi convenea, eram depasita numeric si nu-mi place sa-mi patez mainile cu sange nevinovat. Sa fug, n-aveam unde. Singura solutie era sa ma predau. Totusi, aceasta posibilitate nu-mi convenea deloc.

– OK, ok, ati castigat. In momentul acela in fata mea se infatisa chiar regina Notira. Inalta, impozanta, cu umeri lati, rochia aceea stramta nu o avantaja. Figura triumfatoare. Parea mai tanara ca niciodata, desi avea cateva riduri in plus. Totusi, am putut observa ca la baza scalpului se conturau usor niste fire albe. Pielea alba era acoperita de materialul scump al rochiei. Pantofi cu toc. Ochii aceia negri erau inca nestapaniti. Puteam observa ura in ei. Buzele i s-au conturat intr-un zambet malefic. Ochii au inceput sa-i straluceasca Nu era nici de cum pe moarte. Mincinoasa. Prefacuta. Ipocrita. Mama mea. Se apropie de mine incet si-mi spuse, luandu-ma de par:

– Te-am imbracat mai bine de atat, si acum esti o vulgara musculoasa.

Aproape am pufnit in ras. Dintre toate replicile pe care le putea spune la prima intalnire, aceasta era cea mai penala. I-am raspuns, incordandu-mi corpul pentru a-i dezvalui mai bine muschii mei:

– Induiosator, regina. Se pare ca cineva de aici nici n-a putut sa aiba propriul copil, asa ca a adoptat unul...

– Netrebnica nerecunoscatoare ce esti tu, te-am crescut ca pe propria mea fiica, si tu nu ai putut accep...

– Ce sa accept? Ca v-a durut mana sa ma luati inapoi? Acum, mai bine mi-ati spune unde este Nibor daca nu vreti sa aveti niste pierderi umane!

Nici nu clipi cand i-am spus asta. Am auzit doar un " Duceti-o la brunet". Perfect. Imediat ce vom fi impreuna vom evada din acest castel si nu ne vom mai intoarce vreodata. Niste paznici m-au condus pe un holul prin care intrasem in camera. Deschise un fel de usa secreta si ma pofti sa intru in ea. Am coborat mai multe trepte ce parca nu se terminau.Am ajuns intr-un loc intunecat, unde am fost practic aruncata la pamant de catre gardieni. Ce nesimtit! Simteam cum picioarele lor se asaza pe trupul meu si ma imobilizeaza. Asadar, vor bataie. Asta vor primi. Dintr-o lovitura m-am eliberat. Imediat am creat un foc pentru a lumina si am auzit un scancet slab. Inima mi-a inghetat cand l-am vazut pe Nibor incatusat.

Era o mare diferenta intre Nibor de acum 20 de minute, si Nibor de acum. Pielea sa capatase o nuanta de mov inchis. Vanataile ii acopereau fata. Statea intins pe o saltea improvizata, arcuindu-si spatele si strangandu-si genunchii la piept. Dar nu era tot. Parea mult mai slabit. Neajutorat. Am alergat in directia lui si l-am luat in brate. Gemea de durere. Tot corpul il durea. L-am eliberat imediat, simpla mea atingere il ranea nespus…

Bratele erau amortite. Le-am tipat gardienilor ce se aflau inca acolo sa-mi spuna ce a patit. Un simplu " Nu stim" si mi-a fost indeajuns cat sa ma aprind. La propriu. Camera a fost imediat luminata de focul creat de mine. In acel moment gardienii au fugit, iar eu dupa ei. L-au ranit pe el, pe prietenul meu, si trebuie sa plateasca pentru asta. Nimeni nu se ia de vreunul dintre noi fara ca celalalt sa nu se opuna.

Imediat temnita s-a umplut de alti gardieni, iar in cele din urma, regina si-a facut aparitia. Am privit-o cu dispret, in timp ce am numit-o nenorocita fara nici macar o retinere.

– Nu o sa mai vorbesti asa cu mama ta dupa ce o sa-ti spun ca prietenul tau este pe moarte.

Am impietrit. Genunchi au inceput sa-mi tremure involuntar si am fost pusa in fata unui adevar crud: Nibor arata foarte rau. L-am analizat inca odata. Incerca sa-mi spuna ceva, insa nu a putut. Am simtit cum inima mi se sparge in mii de bucatele. Nu am fost acolo cand a avut nevoie. O clipa de neatentie si uite cum a ajuns acum. Doamne, n-a trecut nici macar o jumatate de ora! Si totusi, baiatul din fata mea era mult prea schimbat. Ce puteam sa fac? Nici macar nu stiu ce are. Judecand dupa simtomele sale nu a fost batut. Nici nu avea cand sa fie batut in conditiile in care timpul a fost scurt. Am cautat urme ale injectarii vreunei substante pe corpul sau.

Inima mi-a inghetat cand am privit pe gatul sau pe care odata il muscam in joaca doua intepaturi mici. Sarpe, asadar. Judecand dupa forma si marimea lor, un sarpe veninos si necunoscut mie. Mi-am luat inima in dinti si m-am abtinut sa nu sar la gatul ei.
–
Ce vrei? am spus plin de dispret.

Zambi.

– Ce vreau? Vreau ca tu sa-ti reocupi locul de printesa al Taramului Celor Patru Anotimpuri.

Sa ce? Eu? Printesa cea buna ? Nu am apucat sa continui, caci m-a intretup:

– Reyinia, prietenul tau este foarte bolnav, nu vezi si tu? Veninul de sarpe-coral este foarte puternic si-l omoara in cateva ore. Daca vrei sa-l salvezi, trebuie sa accepti oferta mea. Bineinteles, nu iti cer imposibilul, dar atata timp cat noi vom trai, vreau ca tu sa devi printesa de odinioara. Nu-ti face griji, eu cu taicatu' o sa ne ducem in cateva luni.

Mi-am cantarit atent optiunile. Moartea lui Nibor nu era o optiune. Sa fug, luandu-l pe el cu mine? Nici nu stiu ce antidot i-ar trebui, iar cateva ore sunt insuficiente. Am respirat greoi si l-am observat pe Nibor cum se chinuie sa spuna ceva. Nu reusea in schimb. Starea i se agrava in fiecare secunda.

Nu se poate, regina asta este diabolica. Vrea sa fiu printesa. Si din nefericire pentru mine, asta este singura optiune. Dar cum? De ce vrea Regina ca eu sa fiu printesa, dupa cate morti am facut? Cum de imi propune asa ceva? Oare moartea i-a luat mintile? Monologul mi-a fost intrerupt de catre scancetul neajutoral al lui Nibor, ce-mi spunea sa nu o fac. Il puteam vedea cum se chinuie sa spuna mai multe, insa nu putea. Cuvintele nu-i ieseau. I-am pus un deget pe buzele aspre.

Am simtit un junghi in inima. Ma durea nespus sa-l privesc asa, neajutorat. Involuntar, o lacrima mi-a curs pe obrazul fierbinte.. Regina a venit mai aproape.

– Fac ce vrei tu, dar salveaza-l.

In urmatoarele clipe mai multi gardieni l-au luat pe Nibor si pe mine. Regina ne-a urmat intr-o parte a palatului destinata exclusiv pacientilor. Un fel de mini spital. Trupul aproape dezgolit al lui Nibor a fost uns cu fel de fel de unguente urat mirositoare. I s-a injectat un antidot in brat. In urmatoarele ore starea lui se ameliora putin cate putin. O slujnica mi-a spus ca va trebui sa faca injectii cu antidot zilnic, timp de doua saptamani. Desi petele vor disparea in urmatoarele zile, veninul va mai fi prezent cel putin cateva saptamani. Am oftat si el mi-a prins mana intr-a lui. Ma durea sa-l vad asa, insa nu stiam cum sa-l ajut mai bine decat sa fac ce-mi zicea regina. Am petrecut acea seara in micutul salon alb in care Nibor trebuia sa stea. Desi regina aproape mi-a ordonat sa plec si sa ma duc in camera special amenajata mie, nu am miscat un deget. Pana la urma se plictisi si ma lasa in pace. Gardieni nu ma lasau nici o clipa in pace, chiar daca stateau la usa, prezenta lor tot ma deranja. Il priveam atent, la fel facea si el. N-aveam nevoie de cuvinte, si oricum n-am fi vrut ca gardieni sa auda ce vorbeam.

Desi Nibor se stradui sa-mi spuna sa dorm in patul lui, i-am zis ca nici sa nu se gandeasca. Astfel am stat pe un scaun destul de comfortabil langa patul lui. Imi zambi cand l-am sarutat usor pe frunte.

– Daca as putea, te-as gadila.

Am ranjit si mi-am plimbat usor degetele pe pielea lui afectata. Desi nu indrazneam sa-l gadil cu adevarat, nu puteam sa nu-i ating pielea catifelata.I-am mangaiat parul negru pana cand acesta adormi in final. Abia atunci am indraznit sa inchid si eu ochii.


Urmatoarea zi m-am trezit cand regina dadu buzna in salonul in care mi-am petrecut noaptea. Cu o fata triumfatoare, aceasta-mi spuse:

– In curand va fii incoronarea, si n-am sa permit sa mai umbli in asemenea haine.

Mi-am arcuit sprancenele, nedumerita.

– Dar ce au hainele mele? Este chiar penibila. Ba nu, eu sunt. Eu sunt cea in pantaloni scurti pe langa toate doamnele in rochii pana in pamant,daca e sa privim lucrurile asa.
Ai spus ca faci ce vreau eu. Nu uita, prietenul tau este la mana mea si oricand pot intrerupte tratamentul si sa-l las sa moara. Asa ca mai bine mai urma, n-o sa dispara de acolo amicul tau.

La cat de tare a tipat, ma mir ca nu s-a trezit Nibor. I-am aruncat o privire si o soapta, mai mult pentru mine, decat pentru el: o sa ma intorc imediat. Inconjurata de tot alaiul de gardieni, regina ma conduse intr-o camera uriasa, plina de... rochii, materiale, accesori, ate si ace, si cred ca tot ce era posibil si imposibil in materie de vestimentatie. Am oftat usor. O slujnica veni si ma masura. Nu si-a retinut dezgustul fata de hainele mele rupte si patate." O sa avem de lucru, majestatea voastra" si bla bla bla. Imi lua masurile din cap pana in picioara, ma cantarii si tot felul de prostii. Nici macar o fereastra in aceasta camera, dar fiecare perete era acoperit de o oglinda uriasa. Bineinteles, te puteai observa doar intr-una dintre ele, caci celelalte ereau acoperite ba de umerase, ba de cufere pline cu accesorii sau mai stiu eu ce. Desi volumul de lucruri era imens am putut observa totusi o oarecare ordine. Nu era chiar o dezordine totala, dar asa mi se parea mie. Am privit ingrozita cand slujnica mi-a spus sa aleg cateva culori pentru rochia de astazi. Toate nuantele posibile erau acolo. Se pare ca totusi regina nu mai avea rabdare cu mine si se apropie rapid. Am privit-o in ochii plin de dispret.

– Nu vei purta o rochie mai mult de o zi, m-ai inteles?

Am aprobat dezgustata. O rochie si o zi? Nu prea merg in aceeasi propozitie. Obisnuiam sa port aceeasi pantaloni scurti si trei saptamani, dar o rochie pe zi? Cata lipsa de material, cat timp irosit pentru asemenea rochii. Slujnica imi reaminti sa aleg culorile pe care le doream pentru rochie. Fara sa ma gandesc, am spus primele culori venite in minte: rosu, negru, oranj. Slujnica stramba imediat din nas si-mi spusese ca nu sunt bune. Adica, imi spune sa aleg si dupa ca nu sunt bune? Toate aceste lucruri ma dau peste cap. O ultima varianta, rosu si negru.

– Bine, dar de maine o sa te ajut eu la alegerea culorilor.

Adica o sa alegi tu, ipocrito! Regina ii dadu indicatie pentru o alta rochie, cea in care urma sa fiu incoronata. Am ascultat atent pretentiile ei: cu trena lunga, de culoarea smaraldelor, cu fir din aur si modele de inspiratie romana. Mai insira si niste lucruri pe care nu le-am inteles, iar apoi imi spuse ca ma pot duce in salon. Aproape am fugit in directia salonului, macar invatasem unde este acesta. Coridoarele lungi si imense nu-mi erau de folos, dar alergam destul de repede, asa ca in scurt timp am ajuns,

Nibor era deja treaz. Ma intreba, cu mai multa putere in voce, dar totusi slabit, unde am fost. I-am putut citi ingrijorarea pe chip. I-am dat unul dintre zambetele mele linistitoare.
– Regina vrea sa ma transforme si intr-o papusa cu rochii lungi. Pantalonii mei nu-i prea plac.

- Arret, eu.. ma simt atat de vinovat ca tu faci astea pentru mine. Vocea ii tremura. Daca nu as fi fost bolnav, tu n-ai suportat chinurile astea. Iti promit, Arret, ca imediat ce ma pun pe picioare evadam si ne ducem acasa.

- Nu, Nibor. Am promis ca o sa fiu printesa pana la moartea lor, si criminalii adevarati isi respecta promisiunile, ai uitat?

-Si daca mor la pastele cailor? De unde stii ca-s pe moarte? incerca sa mai spuna mai multe, insa glasul i se pierdu de durere.

Imediat am fost langa el, linistindu-l.

– Ei, gata gata, nu esti inca sanatos. O sa stam aici, Nibor. Nici mie nu-mi convine sa port rochii lungi pana in pamant, dar nici sa te vad in halul asta. Ai sa vezi ca va fi bine. L-am luat usor in brate, zambindu-i. Imi ranji, si in clipa aceea degetele sale alunecau usor, gadilandu-ma.

Nu era nici pe departe gadilatul sau de odinioara, cand ma durea burta de ras, dar pentru el acum era un efort imens. L-am rasplatit in aceeasi masura. Jocul nostru, pe care-l practicam de mici copii, a fost intrerupt de o alta slujnica ce ma anunta ca rochia este gata. Dupa ce imi sopti un " abia astept sa te vad in ea" am plecat rapid sa iau rochia. Eschivam putin, totusi pasii mei o luau la goana. Poate era mai degraba dorinta de a-i arata lui cum imi sta, decat rochia in sine.

Am ajuns din nou in incaperea cu o mie de matasuri- asa am denumit-o datorita materialelor preponderente. Am ramas inmarmurita cand slujnica imi intinsa o rochie de un rosu aprins. Corsetul avea mici fundite negre, iar la brau o curea lucioasa, de culoarea abanosului, isi facea simtita prezenta. Din fericire pentru mine, aceasta rochie nu avea vreo trena lunga. Partea inferioara era decorata cu pietricele poleite pe ea. Era... minunata, trebuie sa recunosc. Insa, pentru o lupta, era mai bine daca as fi fost goala. In conditiile in care oricum nu aveam sa mai lupt o perioada, cred ca rochia nu reprezenta un mare dezavantaj.

Mi-am amintit de copilaria mea, cat de mult iubeam aceste rochite! Daca e sa fiu sincera, si acum imi plac, numai ca le gasesc inutile. Am simtit cum slujnica imi da la o parte hainele si imediat i-am luat mainile de pe mine.

– Sa nu imi spuneti ca o sa va imbracati singura cu aceasta rochie.

Am realizat imediat ca avea dreptate.

– De imbracat, nu, dar de dezbracat pot sa ma dezbrac si eu.

Am auzit un "Asta pentru ca n-ai rochie" insa am ignorat-o. Mi se parea ciudat sa ma dezbrac in fata altcuiva decat a lui Nibor. Eram atat de obisnuita cu prezenta lui, incat nici nu ne mai oboseam sa ne schimbam separat. Imi cunostea trupul la fel de bine pe cat eu il cunosteam pe-al lui. Exact ca fratii, fara vreo pudoare atinsa, desi amandoi nu mai aveam de mult 10 ani.

Astfel dezbracarea mea nu a durat mai mult de 5 minute. Ce avea sa urmeze, in schimb, a durat vreo jumatate de ora. Simteam ca innebunesc pana cand imi prinde toate firele corsetului. Dupa asta nu ma lasa sa plec imediat. Ma conduse in camera alatura.

Acolo, slujnica, al carei nume era Suddon, imi pieptana parul mult prea scurt.

– Parul dumneavoastra nu se asorteaza cu rochia.
Am privit-o ciudat. Adica pana si parul trebuie sa se asorteze? Sper ca nu se asteapta sa-l vopsesc in fiecare zi in functie de ce rochie am pe mine...

– Va trebui sa va lasati parul lung, majestate.

Nu avea nici un rost sa-i indrug ca nu imi mai voi lasa parul lung vreodata, asa ca am aprobat nepasatoare. Imi mai dadu cu un parfum dulceag si-mi contura buzele cu rosu. Ultimul pas au fost bijuteriile. O pereche de cercei mult prea grei, trebuia sa port cercei voluminosi caci “trebuie sa existe ceva care sa monopolizeze privelistea, ca lumea sa nu observe parul nepotrivit” . Un cadru oval incadra medalionul cu insemnele regale: patru trandafiri, fiecare reprezentand cate un anotimp: unul portocaliu pentru toamna, unul alb pentru iarna, unul verde pentru primavara si unul rosu pentru vara. Slujnica imi spusese ca cele patru inele vor fi purtate la incoronare, precum si medalionul. Cand ma termina de aranjat nici nu m-am uitat in oglinda; m-am reintors in culcusul meu.

Capitolul II: Intrusul, partea II

Cand Nibor ma vazu, am simtit ca toata osteneala a meritat. A amutit de uimire, cred ca nu stia daca sa-mi spuna ca arat fabulos, sau ca nu se potriveste deloc cu mine. A ales a doua varianta, spre deliciul meu.

Am petrecut dupa-amiaza povestind si depanand amintiri cu el.Cand obosi, mult prea devreme pentru mine, l-am lasat sa doarma linistit in patul alb. Avean 2 posibili: fie ma holbam la el dormind, cu riscul de a-l trezi, fie faceam un tur al castelului. Am ales a doua varianta si am iesit usor din incapere. Nu puteam sa alerg din cauza rochiei mult prea grea si impopotionata, asa ca am ales o plimbare usoara.

Am incercat sa-mi amintesc unde era fosta mea camera. Etajul 3 sau 4, caci imi placea sa urc scarile. O serie de amintiri m-au cuprins si am devenit putin melancolica. A reveni aici dupa atata timp nu e ceva usor. Acum cateva zile, pe vremea asta, ma antrenam cu Nibor, sub privirile maestrului Sisied.Lucrurile s-au schimbat foarte mult de atunci, practic, de cateva zile. Nici macar palatul asta nu mai e la fel. Toate s-au schimbat, fir-ar ele sa fie! Si eu tot nu-mi gasesc locul. Oare unde apartin? Viata mea este la Curtea Regala, domnind peste acesti supusi slabi de ingeri? Sau apartin lumii intunecate, servind raul si omorand fara scrupule? Sunt doua lucruri total opuse, de ce-mi este asa de greu sa ma decid? Am doua personalitati, ce se pot adapta foarte bine ambelor cai. Dar mie, unde mi-e lumea ce ma asteapta cu adevarat? Unde apartin intru totul? In niciuna dintre acestea, sigur. Dar alta varianta nu am.

Asadar, care imi este destinul? Sa ma zbat in aceste doua lumi paralele, chiar opuse? Sa incerc sa fac un echilibru intre cele doua? Sau pot sa aleg una, in care sa traiesc pe vecie. Dar asta ar insemna sa am mereu acel sentiment de "imi amintesc cand la..." si nu vreau. Asadar, ce pot face? Sunt doar o fata, o amarata de fata.

Ba nu, nu esti, incerca vocea mea interioara sa-ti spuna. Esti printesa, si nu una oarecare. Ai drepturi, ai facilitati. Poti cumpara de 10 ori palatul in care te afli si sa mai ai si bani. Pe langa asta, esti o razboinica neinfricata si curajoasa. Poti dobora pe oricine, esti mai sprintena si rapida chiar decat Sisied.
Dar nu la fel de puternica! am tipat eu.

Si ce daca? Puterea nu e totul.

Mi-am ignorat vocea interioara si am continuat plimbarea mea. Etajul 4, foarte bine. Inainte de intrarea in acesta era scris pe o placuta aurita "Etajul roial" si emblema familiei noastre. Pe pariu ca aici trebuie sa fie fosta mea camera. Incearca sa-ti reamintesti, Arret. Unde era oare?

Cateva servitoare se uita la mine atat infricosate, cat si cu admiratie. Uitasem ca rochia era cea care imi dadea o aura imperiala. Le-am privit cum se departau incet, toate infara de una. O batrana cu o expresie atat de familiara imi intindea bratele catre ea. Instinctiv, m-am lasat abandonata in aceea imbratisare calda. M-am simtit, pentru prima oara, acasa. Mainile femei ma strangeau si am inceput sa zambesc. Nu am nici un habar cine este, insa prezenta acesteia imi da o stare de comfort. Cu lacrimi in ochi, batrana rupe imbratisarea si-mi spune.

- Iti mai amintesti de batrana ta doica Estelle?

Am inmarmurit. Ea, ea ce avea grija de mine, cea care ma rasfata si ma lua cu mine peste tot. Cea care imi spunea totul cand ceilalti imi ziceau" Esti prea mica pentru a intelege" . Cea care ma ingrijea ca o mama si ma iubea nespus. Cea care era acolo atunci cand am fost rapita.

-Stella, Stella! am reusit sa spun in timp ce ma intindeam din nou spre ea. Imbratisari calde, pline de dragoste materna. Era ea, doica mea, Stella, cum o porecleam adesa, desi mereu auzeam de la mama ca numele ei este Estelle. Oricum ,niciodata nu am ascultat decat de Stella, si nici decum de cei pe care ii numeam parinti.

Cand am rupt imbratisarea Stella mi-a soptit sa o urmez. Dupa un hol lung, am ajuns in ceea ce odata era camera mea. Atat de neschimbata, de parca nu ar fi trecut atatia ani. Peretii rosii erau acoperiti de picturi facute de mine. Desene abstracte si copilaresti. Mobila veche si mica, de copii. Totul era atat de copilaresc incat imi inducea o stare de bine. Nici macar patul meu cu baldachin alb nu se schimbase. Asternuturile cred ca erau indentice cu cele de acum multi ani. Am sarit in bratele Stellei, multumindu-i pentru ca m-a condus aici. Am sarit in pat, asa cum obisnuiam sa fac mai de mult. Am privit tavanul, insa mai avea stelele pe care eu personal le decupasem si le lipisem acolo. Nimic nu se schimbase, absolut nimic. Stella ma privy bland si totusi speriata; ma stranse aproape de ea. Puteam sa simt ca ceva nu este inregula cu ea. Am deschis gura sa spun ceva, insa cuvintele nu mi-au iesit. Mi se parea ca trece o eternitate, insa din clepsidra timpului se scurgeau doar minute. Ii priveam ochii atat de blanzi ce ma incalzeau nespus si numai puteam sa spun nimic.

Amintiri ce le credeam de mult pierdute mi-au revenit in cap. O fetita ce isi lasa parul extrem de lung sa fie pieptanat de o doica zambitoare. Eu si Stella. O alta scena. Eu, cam pe la 4 anisori, jucandu-ma cu un baietel cu par blond. Am incercat sa-mi reamintesc cine era, caci in visele mele mai aparea acest copil. Alta imagine. Eu, impreuna cu doua fete, la plaja. Oscilam intre a face castele de nisip si a inota. In toate zambeam si eram extrem de fericita. Urmatoarea scena era constituita din mine impreuna cu Regina, asa-zisa mama mea. Nu zambeam, stateam solemna, in asteptarea nu stiu cui om sus-pus. Trebuia sa nu ma agit sau sa zambesc prosteste. Plecaciunea mult prea repetata era indispensabila. Multe scene fara inteles. Flori. Matase. Fluturi. Zambete. Cele mai frumoase lucruri sunt cele mai simple.

Incet, incet, visele mele au pierit usor; realitatea a luat locul fanteziei. Ma aflam in camera mea de odinioara in bratele Stellei.

-Regina nu vrea ca eu sa vorbesc cu tine, insa n-am putut. Trebuie sa plec, domnisoara, imi spuse aceasta.

Am privit-o cum pleaca si am simtit cum un junghi mi se pune in inima. De ce nu voia regina sa vorbesc cu ea? Credea ca are sa ma influenteze, sau ca am sa evadez cu ajutorul ei? Cu siguranta ma subestimeaza, nici nu stie ce pot si ce nu pot. Am stat asa mult timp in camera mea, gandindu-ma. Gandul imi zbura aiurea, la Stella, la regina, la vechea mea viata, la Sisied, la Nibor, si la multe alte lucruri . Fara sa-mi dau seama, am adormit in fostul meu pat. Decand n-am mai dormit intr-un asemenea rasfat? Poate de prea mult timp…

Somnul mi-a fost furat multe ore mai tarziu. M-am trezit buimaca, inca in rochia pompoasa, incercand sa-mi limpezesc ochii. Intuneric bezna. Am cercetat cu privirea camera obscura in cautarea unui ceas. In incercarea mea de a afla ora, am auzit un zgomot sumbru. Cineva ma urmarise in tot acest timp. Am inghetat, incercand sa ma gandesc cine ar fi avut asemenea intentii asupra mea. Intunericul ma ajuta, ochii mi se obisnuiau deja si puteam cauta cu privirea orice prezenta. Usa de la camera era deschisa. Mi-am dat jos incaltarile pentru a fi sigura ca nu fac nici un zgomot. Am pasit usor, incercand sa fiu atenta la tot ce se misca prin jur. M-am dus dupa usa pentru a observa activitatea pe timpul noptii. Sau mai bine zis non activitatea. Sigura pe mine, am iesit fara sa ma mai asigur pe usa, incercand sa gasesc pe cineva. Am facut cativa pasi pana cand m-am impiedicat de ceva, si astfel am cazut. Mai bine zis, m-am impiedicat de cineva.

Am tipat cand mi-am dat seama ca cineva se uitase tot timpul la mine in acest timp. In patru labe, un baiat cam de varsta mea se uita la mine speriat de parca vazuse o fantoma. Am continuat cu tipatul, neintelegand ce facea tipul asta la mine in camera.

Mi-a pus mana la gura si mi-a dat un branci la mine in camera.

- Taci, sau vrei sa scoli tot castelul? Imi spuse acesta.

- Cine naiba esti si ce cauti in camera mea? Am zbierat eu.

N-am apucat sa spun mai multe caci baiatul ma imbratisa. Nu inteleg nimic, ma spiona, si acum ma imbratiseaza? Cine se crede, pe bune? I-am indepartat rapid mainile de pe mine si am incercat sa-i dising trasaturile prin intunericul noptii. Un par blond, mult mai scurt decat al lui Nibor. Si mai inalt decat el. Pe putin 1,72 cm. N-am putut distinge culoarea ochilor, oricum, ceva deschis.
- Reyinia, mi-ai lipsit atat de mult! Uite-te la tine cat de frumoasa ai ajuns-

- Hei, hei, ma cunosti?am spus eu ametita. Cine era, si de unde ma cunostea?

- Nu-ti mai amintesti de mine, asa-i printesa mea? Imi sopti cu o voce suava.

Oho. Cine se crede tipul asta de ma numeste printesa lui?

- Nu am nicio amintire cu tine, in primul rand, asa ca nu stiu cine dracu’ esti si de unde ma cunosti sau ce faceai in camera mea, si in al doilea rand, nu sunt printesa nimanui!am tipat eu.

- Oho, numele de Divad iti spune ceva? Imi zambi triumfator.

Nu. Nu-mi spunea nimic. Am dezaprobat usor, incercand sa caut in sertarele creierului meu amintiri cu acest nume. Ceva vag. Baietel blond, probabil el, si ca-mi petreceam uneori timpul cu el. Nimic mai mult. L-am privit adanc in ochi- o familiaritate linistitoare, dar nimic mai mult.
Deodata, isi schimba pozitia in care se afla si ma saruta usor pe frunte. Pe bune? L-am plesnit.

- Pentru ce a fost asta? Ma intreba iritat.

- Pentru ca m-ai sarutat, idiotule! I-am raspuns la fel de iritata.

- Te cunos decand aveai cateva luni, Reyinia! Obisnuiam sa ne jucam impreuna, printeso!

Ahh. Deci el e tipul ala din amintirile mele. Nimic special pana acum. Ce voia de la mine? Un autograf, o poza cu mine, sau ce? Dintr-o data, tipul de langa mine parca intra intr-o transa adanca. Ochii nu ii mai erau atenti si mintea pierduta. Probabil se gandea la ceva, dar tocmai acum? Isi muta privirea atent la mine. Imi analiza apoi in detaliu fiecare particica. Uram asta, dar nu indrazneam sa-i atrag atentia. Deodata, realiza ceva, pupilele i se dilatau. Deschise gura sa spuna ceva, dar cuvintele nu-i ieseau. Deschisese si inchisese gura de mai multe ori, incercand sa articuleze ceva, insa nu reusi.

-Tu chiar nu stii ce se intampla, nu? Ma intreba acesta cu speranta in ochi.

Am dat din umeri.

-O sa aflii maine, printeso! Imi spuse inainte sa-mi arunce un zambet jucaus. Iesi repede din camera mea. Ma lasa nedumerita, in intunericul noptii, spre enervarea mea. Am aruncat dupa el cu primul lucru pe care l-am apucat, insa usa era demult inchisa.

Am stat pe podeaua rece mai multe minute in sir. Incercam sa fac conexiuni. Sa inteleg mistere antice. Analizam ipoteze superfantastice. Dar pana la urma, nu intr-o lume superfantastica traim cu totii?

Ziua de astazi urma sa fie lunga. Foarte lunga. Daca zilele trecute au mai fost cum au mai fost, cu lectii plictisitoare de conduit si maniere, astazi era ziua cea mare. Ziua in care cei de la castel si regina vor vedea fructul muncii mele. Ziua incoronarii mele. Vremea incepea sa se raceasca usor usor.

Sudden ciocani la usa inainte sa paseasca. Mi se parea inutil de multe ori, da asa cerea protocolul. Si, ca o printesa ce eram, trebuia sa ma supun. M-am instalat de tot in fosta mea camera si nu am vrut nici o alta imbunatatire. Patul meu era perfect ca si marime si inca mai aveam putin loc in el, asa ca puteam supravietui. Mi-am privit rochia imperiala. Regina isi schimbase doleantele pe parcursul zilelelor in privinta rochiei; de la verdele-smarald trecuse la turcoaz-pal si pana la urma, sau cel putin pana acum se opri la un auriu puternic pentru a marca regalitatea. Decolteul patrat, specific acelor vremuri, era conturat de o dantea fina de culoarea ciocolatei negre. Manecile lungi si bufante pastrau modelul corsetului: patru trandafiri ce isi croiau drumul unul prin altul, fiecare pentru un anotimp. Emblema familiei. Fusta era simpla, lunga, nu foarte voluminoasa, ceea ce m-a bucurat enorm. Aceeasi dantela usoara s-a regasit si la capatul rochiei.

Suddon ma ajuta cu imbracatul ei si apoi trecu la machiaj. Nimic mai putin de un machiaj impecabil de care Regina insasi ar fi mandra ( lucru foarte rar). Bijuteriile deja cunoscute imi impodobeau pielea proaspat parfumata. M-am privit o ultima data in oglinda ca o simpla fata. O luptatoare. Peste cateva minute aveam sa fiu incoronata printesa Aserret de Notira. Am insistat, si dupa multe controverse cu regina am stabilit ca nu ma mai intorc la numele meu de Reyinia. Cum Arret suna mult prea “de prost gust, viitoare printesa” am ramas la o variant mult mai lunga, de care nici macar nu stiam ca exista, Aserret. Conventii stupide.

Am pasit usor din camera, insotita de Suddon.

Am intrat incet in Camera Cireselor. Nu stiu exact de ce i se spuna asa, in conditiile in care este camera cea mai importanta, si nici macar nu are vreun tablou cu cirese sau ceva asemanator. Dar nu asta conta. Imediat ce am intrat am simtit cum mii de luminite imi incetoseaza privirea. Pupilele mi se dilatau pe fiecare secunda ce trecea in conditiile in care camera era aproape plina de lume. Erau asezati ca la o nunta, cu un covor rosu pe mijloc pe care nu indrazneam inca sa pasesc. Inima imi batea neregulat si aproape ca imi venea sa dau totul inapoi. Pentru prima data dupa mult timp, imi era frica. Nu simteam vreun pericol iminent, insa in interiorul meu exista ceva ce ma nelinistea. Ceva urma sa se intample. Puteam sa jur asta, insa nu stiam la ce sa ma astept.

Am cautat cu privirea acel chip cunoscut. Impinsa mai mult de Stella, care imi spunea cu privirea ei agera sa merg si sa nu ma mai holbez la lume, am pasit incet-incet. Cu pasi micuti si inceti am continuat mersul regal. Curand, ochii mei i-au intalnit pe cei ai lui Nibor, ce ma incurajau sa pasesc mai departe. Am respirat adanc si am continuat. Inima o lua razna din ce in ce mai tare.

Cand in final am ajuns la capatul incaperii imense regina imi afisa un zambet triumfator. Cea ce ma surprinse si mai mult era tipul pe care il intalnisem acum cateva seri. Ma privea in acelasi timp infricosat, dar si cu o oarecare curiozitate starnita. Pentru cateva clipse m-am oprit; teama ma cuprinse din nou. Am privit-o in ochi pe Stella; daca acum cateva minute ma incuraja acum era si ea cuprinsa de o oarecare frica. Ma privea nelinistita, parca dorindu-si sa faca ceva.

De ce se purta toata lumea asa? Majoritatea celor aflati aici stiau ceva ce eu nu stiam. Era mai mult decat o simpla incoronare? Ce-mi este ascuns de aceasta lume malefica? L-am cautat cu privirea pe Nibor, care parea la fel de confuz precum mine.

Mi-am alungat gandurile rele; pana la urma, ce putea sa mi se intample? Am supravietuit unor atacuri catastrofale si n-am murit. Asadar, trebuia sa arat celor prezenti ca nu ma intimideaza cu privirile lor de catelusi. Mi-am ridicat privirea si am continuat sa pasesc. Am ajuns inaintea reginei si a tipului blond. Cea dintai imi arunca un zambet triumfator. Imi facu semn sa ma asez langa tip, spre surprinderea mea, si apoi deschise gura pentru a vorbi.

-Dragi mei locuitori ai Regatului Celor Patru Anotimpuri, bine ati venit in resedinta noastra princiara, spuse aceasta cu o voce clara si precisa. Lua o pauza, pentru a se asigura ca toata lumea o asculta, si apoi continua. Ne-am adunat in aceasta zi de toamna pentru a oficializa incoronarea printesei Aserret.

Am simtit cum toate privirile se opresc asupra mea. Regina imi facu semn sa ma intorc si sa fac o reverenta. Desi m-am conformat nu am putut sa-i privesc in ochi. Ar fi fost prea mult pentru mine si stiam prea bine asta. Repozitionata la locul meu, am ascultat-o pe regina cu ochii aproape inchisi.

-Inainte de a-ti sustine juramantul de credinta trebuie sa le spui viitorilor tai supusi cateva date despre tine.

Asta este tortura.

Dar n-o s-o las sa castige.
-
M-am nascut cu numele de Reyinia Notira la sfarsitul primei luni de primavara. Am copilarit pana la varsta de cinci ani cu parintii mei intr-o viata indestulata pana cand am fost rapita. De atunci nu mi-a mai pasat de familia mea si n-am trait conform regulilor cu care am fost educata. Insa, acum, la aproape 19 ani sunt pregatita sa-mi asum datoriile pe care le-am neglijat.

Sah mat, regino!

-Repeta dupa mine juramantul de credinta. Eu, Aserret Notira.

-Eu, Aserret Notira.

-Fiica Marianei Notira si a lui Valentin Notira.

-Fiica Marianei Notira si a lui Valentin Notira. Repetatul asta ca papagalul ma enerva destul de mult.

-O sa slujesc cu cinste si credinta Regatul Celor Patru Anotimpuri pe toata perioada in care voi fi desemnata.

-O sa slujesc cu cinste si credinta Regatul Celor Patru Anotimpuri pe toata perioada in care voi fi desemnata.

-Si de asemenea, eu, te iau pe tine, arata cu privirea spre blondut,print Divad, unicul fiu al Revei Nomsi si al lui Alexander Nomsi, sa-mi fi l’ore l’ai pe vecie.
L’ore l’ai? Ce inseamna aceste doua cuvinte? In regatul nostru sunt multe denumiri pentru a desemna relatia de rudenie sau pur si simplu starea in care se afla doi oameni. Insa nu le cunosc si abia imi amintesc cateva de cand eram copila. Ce-ar putea sa insemne oare? Sau mai bine zis ce legatura are asta.
Sa fac pe detectivul. De ce ar vrea regina sa fac un asemenea juramant? Ca sa aiba ceva cu care sa ma controleze. Nu, asta nu, caci e implicat Nibor in asta. Atunci, probabil… probabil vrea sa para nu stiu cum in fata cetateniilor. Oh… sau poate nu. De ce nu-mi amintesc ce inseamna asta? A, da, aveam doar cinci ani cand m-au luat si poate d-aia nu stiu…

Ahh… gandeste, gandeste, Arret! Ce inseamna asta? Gandurile mi-au fost intrerupte de regina ce isi drese vocea, aducandu-ma la realitate. L-am privit in ochi pe blondut- pardon- pe Divad.

Am incercat sa-mi reamintesc chestia pe care trebuia sa o spun. Am deschis gura sa vorbesc, insa cuvintele inca nu-mi ieseau. Am incercat de mai multe ori sa vorbesc. Toate acestea mi se pareau o eternitate, timpul se scurgea atat de greu, insa pentru ceilalti probabil n-au trecut mai mult de cateva secunde pentru a realiza ingrijorarea mea si mai ales faptul ca nu stiam ce inseamna faptul asta. Asa ca mi-am facut curaj si am spus tare si raspicat:

- Eu, Aserret Notira te iau pe tine, print Divad, unicul fiu al Revei Nomsi si al lui Alexander Nomsi, sa-mi fi l’ore l’ai pe vecie.

-Prin puterea investita in mine te declar pe tine, Aserret Notira, Printesa a Regatului Celor Patru Anotimpuri si l’ore l’ai a printului Divad.

Ce naiba am spus ca fac, nu stiu, dar numai conteaza. Imediat toata sala a izbucnit in aplauze exact ca la o nunta. Ar mai trebui sa ma sarute si tipul si-

Si chiar a facut-o. Ma lua in brate, ma lasa in jos si sa ma saruta. Ce am facut!? Mi-am incordat mana pentru a-i da o palma adanca si usturatoare dar mi-o prinse. Wow. Asta mai facuse nimeni pana acum, nici chiar Nibor. Eram inca in bratele lui, lasata in jos, cand imi sopti la ureche sa nu fac vreo scena.

Sa nu fac vreo scena! Tipul asta nu realizeaza ca eu habar n-am ce-am facut. Ma lasa din bratele lui si am simtit ca toata lumea se holbeaza la noi, insa regina ne salva imediat.

-Si acum, ospatul! Spuse aceasta.

Nibor aproape fugi pana la mine, si spre norocul meu, ramasesem doar noi trei: el, eu, si Divad, in toata multimea ce se ducea la mancare. Ce se intamplase?

-Ce dracu’ am facut, Divad? Ce inseamna l’ore l’ai ? l-am intrebat aprinsa foarte tare.

-Si ce a fost cu sarutul ala? Spuse Nibor plin de nervi. Zi! Ce s-a intamplat aici?

- Aserret, tu chiar nu stii ce inseamna l’ore l’ai? Ma intreba intr-un mod foarte innocent. Simteam ca nu vrea sa ma minta. Chiar simteam asta. Insa era o treaba foarte ciudata. Ce facusem?

- Lamureste-ma tu, Einstein. Eu habar n-am ce am facut.

Iar se uita la mine ciudat. Facusem o prostie atat de mare? Chiar am dat de belea atat de tare?

Incerca sa spuna ceva, dar parca cuvintele nu ii ieseau. La naiba, Divad!

-Esti sotia mea, spuse el rapid.

Am privit socata. Divad imi dadu o bautura cu gust dulce sa sa-mi opresc sughitul.
Eu? Sotia lui? Eu, Arret Notira? Asa ceva nu se putea. I-am ras in nas, spunandu-i ca asa ceva nu e posibil si ca glumeste. Nibor era mut de uimire.

-Nu glumesc, printeso, imi spuse pe un foarte serios.

-Hai nu zau, eu, sotia ta? I-am raspuns jucausa.

-Arret.

Am incercat sa-l privesc in ochi sa descoper adevarul. Sa caut o urma de minciuna,
de intentie ascunsa, de rautate. Insa pur si simplu n-am gasit. Iar in acel moment ma lovi adevarul: tot ce spusese avea legatura. Totul…

N-am apucat sa spun ceva, caci in acel moment Divad era pe jos. A fost lovit serios si cineva il batea grav. Am tipat dupa el si in acel moment latura mea de luptatoare a iesit la suprafata. Nu mi-a mai pasat ca eram intr-o rochie incomoda si am sarit la atacatorul sau. Care era chiar… Nibor. Am privit socata. Ce facea ? Incerca sa ma apere, isi iesise din minti?

-Nibor! Am tipat dupa el, despartindu-i pe cei doi baieti.
Baietii astia! Nu mai prostii imi aduc! Nu… Nibor nu. Doar Divad! El e de vina! D
Daca nu s-ar fi bagat in chestia asta probabil Nibor nu ar fi sarit la el!

Astia doi isi aruncau priviri grele. M-am pus intre cei doi si le-am aruncat la randul meu o privire de gheata.

-Ce naiba aveti voi doi?! Am tipat la ei.

-Arret! Tipul asta nu poate fi serios! Spuse foarte nervos. Tu nu esti sotia nimanui!

-Eu n-am ce sa fac! Am fost fortat in acest mariaj! Se apara Divad.
Minunat. Absolut minunat. Deci sunt chiar bagata in acest mariaj despre care habar nu
am. Ce oare mai urmeaza? Un mostenitor?

-Voi doi, calmati-va chiar acum ca-mi da-ti dureri de cap! Divad… spune-mi te rog
mai multe, i-am zis, privindu-l cu ochi tristi.

-Uite, ne spuse el, regina m-a pus sa fac asta. A zis ca nu poti sa fii printesa fara un
print si eu eram cel mai potrivit candidat. Chiar trebuie sa ne prefacem ca suntem impreuna, printeso.

L-am privit usor socata. Eu… eram printesa… aveam si un sot… cand Doamne iarta-ma s-au intamplat toate astea? Acum cateva luni ma antrenam bara la bara cu Nibor, iar acum m-am trezit cu un sot pe capul meu…

Minunat, absolut minunat. M-am uitat neajutatoare la Nibor si abia acum i-am observant hainele elegante cu care era imbracat. Nu mai parea la fel de palid si nici bolnav, dar nu era acelasi. Zambetul i se arcuia usor, nu stia nici el daca sa se incrunte sau… ce sa faca.

Am privit neajutatoare spre o masa libera si le-am facut semn celor doi sa mi se inlature. Nibor imi lua mana intr-alui si ma privi neajutorat, si-ar fi dorit sa spuna ceva, insa nu indraznea, cred ca de fapt, nu avea ce sa spuna.

Am privit imprejur; opulenta castelului ma coplesea doar acum, cand il priveam cu adevarat. Priveam si cu cat mai mult cercetam ma simteam si mai mica. Oameni mascati in haine frumoase cu diferite fete si intelesuri ma privesc non-stop, nu se mai satura de atata ura si invidie. Pana si regina ma priveste cu ura si disperare. Luminile stralucitoare imi intra in ochi si-mi schimba parerea despre lucrurile care mai inconjoara.

Nimic nu mai este la fel si simt cum totul trece pe langa mine fara ca macar sa stiu. Timpul este ucigasul meu lent. Acum putin timp eram intr-o alta si trecerea n-a fost atat de brusca pe cat ma asteptam. Ce inseamna asta? Ca ma descurc? Ca m-am plictisit de ucis? M-am saturat de o viata si vreau alta? Sau…ca sunt o supravietuitoare?

Lumea se schimba. Oamenii la fel. Dar n-o sa las lumea sa ma schimbe pe mine, orice ar fi. O sa fac in asa fel incat zambetul meu sa schimbe lumea. Si oricat de greu ar fi, stiu ca exista solutii.

Insa uneori lumea este atat de falsa si rea incat ai nevoie de o pauza. Super eroi, dar pana cand? Sunt o fire pozitiva de fel. Insa se mai intampla sa-ti pese si de realitate, lumea e rece si nu se schimba. Este prefacuta si la suprafata fara cusururi, insa aparentele inseala. Asadar, acum a venit momentul pentru o pauza. Nu vreau sa mai fiu nimic , vreau o noapte de minciuni si vise. Stiu ca dimineata voi realiza ca visul frumos s-a sfarsit si ca m-am amagit, dar nu ma deranjeaza. Ma mint singura in incercarea mea de a fi implinita, de a gasi un rost. Dar nu ma deranjeaza, nu ma deranjeaza….

Pentru catva nisip din clepsidra timpului voi fi cine doresc eu si nimeni nu ma poate impiedica sa visez.

Uneori,sa te minti pe tine insati este benefic, dar de cele mai multe ori... nu.

Dar nu-mi pasa! Nu-mi mai pasa…

Distrugere.

Sange nevinovat varsat absolut degeaba.

Moarte peste tot. Copii, femei, batrani. Nu conta cine esti. Bogat sau sarac. Fata sau baiat. Adult sau nou-nascut.

Doar moartea conta.

Nimic altceva.

Cand am descuiat usa din camera mea dupa ceva timp in care am fost in Paradis m-am trezit in Iad. Am ajuns prea tarziu pentru a-mi salva tatal. Mult prea tarziu pentru a-mi salva oamenii. Pentru prima data am impietrit. Moartea m-a lovit atat de brusc si totusi senzatia era atat de familiara. Cand am pasit prima data afara din castel eram usor speriata. Castelul era gol tot si nu puteam gasi pe nimeni.

Am fugit prin tot castelul in cautarea lui Nibor insa acesta era de negasit. Intr-un final am gasit pe cineva.

Trupul ii era rece si palid. Fata ii era acoperita cu fire lungi de par, in timp ce sangele ii tatua pielea cu un rosu statut. Am incercat sa-mi abtin socul.

Era ca si cum n-as fi omorat la randul meu pe mine. Dar aici era o diferenta. Prea rar am ucis din dorinta. I-am cercetat atent trupul si ranile. A fost injunghiata in multiple locuri.

Nici un accident. Nici un furt. Nici o intamplare.

Crima. La cel mai inalt nivel.

Am iesit din incaperea in care am gasit-o pe fata si am alergat inapoi in camera mea. Inima imi batea din ce in ce mai tare. Un zgomot puternic s-a auzit imediat ce am inceput sa urc scarile. Am alergat si mai tare. Zgomotele continuau. Mi-am dat seama ca sunt dragoni afara ce nimicesc totul in jurul lor. Nu aveam sa-i las sa-mi distruga poporul. Nu dupa ce tocmai am fost incoronata printesa.

Am cautat in geanta mea ascunsa dupa pat. Parca ar fi fost evaporate. Unde era armura mea?

Un tipat m-a interupt si m-a facut sa-mi caut mai tare lucrurile. Un altul m-a facut sa-mi dau seama ca este timpul sa protejez oamenii pe care ii iubesc. Chiar daca nu i-am intalnit vreodata.
Pentru regina, mama mea adoptive. Pentru doica mea, Estelle. Pentru cel care s-a comportat ca un tata pentru mine. Pentru Nibor. Pentru el. El.
Aproape mi-am smuls rochia si bijuteriile pe care le purtam. Armura i-a luat locul degraba. Eram perfect constienta de tipetele de afara dar nu puteam risca sa nu-mi pun toata armura. Tot costumul era confectionat din piele de dragon impenetrabila. In jurul umerilor, coatelor si genunchilor aveam pusa peste pielea de dragon o topitura dintr-un metal foarte pretios: diamant auriu. De nepatruns. In interiorul acestora se aflau arme pretioase pentru mine, pentru a le folosi in caz de nevoie. Cizmele lungi din acelasi material imi veneau aproape de genunchi, ramanand doar o portiune de piele libera. Mai sus mi-am pus pantalonii negrii de care atarnau diverse arme.” Fusta” de care Nibor facea atata haz era cea mai importanta parte. Materialul de foc vrajit era aproape pana in pamant si prins doar la brau cu o curea neagra. In partea de sus diamantul aurit imi acopera pieptul, lasand sa se vada restul trupului.
Ultimul lucru. Trebuia sa-l gasesc. Sau mai bine zis, trebuia sa le gasesc. Sabia de foc si biciul cu zale erau armele mele. Biciul l-am ascuns in materialul de foc. Eram gata.

Am alergat pana la iesirea din castel pentru a ma confrunta cu Infernul in persoana. Dragoni sufland focul incendiau orasul, iar mai multi oameni incercau sa-i opreasca. Am incercat sa-l gasesc pe Nibor, intrucat el este expertul in dragoni, dar fara success. Sigur este prins undeva la mijloc.

Am alergat si m-am catarat pe un turn inalt al castelului. Am sarit pe mai multe balcoane pana cand am ajuns intr-un punct destul de inalt. Un dragon cu solzi rosii m-a observant si s-a apropiat de mine, scuipand foc imprejur.Anvergura aripilor era destul de mica, astfel am ajuns la concluzia ca este un pui de dragon, nascut probabil de cateva luni doar, dornic de a se afirma in fata celor mai mari.

Ce prostut.

Facand nenumarate cercuri in jurul meu am sarit in spatele sau cand nu era atent. Imediat ce ma simti se zbatu nervos, la asta nu se astepta. Isi pierdu usor inaltimea la care se afla. Din lipsa de experienta scuipa foc catre mine, insa armura ma proteja de flacari. Singurul rezultat a fost ca si-a dat foc singur propriilor solzi. Zbieru de durere, nici el nu stia ce a facut. Tocmai atunci am observat un aspect putin ciudat la dragonul acesta rosu. Doar doua picioare, in loc de patru. Avea o mutatie oare? Era bolnav? In timp ce se chinuia sa ajunga pe pamant, i-am observant si coada la fel de ciudata si neobisnuita. M-am uitat in ochii dragonului. Exprimau doar dorinta de a trai. Si faptul ca era diferit de restul dragonilor. Am putut simtii asta. Atingand pamantul pentru a se putea odihni, mi-am scos biciul si am marcat litera “A” pe o parte a aripilor, intr-un loc aproape invizibil. Avea sa-l tina la pamant, si astfel nu putea ataca pe nimeni, dar, in acelasi timp, il tineam in viata. Voi vedea ce voi face cu el mult mai incolo, cand am sa termin.

Dar nu puteam sa nu remarc un fapt. Daca cei care au trimit acesti dragoni pentru a invada orasul au indraznit sa puna acesti pui la lupta sunt foarte seriosi. Ce se putea intampla? Ce este cu atacul asta?

Nu am apucat sa ma gandesc mai mult intrucat un alt dragon se apropie rapid de mine.

A crezut probabil ca avea sa ma surprinsa, insa pur si simplu am sarit si am ajuns pe spatele sau. Solzii negrii si acoperiti de o substanta sfaramicioasa imi indicau rasa acestei creature: Dragoni de carbune. Stiam perfect care este arma perfecta: focul.

-Aurum no foculum! Am murmurat facand anumite semen cu mana. Imediat in jurul
meu s-a format o sfera de foc usor aurie ce omora bietul animal. Dar nu-mi pasa. Am sarit de pe spatele sau, lasand sfera de foc sa-i intre rapid in piele.

In acel moment m-am trezit inconjurata de cativa luptatori inarmati si de vreo doua ori mai mari decat mine. I-am privit timp de cateva milisecunde, dupa ce i-am atacat prima. Judecand dupa numeroasele curele pline de cutie kunai si shurikenurile aruncate mi-am dat seama ca sunt din Regatul Soarelui. Asadar, o elita de ucigasi. Si de ce nu ma ajuta nimeni?

Pentru ca pur si simplu n-am nevoie. Mi-am scos sabia din ascunzatoarea sa si am inceput o lupta corp la corp cu acei ninja profesionisti. Mai multi dintre ei au incercat sa ma loveasca din spate, aruncandu-si kunaiurile si mai apoi pe ei insisi catre mine. In acelasi timp doi ninja ma atacau din lateral. Am putut auzi cum veneau shurikenuri din fata mea si am recunoscut de indata tehnica. Neavand alta optiune, am sarit cat de sus am putut, evitandu-i. Rezultatul a fost cel asteptat: shurikenurile s-au anulat reciproc, iar ninja au fost lasati confuzi. Inca in aer, mi-am lasat greutatea sa ma ajute sa ajung mai repede la cei cu care ma confruntau. Nepregatiti de atacul meu surpriza le-am barat toate loviturile cu sabia de diamant negru, in timp ce-i lasam sa ma inconjoare. Cand am vazut ca tot mai multi li se alatureaza si lasa deoparte distrugerea cetatii mi-am pus planul in aplicare.

-Ne’bia no foculum! Imediat ce am rostit litania m-am simtit intr-un vartej de foc
ametitor. Pentru ei, nu pentru mine. Trei rotiri si ar trebui sa ajunga pentru acesti ninja. Imediat ce am terminat de invartit, focul disparand, i-am vazut pe cei de fata cum incep sa lupte intre ei. Reusisem din nou. Aceasta tehnica imi permite ca prin intermediul focului cei ce-l urmaresc sa se lupse intre ei, nemairealizand cine este dusman si cine prieten. I-am lasat, indepartandu-ma rapid, stiind ca raul cel mare abia acum urmeaza. Am observant cativa luptatori ce incercau sa tipa piept unui dragon. I-am recunoscut prin emblema casei regale si mi-am dat seama ca sunt de partea mea.

Dragonul cu care se luptau nu era nici macar mare, si nici macar nu zbura. Daramite sa mai scuipe si foc! Singura problema a lor era ca nu aveau habar sa se lupte cu un dragon. Sigur nu au mai avut de-a face cu asa ceva. Apropiindu-ma rapid de creatura tanara si neformata i-am sfartecat aripiile cu taisul sabiei. Cei de langa mine ma privira cu ochi plini de frica. Le-am simtit suspinele uitandu-se urat la mine.

-Cum ai putut sa-l omori atat de usor? Spuse un tip intr-o armura amarata, plin de
frica.

L-am privit stupefiata.

-Cu sabia, am gesticulate spre ea, nu se vede?

-Nu! Tipa altul. Ucigaso!

-Voi sunteti chiar prosti, sau va prefaceti? Am ridicat glasul la ei. Dragonul ala ar fi
putut sa va omoare in orice clipa! Le-am strigat, apropiindu-ma de acestia.
Imediat s-au dat inapoi. I-am putut simti.

-Ce s-a intamplat aici?

Cei patru “soldati” ma privira ciudat.


-Cum adica, nu stii? Spuse altul.

Incercam sa inteleg ce s-a intamplat. Orasul fusese atacat de dragoni si ninja. Cei
din Regatul Celor Patru Anotimpuri nu sunt destul de pregatiti pentru o asemenea lupta. Asadar, acest atac a fost surpriza si dupa un timp indelungat de pace. Inseamna ca ceva s-a schimbat de curand, ceva care a deranjat celelalte Regate. Trebuia sa fie ceva major.

De asemenea, ceva la ar fi trebuit sa fiu si eu de fata. Doar in acest Regat toate lucrurile abstracte se intampla la Curtea Regala, asadar unde sunt si eu. Si eu nu am observant nimic suspect…

Ah, stai, dintr-o nebunie m-am inchis in camera si n-am mai iesit ceva timp. In acele momente au atacat. Dar mi-am dat seama care este tinta tuturor acestor atacuri abia in momentul cand cei de langa au spus” Ea este criminala regala!”

Pe mine ma doreau. Eu eram tinta lor principala. O ucigasa pe post de printesa sigur i-ar mania pe cei din celelalte Regate. Minunat. Absolut minunat.

I-am lasat pe cei de acolo singuri si am fugit catre centrul Regatului, unde aveam impresia ca am auzit mai multe zgomote. Sarind peste mai multe ruine am ajuns in piata centrala, unul din locurile mele favorite decand eram copila. Mai multe persoane, printre care si Nibor, erau de fata. Purta armura sa neagra din cap pana in picioare de lupta. Nu era prafuit si nici nu dadea semne de oboseala, astfel se pare ca avea situatia sub control. Pana si regina, intr-o rochie pompoasa si total nepotrivita pentru situatia in care ne aflam era acolo. Imbracamintea-i era usor ponosita si coafura total varza. Habar n-avea ce facea acolo.

Astfel m-am indreptat spre ei cu pasi rapizi. Doar cand am fost insfacata de cativa soldati am observant un nene cu barba lunga si alba imbracat la fel de roial precum regina. Dupa simbolurile pe care le avea mi-am dat seama ca era conducatorul Regatului Soarelui. Mi-am dat seama ca nu avea nici un rost sa ma impotrivesc si ca ma bagam intr-o belea mai mare daca ma zbateam, asa ca i-am lasat pe ninja sa ma duca in fata regelui. Imediat ce am ajuns am dat ninja la o parte si m-am uitat atent la cel din fata mea. Statura inalta si umerii lati il faceau un om impozant, desi era un mos trecut de vreo 50 de ani. Am incercat sa mi-l reamintesc, insa amintirile nu-mi veneau in minte. Si totusi parea cunoscut.

-Aceasta este criminala pe care ati indraznit s-o faceti printesa! Striga la mine si la
regina.

-Aceasta este criminala pe care ati indraznit s-o faceti printesa! Striga la mine si la
regina.

Mi-am dat seama ca-i mai bine sa nu spun nimic si i-am lasat pe ceilalti sa vorbeasca si pentru mine.

-Regele meu drag, intelege te rog ca printesa Aserret va face tot ce-i sta in putina sa
slujeasca intr-un mod benefic Curtea Regala, spuse cu o voce triumfanta regina. Era mandra de mine, de faptul ca sunt temuta, si se bucura de asta. Un pic cam mult totusi.

-Este inadmisibil, stimata regina! Izbucni acesta.

-Este cel mai brav cavaler al nostru, rege! N-ai cum sa nu observe ca v-a omorat cei
mai buni dragoni si cavaleri pe care i-ai trimis, spuse regina, unflandu-se in pene.

Nibor sovai. Nu-i placea gandul ca eu sa ma lupt singura, intrucat mereu ne aparam unul altuia spatele. Desi nu aveam nevoie aproape niciodata, era un sentiment placut ce ne facea mult mai buni.

-Tocmai de aceea, regina, tocmai de aceea! Spuse din nou. Nu iti e frica de faptul ca
o sa ne toarne toate secretele Maestrului Intunecat?

Adica Sisied. Ba exact asta am de gand sa fac, daca e sa ne gandim bine. Am observant destul de multe lucruri privind tacticile lor si sunt destul de slabi.
Nibor chicoti usor, cat sa nu fie auzit, aruncandu-mi o privire jucausa ce-mi spunea “ habar nu au!” .

-Bine inteles ca nu, rege! Se apara regina. Aveti increde in ea, doar este fiica mea.
Aproape am vrut sa intervin, sa-i spun cateva, insa Nibor imi facu semn sa nu. L-am
ascultat, stiind ca el este un mai bun diplomat decat mine.

-Regino! Te rog! Este periculoasa! Spuse el, uitandu-se adanc in ochii mei. Stiu ce
a regasit acolo: durere, curaj, nebunie, putere si moarte.

-Rege Hanokage, intelege ca nu printesa Aserret nu este periculoasa si ne-ar aduce
multe beneficii daca am avea-o de partea binelui pe vecie.
Aiureli! Nibor marai, nici lui nu- placea situatia.
Regale statu putin pe ganduri, apoi se uita la Nibor, privirea fiindu-i oprita pe
armura neagra. Nu-i acoperea tot corpul, pielea alba rasarind in anumite parti, dar era destul de impresionanta incat sa-l faca sa se sperie pe acest rege.

-Dar el, regino? Gesticuland spre brunet. Ce-i cu el? Nu e deajuns o criminala de
rang A, mai ne trebuia inca unul la fel?

Nici macar nu stiam ca noi suntem separati si avem si cateva litere. Jalnic. Absolut jalnic. Nibor ridica din umeri, cu o expresie foarte inocenta ce ma amuza.

-El… ezita regina. Am simtit ca este momentul pentru marea mea intrare.
-Fara el nu va ajut cu nimic, am spus seaca. Ori ne aveti pe amandoi de partea
voastra, ori va suntem amandoi inamici.

Regele albi la fata. La asta nu se astepta, precis.
-
Ceea ce vrea sa zica printesa Aserret este faptul ca avem un dublu avantaj: acest
tanar experimentat ne va ajuta de asemenea in misiunea noastra de a dobori celelate regate.

Am pufnit. Ei, sa doboare celelalte regate? Aceasta tipa nu stie ce vorbeste? Au o armata absolut praf, si pun pariu ca nici macar nu a pus piciorul in celelate regate, in care am fost antrenata. Nu toate sunt la fel de puternice, dar exista forte de care pana si eu ma tem. Dar foarte putine, intrucat am calatorit foarte mult si am invatat multe secrete ale acestora. Aceasta regina habar nu are despre ce vorbeste.

Nibor imi impartasi opinia, aratandu-mi cu privirea un loc in care avea o cicatrice foarte mica. Unul dintre locurile periculoase in care abia noi am scapat, daramite ea, si armata ei!

Se stia foarte bine ce era conducatorul raului. Acel intunecat si necrutator maestru. Ce stapanea mai bine de 13 tehnici interzise si peste 45 de tactici din regate diferite. Cel care controleaza focul atat de bine, incat printr-o simpla privire poate face un lucru sa arda.


Cei foarte putini maestri intunecati ce nu se afla sub conducerea sa stau ascunsi. De frica. Sau nu stiu de ce altceva. In mod sigur, el este cel mai puternic conducator. Urmasul raului absolut, cel fara de nici macar o emotie… nimeni altcineva decat Sisied. Cel care ne-a antrenat pe noi.
Ambii sunt la fel de constienti de puterea sa. N-o contesta, nu incearca sa o simta pe pielea lor. Doar se tem. De el, si de noi.

-Tu, spuse regele, aratand spre Nibor, ce controlezi?

Nibor paru usor suprins ca i-a fost pusa o intrebare. In cateva secunde doar prin rotirea mainii sale aparu o sfera de gheata radianta ce-l facu pe rege sa se dea cativa pasi inapoi, apropiindu-se fara sa-si dea seama de mine. Era intre ciocan si nicovala:

Nibor in dreapta lui, eu in stanga sa, doar regina in fata. Imediat ce se apropie mai mult am creeat aceeasi sfera, de data asta de foc, iar regele pur si simplu se opri in loc. Si nici nu stia ca asta e doar inceputul!

Scoase un tipat ascutit cand vazu cele doua sfere devorandu-se un ape alta, intr-o tactica ce mie imi place s-o numesc a infinitului.

Am simtit cum regina gandeste la fel ca regele: suntem buni. Foarte buni. Nici nu vor sti ce-i va lovi.

-Gheata, spuse el rece, indreptandu-si privirea spre acest rege infricosat.

-Nu-i asa ca sunt cei mai buni asasini din lume? Spuse regina, zambind fals. Stiam
ca nu era un compliment pentru noi, ci doar se ajute pe sine insasi. Cata falsitate!

-Nu cred, spuse regele aparent nepasator. Dar stiam ca in interiorul sau stia ca-l
putem omori imediat.

-Ba este adevarat, se apara regina.

Am zambit.

-Nu crezi ca suntem intr-adevar ucigasi ? Nu crezi ca insusi Maestrul Sisied ne-a
crescut? Nu crezi asta? Am inceput sa tip.

Imediat s-a dat mai multi pasi in spate. L-am speriat bine de tot si se facu mic.
Insa, imediat, isi relua pozitia de om impozant

-Nu, nu cred asta! Spuse acesta cu tupeu.

-Poftim? Ne contesti puterile? Se enerva Nibor. Mosul asta este nebun.

-Da, va contest puterile! Consider ca nu sunteti decat niste copii ce au avut norocul
sa se nasca cu puterile magice. Atata tot.

Amandoi ne-am enervate si mai tare.

-Vrei sa-ti demonstram puterile noastre, rege Hanokage?
Acesta ne zambi triumfator. Daca am fi stiut ce ne va pune sa facem!

-Da, va cer asta. Demonstrati-mi ca nu sunteti niste amariti de pusti.

-Cu cea mai mare placere, am spus eu si Nibor, in acelasi timp. Ne-am apropiat de
el si am vazut ca in loc sa ii fie frica, acesta parca prindea si mai mult curaj. Doar regina era destul de infricosata. Asa ar fi si trebuit.

-Ce sa fie? Am intrebat eu. Un dragon rar, un elf? Poate niste amarati d-astia de
ninja pe care voi ii numiti o elita? Am spus sarcastica.

-Bineinteles ca nu. Deja mi-ati demonstrate ca puteti sa-i invingeti, si, pe langa asta,
si eu pot sa fac acelasi lucru mai bine decat voi.
Am amutit. Tipul asta glumea la sigur. Nici macar nu cred ca s-a luptat vreodata, insa
acei ochi verzui inconjurati de riduri purtau urmele razboiului. Poate o fi fost in viata lui vreun razboinic, insa la batranete sigur lasase pe altii sa lupte.


-Atunci ce, rege? Spuse Nibor.

I-am zambit brunetului meu.

-Poate un Maestru al Noptii! Sugera regina. Cata dorinta de a face un bine! Daca ii
mai aud odata falsitatea ma dau cu capul de asfalt.

-Nu, nu vreau un Maestru al Noptii, spuse regele, incercand sa para nepasator din
nou.

Nu ii prea reusea, as putea adauga. L-am privit pe Nibor, care-mi era tot mai aproape si i-am zambit. Limbajul trupului imi arata ca era usor nervos si agitat. Prostutul de el, n-are de ce sa fie asa.

In acel moment am auzit mai multi pasi venind nebuneste catre noi. Cand m-am intors pentru a vedea sursa zgomotelor, am vazut o figura inalta, imbracata in haine de lupta. Avea intr-o mana un scut de fier si in cealalta o sabie din acelasi material. Puteam s-o fac praf doar daca o atingeam cu mainile goale.

Cand in final aceea figura se aproprie destul de mult pentru a o recunoaste, mi-am dat seama ca este Divad. Se napusti asupra lui Nibor, care era usor socat, la fel ca mine, si cu cateva miscari il dadu jos de pe el. Blondul nu se opri la atat ci incerca sa-l atace pe Nibor, care imediat il imobiliza.

-Ce crezi ca faci aici? Il intreba acesta.

Divad il privi cu ura.

-Imi apar pe l’ore l’ai de tine, Dragon de Diamant nemernic ce esti tu!

Oho, deci Divad ne stie rangurile. Timpul sa intervin

-Divad, cine iti da dreptul sa-l ataci pe Nibor? Nu ai nici macar o putere, nu te poti
pune cu el daca tii la viata ta.

-Cine spune asta, draga mea l’ore l’ai? spuse suav, in timp ce-mi arunca o privire
jucausa. Am sa demonstrez ca o sa-l fac praf pe acesta fetita cu par lung!

Nibor ii dadu un pumn ce-l facu sa taca. Eu am chicotit, amintindu-mi ca si eu il mai tachinez asa, intrucat are parul usor lungut. Putin mai lung decat al meu, dar nici decum sa-i ajunga pana la umeri sau ceva de genul acesta.

-Sa inteleg ca Dragonul de Diamant nu-l prea place pe noul nostrum print?spuse
regele.

-Intocmai, zise Nibor. Este un las prefacut ce vrea toata atentia domnisoarei,
gesticula spre mine.

-Este l’ore l’ai ei, nu te mai lua de acesta, spuse regina.

Situatia se ducea in absurd. Parca faceam altceva.
Am tusit intentionat si i-am facut semn lui Nibor sa-i dea drumul bietului Divad.
Acesta se ascunse dupa spatele meu, murmurand un “ Stiam eu ca ma iubesti”. Am ramas dezgustata.

-N-am facut asta pentru tine, m-am intors catre el, am facut-o pentru ca astfel pot sa
te lovesc eu cu propriile maini.

Cand a auzit ce i-am spus s-a indepartat instant de mine .

-Pisicuta joaca dur! Adauga el.

Mi-am dat ochii peste cap.

-Rege, parca trebuia sa ne pui sa-ti demonstram puterea noastra, i-am reamintit eu.
Regele facu o grimasa.

-A da, bineinteles. M-am gandit ce sa faceti voi doi.

Nibor zambi.

-Ce, mai exact? Intreba regina increzatoare.

-Pai… facu o pauza. Ce altceva mai bun sa-mi demonstrati ca sunteti niste Dragoni
de Diamant adevarati decat sa-l ucideti pe insusi Maestrul Intunericului, Sisied?

Am ramas socata. Inmarmurita si fara cuvinte. Tipul asta e nebun?
Nibor imi impartasea impresia. Nu aveam sub nicio forma sa-l ajutam pe tipul asta doar pentru a demonstra puterea noastra. Nu vrem, nu o sa o facem, si chiar si asa, nici macar n-am putea. El este maestrul intunericului, noi doar avem al doilea rang in reteaua malefica. Totusi asta inseamna putere. Suntem urmatorii cei mai puternici criminali dupa Sisied. Dar n-am putea niciodata, niciodata, sa-l omoram. Nici macar sa-l atingem.

Puterile sale sunt aproape nelimitate si se aproprie de nemurire. Cum am putea noi sa-l doboram?

Pe langa puterea sa incredibila, cum am putea noi sa-i facem una ca asta? In
adancul inimii il iubim. El este cel care ne-a crescut si care ne-a antrenat. Ne-a dat un acoperis deasupra capului si o masa calda. Ne-a ajutat sa devenim cei mai buni dintre cei mai buni, defapt ne-a fortat. Ne-a dus si ne-a lasat pe diferite regate singuri luni bune in sir pana cand am deprins mai multe tactici care acum ne ajuta enorm. S-a purtat urat si aspru cu noi si nu ne-a dat pause. Nu am primit nici un fel de dragoste de la acesta, dar totusi, a fost ca un parinte pentru noi. Un parinte pentru amandoi, in conditiile in care eram amandoi orfani. Ne-a impins limitele si ne-a invatat ca orice este posibil daca vrem. Absolut orice.

Chiar si asasinarea sa!

-Nu, spuse Nibor intr-un final, dupa ce-si reveni din socul avut. Avea aceea privire
de gheata pe care rar o afisa.

-Nu puteti? Spuse regele. Stiam eu, ranji acesta.

-Nu vrem, zise absent brunetul. Stiam ca in momentul de fata in mintea sa se
deruleaza mai multe amintiri cu Sisied.

-Ce pacat, chiar nu va meritati renumele de Dragoni de Diamant.

-Intocmai, adauga regina. Cata rusine! Credeam ca fiica mea este mai curajoasa de
atat!

Ma enervau la culme. Nibor parea insa la fel de rece.

-Regina stimata, nu credeam ca l’ore l’ai va fi atat de lasa, doar ati laudat-o atata, cum ca este atat de puternica, cum ca are acele arme, cum ca ea controleaza focul…si acum…

Imi venea sa-l plesnesc pe Divad pentru ce tocmai a zis. Nu pot sa cred ca ne
contesta in asemenea hal. Ei chiar nu isi dau seama cat de puternic este maestrul? Nu au inteles, sunt chiar prosti?

Ii subestimeaza foarte mult puterea si inteligenta. Acesti oameni considera totul
ca pe un joc stupid, nimic altceva. Daca sunt atat de tari, de ce nu-l omoara ei pe Sisied si ne lasa pe noi in pace?

-Asadar, regino, ai mintit cu nerusinare! Astia doi nu sunt in stare de nimic, nici sa
omoare o musca! Spuse regele cu asprimare, mustrand-o pe regina.
Aceasta se facu mica, adaugand: Pai.. eu de unde sa stiu ca sunt atat de fricosi?

Se laudau mult mai mult, insa pusi in fata unui fapt, nu misca nici un deget! Uite-te la ei!
Cum adica nu miscam niciun deget? Am omorat cativa dragoni si o elita de ninja, in
timp ce tu stai aici intr-o rochie imensa! Cum indrazneste numai sa spuna ca nu am facut nimic!

Pur si simplu mor de nervi, astia nu stiu ce vorbesc. Suntem cei mai buni
asasini. Cum indraznesc sa-si bata joc de actiunile noastre? Trebuie sa le enumaram fiecare batalie pe care am avut-o?

-Suntem perfect de acord cu maretiile dumneavoastra! Mai multi camarazi de-ai
nostri s-au luptat cu acestia si sunt slabi! Spuse unul dintre ninja ce statea la o distanta considerabila.

-Ne subestimati, spuse Nibor absent.

-Zau? Intreba regina cu sarcasm. Eu nu prea cred una ca asta! Aratati-ne ca ne
inselam!

-Cum? Am privit-o plina de ura.

-Tocmai ti-a spus regele. Omorati-l pe Maestrul Intunericului.

-Eu cred ca glumiti. Nu va dati seama ce puternic este ?

- Ba stim foarte bine. De aceea l-am ales ca sa va demonstrate puterile, spuse
regele.

-Dar nu realizati ca este aproape nemuritor! Nimeni nu-l poate omori ! am exclamat
plina de nervi.

-Ai incercat macar? Ne faci familia de ras, Aserret!

-Poftim?
Eram stupefiata. Si pe langa asta, si enervate. Cum indrazneau numai!
Suntem cei mai buni. Elita. Dragoni de diamant.

-M-ai auzit! Nu esti in stare sa omori un amarat de Maestru! Si te declare cea mai
buna! Tu si mutu’ ala urat.

Am explodat.

-Sa nu mai indraznesti niciodata sa-l faci asa! Iti poate rupe oasele in cateva
secunde! Am tipat. Fie cum ziceti voi, am spus fara sa gandesc, o sa-l omoram pe Sisied !

Lui Nibor nu-i venea sa creada. Cred ca nici mie.

L-am auzit pe rege chicotind usor si regina zambi. Divad paru eclipsat si chiar speriat. Chiar ii stiau puterea. Insa nu si pe a noastra.

In acel moment am simtit o palma pe obraz. Cine indraznise numai sa ma
loveasca pe mine? Cum am putut sa nu-l simt? Cine avea o viteza atat de mare incat sa nu-l observ? M-am intors si am vazut ca cel care ma lovise nu era altul decat…

Nibor. Foarte nervos.

-Ce te-a apucat, Arret!? Ti-ai pierdut mintile de tot in acest castel? Ai uitat cine te-a
crescut?

Inca eram socata ca a indraznit numai sa ma loveasca. El, dintre toate
persoanele posibile…

-Dat tu, ai uitat cine esti? Am tipat la el. Cum ai indraznit sa ma lovesti?
Obrazul inca imi ardea in locul in care palmea lui ma lovise. Involuntar si fara sa-
mi dau seama, o mica lacrima imi izvori din interiorul ochiului. Am sters-o imediat, nelasand-o la iveala.

-Cum ai indraznit sa spui ca-l vei omori pe maestru! Este invicibil, Arret, si stii si tu
asta foarte bine! Tipa la mine, apropiindu-se usor.

-Iti subestimezi puterile! Ai sa vezi ca am sa-l omor! Il voi omori amandoi, Nibor!

-Ba nu! Eu n-o sa te ajut in planul tau nebunesc, din care vei veni moarta!

-N-o sa mor! El o sa moara!

-Nu-l poti invinge, Arret, spuse acesta trist. Si pe langa astea, de ce? De ce ai vrea
sa-l invini? Doar ca sa le arati acestor fricosi de ce esti in stare? Doar din cauza lor?

Am tacut. Avea dreptate? Doar din cauza lor fac aceste lucruri? Ca sa-mi
demonstrez puterea? Poate. Insa… am realizat cat rau a facut Sisied. Si cat rau va face.

Meritau oamenii nevinovati aceasta soarta? Categoric nu. Dar….

-Arret! Striga Nibor la mine. Tu esti de partea raului, asa ai fost mereu!

-Ba nu! N-ai de unde sa stii cum m-am simtit eu in tot acest timp! N-ai nici un
habar!

Am simtit un junghi in inima mintindu-l. Poate ca stia si el ca mint. Insa dupa privirea trista pe care mi-o arata, era clar ca m-a crezut.

-Daca eu nu te cunosc, atunci cine te cunoaste? Acestia? Gesticula spre cei de fata.
Acestia? Te cunosc mult mai bine de atat, Arret. N-ai sa-l omori pe maestru.

-Gresesti, gresesti! Sunt buna! Am devenit buna! Am tipat eu, iar cei de fata m-au
privit cu uimire.
Pana si eu eram mirata de ce am putut spune. Nu-mi puteam recunoaste cuvintele
si era ca si cum eram alta persoana. Ceva se schimbase in mine. Dar oare ce? Ma simteam total diferita.

Nibor ma privi rece.

-Nu se poate una ca asta si stii si tu. Foarte bine! Esti a intunericului, Arret.

-Nu! Nu sunt! Nu poti crede una ca asta! Poate m-am saturat de rau, poate vreau
binele! Imi doresc sa nu mai ucid, Nibor, iar in scopul acesta voi mai omori o singura persoana.

Le-am intors spatele si am fugit plangand catre castel. M-am gandit mirata, de cand plang eu? Chiar par o alta persoane.

Poate ca si sunt o alta persoana. Buna? Rea? Nici eu nu stiu. Cert este ca m-am certat rau de tot cu Nibor. Nu am facut asta… aproade niciodata cred. Nici nu-mi amintesc sa fi facut-o vreodata. Am mintit mult, insa parca acele cuvinte sunt adevarate.

Cand intr-un final am ajuns in camera mea m-am aruncat pe pat, nepasandu-mi de armura incomoda. Tot ce as fi vrut era sa-mi dau viata inapoi. Acum nu mult timp viata mea mi se parea perfecta. Sau nu chiar perfecta, dar macar justa. Omoram si nu aveam nici macar o problema cu asta. Nu aveam regrete, decat foarte putine. Stiam cum sa ma descurc mult mai bine si eram stapana pe situate. In schimb, acum, sunt doar o fetita amarata, ce s-a certat cu cel mai bun prieten al sau.

Trebuie sa fac ceva sa le demonstrez opusul.

Dar cum? Omorandu-l pe Sisied? Omorand un om as demonstra ca sunt buna? Suna cam ciudat, dar asa sunt si eu.

Am simtit nevoia nebuneasca de a merge, de a face un lucru. Pur si simplu peretii camerei nu ma mai ajutau cu nimic. Mi-am dat armura grea cu grija si am asezat-o la locul sau. Am recitat litania de incuiere si m-am mutat in sifonierul pe care-l aveam, in cautarea a ceva mult mai confortabil. O rochie simpla, fara rochie grea, ce venea lin era singura ce-mi placea. Materialul subtire si catifelat era de un albastru marin ce-mi amintea de ochii mei. Am rasuflat obosita dupa ziua de astazi- nu, nu lupta ma obosea, ci cearta- si mi-am indepartat pasii afara din castel.

Am vazut pe ferestrele mari si lucioase mai multi oameni ce refaceau imprejurimile. As putea spune ca au inceput de ceva vreme. Astfel, am stat mai mult in camera mea decat mi-am inchipuit. Noaptea se lasa usor usor, apusul era din ce in ce mai vizibil.

Daca nu aveam parul roscat eram sigura ca m-as fi putut confunda printre masele de oameni ce reparau Regatul. Pana si cei din Regatul Soarelui ne ajutau, dupa ce tot ei au distrus locul acesta. Daca ar fi vorbit de la bun inceput cu mine, poate acest lucru nu s-ar fi intamplat! Sau poate ca da…

M-am indepartat de multimea agitate si am ajuns intr-un loc mai retras, departe de privirile lor. Am auzit un zgomot usor si m-am blestemat in gand c-am iesit fara arme. Dar o printesa poate lupta si fara arme, nu?

M-am prefacut ca n-am auzit nimic si mi-am continuat drumul spre neant. Locul ce se intindea in fata ochilor mei semana cu un lac secat demult timp. M-am asezat si am privit cum razele albastre iau locul celor aurii.

Alt zgomot.

N-am intors capul pentru a vedea ce este, dar am simtit ca oricine venea dupa mine nu era om. Asadar, ce variante imi ramaneau?

Alt zgomot. De data asta mai tare, si, pe langa, mai multe suspine. Un animal ranit.
M-am apropiat de sursa zgomotului pentru a ma lamuri. Curand am vazut silueta unui dragon tanar. Suspina adanc si cred ca este pe moarte. Curand i-am putut distinge trasaturile: era acelasi dragon tanar ce ma ataca pe mine mai devreme. Cel ciudat, fara doua picioare. Ce facea aici? Da, eu l-am lasat in viata…

M-am apropiat de acesta, iar el se opri, atent la miscarile mele. Era clar ca ma urmase, dar de ce? Se atasase asa de mine?

Inca un suspin. M-am uitat atent la corpul sau micut. Anvergura aripilor era mica, abia depasind cativa metri. Mai mult culoarea as ma intriga. Suspina din nou si mi-am dat seama de un lucru: daca aveam sa-l confrunt pe Sisied, aveam nevoie de un dragon. Poate ca gresesc luand acest dragon, mult mai mic si invalid, dar are ceva in el. Simt asta cu fiecare particular din mine.

Mi-am trecut mainile peste ranile sale pe care singur si le facuse, in dorinta de a ma invinge.

-Ani’m no foculum, am murmurat, si imediat ranile provocate de foc ale dragonului s-au dus.

Imi multumi prin privirea sa. Acei ochi negri si aprigi imi dadeau impresia ca micutul
dragon nu este abia nascut, ci mai degraba parea sa aiba cateva sute de ani. Acesta dragon avea ceva special.

-Iti promit ca o sa am grija de tine, micul meu prieten.
Se cuibari langa mine, iar eu m-am lasat in grija sa. Acest dragon ma va ajuta, nu ca
ceilalti. Nu ca Nibor.

-Esti diferit, am murmurat, gandindu-ma la un nume pentru el. Dar asta inseamna
ca esti si special, am continuat. Exact ca si mine, Essandor. Special.

Capitolul III

Prietenul

- Partea a II-a -

Nu pot sa cred ca macar indrazneste sa ma ignore in asemenea hal. Ma ignora. De fiecare data cand ne intalnim in castel nici nu indraneste sa ma priveasca in ochi, ci pur si simplu pleaca mai departe, inainte ca eu sa-i pot spune ceva.

Imi da dureri de cap! Intotdeauna absent si abia il pot gasi cateva clipe intr-o zi, si in acelea ma ignora complet. Niciodata nu s-a comportat asa fata de mine!

Divad imi spune sa nu-l bag in seama. De fapt, el este aproape mereu cu mine. Compania sa este pe atat de enervanta pe atat de necesara. Nu stiu ce as face fara el, probabil mi-as pierde mintile, cautandu-l pe Nibor.

Divad macar e alaturi de mine, nu ca el. Cum se poate ca dupa atatia ani in care ne cunoastem el sa nu ma sprijine si un strain- pe care-l cunosc de putin timp- ma sprijina si ma ajuta ?

Viata-i complicata. Oamenii sunt si mai complicati, iar relatiile dintre ei sunt dezastruoase.

M-am saturat de viata la palat, insa in acelasi timp o gasesc destul de atragatoare. Divad, desi nu este un razboinic, nu cunoastre vraji si nici macar nu se pricepe la vindecare, este un destul de bun conducator. Astfel mi-a facut legatura cu un vindecator foarte bun, Trebon. Tipul este cu cativa ani mai invarsta decat noi, dar are suflet de copil. Insa privirea ii este intotdeauna intelepta si zambetul este incarcat de urmele atacurilor la care a asistat. Acesta m-a invatat cum sa vindec si cum sa ingrijesc diverse rani.

Totusi partea cea mai buna este otravurile. Abia am asistat la o prezentare si sunt nerabdatoare sa invat cum se fac. M-am gandit sa imbibe zalele biciului in diverite otravuri mortale, dar mai aveam destul de invatat despre acestea. Trebon se purta mereu matur si mi se parea ca un batran in trup de tanar. Ma intreb ce poveste se ascunde in spatele acestui chip mereu serios.

-Hei, am spus bland, ce mai faci?
Cand imi auzi glasul strigandu-l, se opri din mancat si ma privi bucuros. Imi indemna
mana sa-l mangai, lucru pe care nu l-am putut refuza.

-Gata pentru un nou antrenament?
Iesi din cusca special amenajata pentru el, care se afla in grajdul curtii, caci regina nu tinea dragoni si cu greu am convins-o sa ma lase sa-l tin. Abia invocand motivul “ am nevoie ca sa-l ucid pe maestro” s-a lasat convinsa. Nu a putut primi un spatiu foarte larg, dar boxa lui era separata printr-un zid de care nu-ti dadeai seama si astfel nu avea foarte multi vizitatori.

Boxa sa nu era plina de fan, asa cum ar fi trebui sa fie a unui cal, in schimb avea foarte multa iarba, care-i placea enorm. Spatiul nu era nici el foarte mare, intrucat nici Assendor nu avea dimensiuni impresionabile. Maxim 10 metri in latime si lungime, iar inaltimea nu depasea acelasi numar. Dar cred ca-i placea asa, iar daca avea sa creasca, ii voi cauta un alt loc mai potrivit.

L-am scos afara si m-am indreptat spre arena. Un loc pustiu si neingrijit, intrucat nimeni nu se prea lupta pe aici. Era si mai bine, avand liniste si concentrare deplina. Partea rea e ca nu avea imbunatatiri si nici prea multe tinte pe care sa le putem ataca, astfel ne descurcam cu ce puteam.

M-am indreptat spre un anumit punct si am luat cateva bucati de creta cu care am facut mai multe cercuri de diferite marimi. Nu aveam absolut nicio idee cum sa antrenez un dragon. Sisied a spus ca inca nu putem avea un dragon. Nu stiu niciodata de ce, dar de fiecare data cand ii pomeneam de asa ceva devenea foarte nervos si ne spunea sa terminam. Aveam sentimental ca avea un resentiment fata de dragoni. Parea sa-i urasca si el insusi nu avea un dragon: sub pretextul ca n-are nevoie! Poate o fi adevarat, nu stiu sigur…

Cert este ca Assendor inainta destul de greoi. Nu stiu daca sunt eu de vina sau el; totusi nu simteam ca gresesc, iar el avea mereu aceasta privire inteleapta, integelea ce anume ii ceream si daca dorea, facea. Daca nu… ma rugam de el mai mult timp. Simteam ca ar fi vrut sa ma ajute, insa ceva il impiedica.

Parca nu putea.

La naiba, din zecile de dragoni pe care ii aveam tocmai pe unul care nu invata l-am ales?

Dar in acele momente cand imi spuneam ca nu este capabil de nimic, tocmai atunci imi demonstra opusul. Si ma impresiona de fiecare data cu gesturile sale. Uneori cred ca face asta intentionat: sa ma puna pe mine sa ma straduiesc mai tare, sa imi imping limitele la maxim. Sa ma gandesc non stop la o cale de a-l determina sa faca un lucru, sa ma enervez, sa ma gandesc la solutii ce-mi par imposibile. Si ii multumesc pentru astea.

Dar momentele acestea sunt scurte.

Deobicei, este incapatanat si asteapta sa petrec jumatate de zi punandu-mi inteligenta la contributie. Inca nu am zburat si nu sunt sigura cum sa procedez, desi s-a format o legatura foarte stransa intre noi, iar zilele ce au trecut de cand l-am gasit nu sunt multe.

Astazi vreau sa testez ceva de care nu sunt sigura.

I-am facut semn spre cercurile desenate si am asteptat ca el sa inteleaga ce vreau de la el. Ma privi cu aceeasi ochi intelepti pe care ii are si, spre surprinderea mea, facu din prima ce i-am cerut.

Nimeri cercurile cu o precizitie destul de bunicica. Trebuia sa tin cont totusi ca este un nou-nascut.

-Astazi suntem bine dispusi, nu-i asa, Assendor? I-am zis glumind.

M-am apropiat sa-l mangai.
Am continuat antrenamentul focului, cand mi-a venit o idee nebuneasca. Ce ar fi daca
ar lupta cu focul impotriva focului?

L-am privit increzatoare- aceea privire nebuna a mea il facu sa-si schimbe impresia despre atmosfera linistita pe care o aveam. Am desenat doua linii, una pentru fiecare, aratandu-i ce am de gand sa fac.

Imi simti dorinta si se pregati de lupta. Nu aveam armura si nici zalele, doar sabia. Insa acum nu aveam nevoie de ea.

-Aurum no foculum ! am soptit, facand semnele necesare cu degetele.

Imedia sfera de foc se creea. Assendor se dadu usor in spate, iar eu am asteptat ca el sa atace primul. Isi stranse curajul necesar si scuipa asupra sferei create de mine un foc mistuitor. M-am concentrate si sfera isi mari dimensiunile, insa dragonul nu se lasa usor intimidate. Pentru prima data am vazut o pasiune in ochii sai. Cred ca tipul acesta de antrenament ii placea mai mult. Isi mari volumul focului creat de el, ce nu avea nici forma, nici dimensiune, ci pur si simplu exista pur si simplu si-l propulsion deasupra sferei mele.

I-am zambit si m-am uitat la urmele cretei lasate pe asfalt. Inca putin si ma dobora. Insa nu aveam de gand sa-l las sa castige acest joc atat de usor.

Am marit dimensiunile sferei si am vazut cum si el isi creeaza o forma a sa . Un fel de solz mult mai ascutit la un capat, asemenea unui romb inegal imi ataca sfera, facandu-ma sa ma indepartez.

Solzul isi mari proportiile si sfera mea nu-i facea fata mai mult. Dar in acelasi timp, el se opri, lasandu-si solzul de foc sa dispara. M-am uitat mirata si n-am inteles de ce a facut acest lucru pana cand nu privi jos.

Avea dreptate, depasisem linia pe care eu insami o creasem. I-am zambit.

-Felicitari, Assendor, i-am spus in timp ce m-am apropiat. Ma duc sa-ti aduc ceva
bun, asteapta-ma aici.

Dragonul sovai.

M-am indepartat rapid, stiind cat de mult ii plac cubuletele de mein.ar . Acest fruct foarte gustos este gasit relative usor si incanta foarte mult papilele gustative ale celor care il incearca. Asemenator ca forma cu morcovul, culoarea sa este un rozaliu cu tente de mov. Obisnuiesc sa i-l tai, intrucat are dimensiuni impresionabile acest fruct, poate ajunge si la un metru si jumatate, la maturitate. Am cautat in locul special amenajat si m-am intors grabita spre dragonul meu.

Care nu mai era.

Unde a disparut dragonul asta?

Am cercetat atent toata arena. Nici un semn de la el. Era ca si cum s-ar fi evaporat, insa ceva imi spunea ca este inca aici. Am fugit in boxa lui pentru a constata ca nu este nimic, iar apoi mi-a picat fisa: poarta principala spre palat. Am lasat-o descuiata! Daca va iesi afara regina nu-mi va permite sa-l mai tin niciodata.

Am iesit si l-am cautat cu privirea inainte s-o iau la fuga prin toate curtile regale. Dragonul asta n-o fi atat de mic incat sa nu iasa neobservat, asa ca trebuie sa ma grabesc.

Nici urma de el.

Am inceput sa alerg nebuneste prin toate gradinile astea. Apoi mi-a picat fisa, daca era acolo unde l-am gasit prima data? In mijlocul multimii? Nu pot sa cred, ce l-a apucat?

Multa lume, parca mai multa decat deobicei. Ceva trebuie sa-i fi atras pea cesti oameni sa se stranga in mijlocul acestei multimi. Si ce distractie mai buna decat un dragon mic? Mi-am facut loc printre multimea de oameni ignorand vocile care-mi murmurau cuvinte urate si am ajuns aproape in mijlocul spectacolului, unde am constatat cu stupoare ca nu era dragon meu atractia principala,ci chiar Nibor, luptandu-se cu nu stiu ce cavaler de pe aici.

In clipa in care ma vazu am zbughit-o rapid din aglomeratia aceea si m-am indreptat spre locul unde ma urmase Assendor cu ceva timp in urma. Nu pot sa cred ca Nibor se lupta acum cu nu stiu ce cavaler in loc sa ma ajute sa-l gasesc pe Assendor. A da, el nu stie ca a disparut, si nici macar nu stie ca am un dragon cu care ma antrenez. Nici Divad nu stie, doar reginei i-am povestit si unui slujitor ce a reamenajat boxa lui.

Daca il vor vedea oamenii sigur se vor speria.

Nu este aici! Unde a disparut oare? Tensiunea mi-a crescut enorm, a fost rapit? Dar nu se poate… cine l-ar vrea?

M-am regandit si am ajuns la concluzia ca mai bine cercetez inca odata arena. Drumul imi lua vreo zece minute, timp in care am simtit ca-l pierd. Imi era frica pentru el si totodata eram ingrozita ca l-as putea pierde. Am un dragon de cateva saptamani si-l pierd. Minunat.

Cand am intrat in arena am simtit cum inima imi bate nebuneste; nu era aici. Tocmai atunci m-am uitat in sus, crezand ca aud un zgomot.

Acolo era!

Sus, pe finalul arenei uriase, statea intins pe o platform, urmarind totul. M-am enervate nespus ca era acolo tot timpul si eu l-am cautat nebuneste prin toata curtea regala, cand tot ce trebuia sa fac era sa ma uit in directia cerului.

Am tipat la el din nou. I-am strigat numele. I-am facut semne sa coboare. Nu si nu. Si eu cum trebuia sa ajung acolo la el?

L-am privit adanc in ochi, incercand sa-mi dau seama ce vrea. Nu s-a urcat degeaba acolo si nu degeaba nu se da jos. Vrea ceva de la mine. Si trebuie sa-mi dau seama ce.

Am petrecut urmatoarele minute gandindu-ma ce vrea si de ce s-a urcat acolo. O pauza? Nu, ar fi stat pur si simplu degeaba pe sol daca ar fi vrut una ca asta. De ce s-a urcat atat de sus?

Au mai trecut cateva minute bune si mi-am dat seama ce dorea abia in momentul cand isi intindea aripile. Voia sa zboare!

Imediat m-am simtit usor speriata cu gandul la primul meu zbor. Niciodata nu avusesem contact cu dragonii si gandul sa zbor cu unul era inspaimantator. Dar mi-am reamintit cine sunt si i-am zambit lui Assendor.

Am cercetat arena si am gasit un drum bun pentru a ajunge in varful acesteia la dragonul de foc. M-am catatarat si am din loc in loc pana cand am ajuns la platform pe care statea. Imediat ce ma vazu iesi din pozitia de plictiseala pe care o avea si ma intampina.

Se apleca pentru a-mi permite mai usor sa ma asez in spatele lui. Am tras aer in piept si am pasit sigura si hotarata in crupa sa. Mai mult ca sa-mi fac mie curaj, m-am aplecat in fata si Assendor isi intoarse capul pentru a ma privi inainte sa zboare.

Aripile s-au desfacut imediat si in urmatoarele clipe am simtit cum zburam. Usor, lin, cu o viteza mica, dar zburam. Sentimentul era grozav si ma bucuram enorm. Cred ca era cea mai frumoasa senzatie posibila. Imediat ce m-am obisnuit cu zborul am dat usor din picior, facandu-i semn ca sunt pregatita sa o luam mai tare. A inteles mesajul si am zburat mai tare deasupra cerului.

Nu aveam nici macar o directie, zburam pur si simplu dupa cum ma purta vantul. Imi place sa cred ca zburam spre soarele ce apunea. Nici nu stiu cat timp am petrecut zburand. Poate cateva minute sau cateva ore. Cert este ca nimeni n-o sa simta lipsa mea, asa ca nu mi-a pasat de orele ce treceau necontrolat.

Cerul era atat de linistit si fermecator. Abia cand intalneam un stol de pasari linistea ne era deranjata. Totusi, erau un prilejiu bun, intrucat ambii aruncam cu foc dupa ele, in dorinta noastra de a ne antrena. Eram destul de buni in zbor.

Abia cand eram liberi imi mai exersam diverite vraji. Ma asiguram mereu sa am un echilibru natural care sa-mi permita folosirea a cat mai multor vraji. Ma simteam atat de libera si de fericita incat n-as fi vrut niciodata sa termin acest zbor spre eternitate. Insa cand cerul se intuneca si intunericul domnea mi-am dat seama ca nu stiu cum sa ajung acasa.

Assendor opri pe o bucata de pamant cu iarba de un verde crud. Nu vedeam foarte mult in fata ochilor asa ca am luat-o usor, in cautarea unui adapost pentru noaptea aceasta. Am incercat sa facem cat mai putin zgomot posibil, in conditiile in care nu stiam unde suntem si dusmanii puteau fi oriunde. Urcam tot mai mult pana cand am ajuns intr-un loc mirific.

Cascada ce se intindea in fata ochilor nostril era atat de inalta pe cat era de lata si gazduia mai multe fiinte acvatice. I-am facut cu ochiul dragonului si mi-am dat seama ca este prilejiul nemaipomenit sa-i fac o baie.

-Hai sa ne intrecem pana la cascada, i-am spus, luand-o la fuga.

Bineinteles ca mi-o lua cu mult inainte si ajunsese inaintea mea. Imediat se arunca in
Apa, iar eu l-am urmat, nepasandu-mi ca mi se uda hainele. In momentele cand mergeam cu el imi schimbam intotdeauna rochiile lungi cu un echipament mai potrivit. Am petrecut mai multe clipe cu el pana cand dragonul imi arata spre interiorul cascade.

L-am privit amuzata.

-Daca vrei tu, putem verifica.

M-am apropiat de el si am pasit greu prin valurile reci care imi linisteau simturile.
Noaptea era una linistita si usor racoroasa, potrivita mai mult pentru o zi de inceput de vara decat de sfarsit ne toamna.

I-am facut jocul si am intins mana dupa zidul de apa ce era creat, si, spre surprinderea mea, era doar piatra care sustinea cascada. I-am aruncat o privire de gheata dragonului pentru copilaria pe care ma pusese sa o fac. Insa acesta paru nemultumit si imi facu semn sa continui sa cercetez.

-Dar e o prostie, Assendor!

Nu ma asculta si continua sa incline capul spre o alta portiune de apa.


-Daca fac asa promiti ca devi mai ascultator?

Nici nu stiu daca a spus da sau nu, cert este ca am continuat sa cercetez, in speranta ca Assendor poate a mirosit ceva dincolo de cascada.

Mi-am petrecut cateva minute bune facand in continuu aceasta treaba. Pana si el mi se alaturase si cerceta apa.

Cand luna era atat de vizibila pe cer incat ne lumina destul de bine cautarile am gasit ceva. Un gol. Mi-am trecut picioarele peste apa ce curgea neincetat si n-am mai simtit nimic. Aici se pare ca exista o sapatura in stanca.

Am strigat dragonul pe nume si veni numai decat. Cerceta atent si el si ma privi fericit.

-Se pare ca nu esti chiar nou-nascut… am murmurat eu.

Intra prin zidul de apa si l-am urmat nerabdatoare. Daca era loc pentru el, sigur era si
pentru mine.

Interiorul ma surprinse si mai mult: o pestera simpla si goala, destul de mare. Ma asteptam la ceva fermecat si magic, insa dorintele mele mai puteau sa astepte. Aveam unde sa dormim in seara asta.

Pasind mai mult si mai mult in interiorul acela luminat doar de razele lunii mi-am dat seama ca era imens. Daca la inceput stramtoarea era ingusta, as putea spune ca se latea aproape imediat. Nu am vrut sa mai cercetez mai mult, astfel ca m-am rezemat de un perete si am incercat sa adorm. Assendor se ghemui si el langa mine, si astfel am adormit.

Ziua urmatoare m-am trezit greoi, Assendor fiind deja sculat de ceva timp. Stomacul imi era gol si pot spune ca dragonul imi impartasea opinia. Am mai analizat o data pestera in care ma aflam; mai exista o parte neexplorata, insa cred ca stricam toata atmosfera daca ma duceam acum s-o cercetez.

Am iesit lenes din ascunzatoarea noastra, gandindu-ma ca acest loc mirific va fii locul meu si a lui Assendor.


Peisajul ce se intindea in fata mea era parca smulsa din rai; cascada completa acest loc si-l facea cu totul special. Culorile aurii de toamna faceau locul sa para antic si desprins din povesti.

L-am privit pe dragonul de foc si am incalecat pe el, gandindu-ma ca isi reaminteste drumul spre casa. In orice caz, parea sa stie unde ne intreptam. Zborul era unul placut si nu imi dadea impresia de neliniste sau ca ne-am pierdut. Totul era sub control si doar vantul mai conta, el ne racorea sau ne topea.

Nu stiu cat am zburat. Parca am pierdut notiunea timpului. Insa, cand in final am zarit arena de unde pornise totul, am simtit ca nimic nu se schimbase si am lipsit doar pentru cateva minute, nu o zi intreaga.

L-am dus pe Assendor in boxa sa si l-am hranit cu mancarea special preparata pentru el. L-am lasat sa se odihneasca, cu gandul sa zbor si mai tarziu.

Cand am parasite arena am incercat sa fiu cat mai subtila posibila, dar, pana la urma, sigur nimeni nu imi va simti lipsa. M-am strecut neobservata pana in curtea principala si de acolo mai aveam putin pana si ajungeam in camera mea.

In graba mea mi-am dat seama ca cineva s-a pus in fata mea, nelasandu-mi posibilitatea de a ma feri. Mi-am ferit privirea cateva momente, apoi l-am vazut pe Nibor. La cativa pasi departe de el se afla Divad, cu o privire nebuna.
-Unde ai fost toata seara, Arret? Tipa la mine Nibor.

Nu pot sa cred ca dupa ce nu vorbeste cu mine atata timp, are tupeul sa tipe la mine.

-Am fost undeva!

-Arret, nu poti disparea asa cum vrei tu! Tipa si Divad.

-Tu sa nu te bagi blondule! Ii spuse Nibor.

-De ce? Te crezi mare si tare ca ai puteri? Il enerva acesta.

-Terminati! Ati venit aici doar pentru a tipa unul la altul!

Cei doi se uitara ciudat la mine, de parca aveam ceva pe fata.

-De ce ai hainele ude, Arret? Ma privi ingrijorat brunetul.

Abia atunci am realizat ca sunt inca uda de cand am parasite pestera.

-Eu…

N-am reusit sa spun nimic totusi. Nu reuseam sa gasesc nicio scuza destul de buna
pentru a-i putea minti. Adevarul nu o sa-l spun oricat de mult as vrea, Assendor trebuie sa ramana sub anonimat inca ceva timp.

-Te-ai luptat cu cineva? Intreba socat Nibor.

-Eu… nu… am murmurat.

-Arret, esti bine? Uite-te la mine, esti bine?

-Da… sunt bine.

In acel moment am simtit nevoia disperata de a-l strange in brate, de a-i spune adevarul despre ce s-a intamplat, de a-i impartasi bucuria pe care am avut-o zburand prima data, de a-i povesti ce am simtit antrenandu-l pe Assendor. Insa mi-am reamintit brusc de palma pe care mi-a dat-o cu ceva timp in urma iar cuvintele grele imi rasunau in urechi incontinuu.

L-am privit in ochi si in acel moment eram in stare sa las totul balta doar pentru o imbratisare. Dar nu puteam. I-am spus cu o voce hotarata:

-Trebuie sa ma duc.

-Unde? Spuse rapid, nici macar nu a clipit.

-La cineva, am murmurat, gandindu-ma la dragon.

Ma privi in ochi si-si dadu seama ca nu voi spune la cine.

-Macar spune-mi cum se numeste.

-Assendor.

Am plecat rapid si nu m-am uitat in spate. Stiam ca m-as fi intors imediat, asa ca am
tinut privirea sus si m-am indreptat spre camera mea din castel. Hainele ude nu ma ajutau deloc.

Camera mea veche era atat de primitoare, in ciuda culorilor deschise si foarte feminine. M-am aruncat pe pat, nepasandu-mi ca ud cearceaful scump. Am inchis ochii si m-am gandit la Sisied, cum aveam de gand sa-l omor. In mintea mea mi-au revenit toate momentele importante din viata noastra. Foarte multe momente dragi erau depozitate acolo. Multe s-au sters, multe au ramas. Nu pot sa le uit si nici sa ma prefac ca nu sunt ale mele. Sunt lucruri ce ma definesc si pe care nu pot sa le ignor.

Un ciocanit usor ma intrerupse. Am spus un “intra” usor, de parca mi-as fi dorit sa nu fi fost auzita. Estelle deschise usa. Imi zambi si se aseza pe pat, iar eu am imbratisat-o.

Se desprinse din imbratisarea mea si imi privi hainele inca umede
.
-Intotdeauna ai fost nebunatica, draga mea printesa.

-Nu-mi spune asa, am rugat-o cu ochi mari. Imi place cum imi spuneai inainte.
Ofta.

-Prea bine, domnisoara. Zambi. Cum te-ai acomodat?

Era randul meu sa oftez.

-Asa si asa. Nu pot spune ca este totul incredibil de rau, dar totusi… unele parti imi
lipsesc. Am totusi altele noi. Gura mi se arcui intr-un zambet plin. Stii ca am un
dragon, nu?
Paru socata.

-Da… e un secret, doar regina si inca cineva mai stie. Il iubesc atat de mult!

-Si pe cine mai iubesti, domnisoara?

Am inmarmurit, neintelegand intrebarea.

-Cum adica? Iubesc pe…. Te iubesc pe tine, pe dragon, pe…

-Nu la asta ma refeream, ma intrerupse scurt. Spune-mi cum te impaci cu Divad si
cu Nibor.

Am oftat. Aveam o usoara retinere in a-i povesti despre cei doi, insa mi-am dat seama ca este Estelle. Dintre toate persoanele, in ea puteam sa am incredere. Mi-am deschis inima, in speranta ca ma va ajuta.

-Divad este un baiat destul de bun. Pare cam indragostit de mine si nu stiu daca ii
impartasesc sentimentele. E mereu acolo, saritor si totusi enervant. Crede ca sunt o printesa neajutorata, gata sa-i cad la picioare. Totusi, e o companie destul de buna, si desi nu este un razboinic, este descurcaret si cred ca poate sa-mi aduca orice daca-l rog.

-Si… celalalt?

-Care? Am intrebat. Apoi mi-am dat seama. Nibor… ei bine…. Nu stiu ce sa zic
despre el. Mi-e un prieten foarte bun, insa ne-am certat cand a venit vorba de Sisied.

-Esti sigura ca asta iti doresti? Sa-l omori?

Am cugetat un pic.

-Nu, nu asta imi doresc, dar asta e ce trebuie sa fac. Privirea mi se intuneca, si
gandul imi fugi la Nibor.

-Atunci, de ce nu refuzi?

-Pentru ca nu pot, am oftat eu. Am intrat in aceasta belea si o s-o duc pana la capat.
Ma stii ca renunt la ceva sau ca ma las invinsa?

-Bineinteles ca nu. Dar cum o sa poti?

-Nu stiu, la asta ma gandeam. O sa vad eu… nu-ti face griji.

-N-am cum sa nu-mi fac. Dar am increde in tine, zambi ea.

-Multumesc.

Urma o pauza lunga si usor stanjenitoare, in care Estelle ma cerceta. Si ceilalti au facut asa, insa privirea ei nu ma intimida, era respectuoasa si dorea sa vada doar cum m-am schimbat. La randul meu, am analizat-o: parul ii era aproape tot carunt, insa ochii aceia caprui au ramas la fel de calzi si blanzi. Mult mai multe riduri, insa o frumusete aparte vine odata cu varsta. A imbatranit atat de frumos, incat imi doresc sa fiu si eu ca aceasta cand voi fi batrana. Daca voi apuca batranetea si n-o sa sfarsesc omorata de Sisied!

-Ai devenit o femeie atat de frumoasa.
Am rosit. Nimeni nu mi-a mai spus asta pana acum.

-Poate ca antranamentele pe care le-ai facut si-au lasat amprenta asupra ta, insa ai o
feminitate aparte, imi zambi. Parul tau atat de scurt este o un rosu-portocaliu atat de intens si sunt sigura ca ar fi usor ondulat daca l-ai lasa mai lung. Cei cativa pistrui pe care ii ai accentueaza culoarea irisului tau iar soarele, in toata maretia sa, il face sa para uneori mai mult verde decat albastru. Buzele tale sunt perfect simetrice si conturate puternic, atat de pline si totusi delicate. Esti frumoasa, domnisoara.

I-am multumit, rusinata. Niciodata frumusetea n-a prea contat pentru mine…

Se ridica si deschise usa, in dorinta de a parasi camera.

A da, mi-am amintit, spuse aceasta, intorcandu-se. Va avea loc un bal in viitorul
apropiat si trebuie neaparat sa participi, domnisoara. Sunt ordinele reginei. De asemenea, trebuie sa-l insotesti pe printul Divad, fiind partenera sa.
Dadu sa plece, insa se opri, ca si cum ar fi dorit sa mai adauge un lucru, insa acesta
nu se nu se intampla.

Am ramas in patul meu, cugetand. Intr-un final am imbracat alte haine, luand o rochie simpla, dar de un rosu intens. Am iesit usor din camera, in cautarea necunoscutului. Nu puteam sa stau fara o lipsa de ocupatie, asa ca mi-am grabit pasii. Ceva ma framanta, ceva nu era bine. Puteam sa simt asta, dar nu stiam ce anume ar putea sa se intample.

Coridoarele interminabile ma enervau la culmea si nici nu stiam incotro ma indrept, asa ca am zis ca e o sansa buna sa cunosc mai bine acest loc.

Daca pana acum gaseam doar o liniste mormantala acum am auzit cateva chicotie. M-am ascuns dupa o usa si am tras cu urechea, uitandu-ma pe furis. Am vazut doua siluete cu spatele, ce-si vorbeau si se comportau foarte familial una cu alta. Se aflau intr-una dintre acele camere de zi frumoase, cu mobila veche.
Un baiat, alaturi de o tanara cu un par negru foarte des, lung, chiar tocit, si de asemenea, cret. Abia cand silueta masculina se intoarse usor spre stanga am realizat cine este acela. Nibor vorbea cu aceea domnisoara, dar cine era ea?

-Mi-ar face placer sa insotesc la bal un tanar atat de frumos ca tine, Nibor, ranji
aceasta.

-Placerea este de partea mea, Mihri.

Ce nume urat! De ce merge si el? De ce alaturi cu ea? M-a inlocuit atat de usor…?
Am vrut sa-i disting mai bine trasaturile fetei si m-am apropiat. Am daramat din greseala o vaza, iar sunetul a rasunat in toata incaperea. Am mai stat o fractiune de secunda, indeajuns cat sa-i memorez trasaturile fetei, si apoi am luat-o la fuga. Speram doar ca rosul acela aprins sa nu ma dea de gol.

In mod ciudat, am ajuns in camera mea surprinzator de repede. Poate ca frica sau rusinea de a fi prinsa mi-a spus sa ajuns cat mai repede. Fara sa ma gandesc, mi-am aruncat rochia rosie si am cautat in cufarul meu.

Nu armura cea buna, pentru cazuri speciale. Inca o armura, destul de folositoare. Amura nu era din piele de dragon insa era destul de rezistenta pentru ce aveam de gand sa fac. Corsetul scurt era compus din bucati infinite de material argintiu, ce la o singura miscare de mana produceau un sunet asurzitor. Pantalonii la fel de lungi, din acelasi material aveau peste suporturi pentru diferite cutite si arme mici. Cateva otravuri imi lipseau. Eram toata in argintiu si asta imi placea enorm. Consideram aceasta cea mai feminina armura pe care o aveam, si o consideram ametitoare.

Inainte sa ma duc la Assendor am coborat rapid, catre pivnita castelului. Stiam ca trebuia sa-l gasesc acolo. Coborand foarte multe trepte intr-un intuneric morbid, am ajuns in final la o sursa de lumina. Era acolo, asa cum ma asteptam.


-Trebon? Am intrebat, uitandu-ma la diversele substante pe care le avea.
Multe plante si ustensile folositoare, desene, schite, substante.

-Ai venit pentru lectia despre otravuri? Zambi el, dandu-si halatul alb pe care il
purta.

-De fapt… l-am privit cu ochi mari si dulci, am nevoie de putina otrava.
Imi analiza costumul si ofta.


-Chiar ai de gand sa-l omori, nu?
Am dat din cap.

-Ceva de genul acesta. Deci, ma ajuti?

-Daca imi promiti ca nu-l omori acum, nu esti inca gata.

-Sigur ca da, acum ma duc doar dupa ajutoare.

-Atunci iti dau, dar data viitoare o sa ti-o faci tu singura.
I-am zambit.

-Prea bine, mestere. Ce-mi dai acuma?

-Sa nu-mi spui ca ai si pretentii, printeso. O sa primesti ce am sa-ti dau si o sa te
multumesti cu asta.

I-am zambit cand imi intinse un saculet cu un praf de un roz lila si o sticluta incolora, asemanatoare apei. Imi spuse cum se folosesc, iar drept rasplata l-am pupat usor pe un obraz, promitandu-i ca imediat ce ma voi intoarce ma voi apuca serios de lectii. M-am indepartat usor, cand mi-am amintit ceva.

-N-o sa spui nimanui ca plec, nu-i asa? l-am intrebat.

-Bineineteles, doar daca imi spui cat stai.

-Nu mult, i-am raspuns… cateva zile, maxim o saptamana sau doua si sunt inapoi.
Multumesc, Trebon!

Si cu asta am plecat.

Assendor ma astepta cuminte, de parca ar fi stiut ca tocmai acum mi s-a pus pata sa plec la drum, neanuntata. Saculetul cu provizii pe care il aveam mereu langa boxa sa era acolo si ma astepta sa-l iau.

Am iesit usor, sperand sa nu ma vada nimeni. Parasind arena, m-am urcat in crupa lui Assendor si ne-am inaltat rapid. Am avut noroc si nimeni nu ne-a observant. Cerul era dominat de vantul aspru ce ne lovea din plin. Iarna se apropia rapid.

Am calatorit mult spre vest, gandindu-ma cum sa ajung mai repede spre Regatul Norilor, denumit astfel pentru arhitectura inalta ce predomina. Nu aveam cum sa intru in oras, insa prin imprejurimile sale o sa fie usor de patruns.

Assendor zbura cu o usoara dificultate din cauza vantului naprasnic. Stiam ca desi temperatura afara scazuse destul de mult, lui nu-i era frig. Poate doar mie putin, dar mai mult frigul imi creea o stare de anxietate accentuata. Frigul, gheata, apa, nu erau elementele mele. Nu erau lucruri care sa-mi displaca in mod special, ci doar ma simteam mica intrucat nu aveam control asupra lor. Nibor era maestrul domeniului rece.

Eu eram in opozitie cu acesta, mereu cald si mereu foc.

Dupa cateva ore de zburat in fata ochilor mei am vazut cum se intinde padurea Kadeito. Renumita pentru arborii extreme de inalti, aceasta padure este locul unor criminali extreme de mari.

Imi amintesc, aveam vreo 13 ani cand maestrul ne-a dus aici si nu s-a mai intors decat dupa aproape sase luni. A spus ca trebuie sa ne descurcam si sa invatam singuri sa traim. Asa am cunoscut foarte multi oameni. Ne-am si distrat, am si plans, ne-am si antrenat. Am devenit si mai buni. Erau momente chiar placute…

Am aterizat usor pe o parcela de teren cu iarba uscata. Ar fi avut loc pana la un moment dat prin padure, si chiar am nevoie de el, daca nu pentru posibile batalii pentru o companie.

Dragonul se arata bucuros sa ma urmeze prin padurea cu arbori ce mangaie cerul. Copacii aveau ramurele goale, frunzele toate erau pe jos.
Vantul sulfa si mai tare, iar crengile se lasau in jos, imbratisandu-ne.

Am pasit hotarat prin plapuma de frunze. Assendor ma urma si el plin de viata, dornic de actiune. Dupa calculele mele, trebuia sa mergem spre nord cam jumatate de ora si apoi spre vest inca un ceas.

Insa nu a fot nevoie, intrucat de cine aveam nevoie mi se infatisa in fata ochilor.

-Nu ne-am mai vazut de mult, Dragonule de Diamant, spuse acesta, iesind din
intuneric.