Lacrimi însângerate

    Mamă, făăă, cum s-a terminat capitolul.
    Scuză-mi limbajul, știi că nu am obiceiul de a vorbi așa, dar nu mă pot abține. Sper că nu ai scris acum un capitol ca să postezi vara viitoare altul, că să mor de mai vorbesc cu tine. Christian nu înțelege că, în timpul unui orgasm cu Sasuke, ar trebui să îi înșiri istoria ta și a străăăăbunicilor până în anul 234 î. Hr. Cred că era doar gelos, sincer. A fost criminal capitolul, dar cam scurt, pnm... Finalul e...whoaa, nu ai o continuare pe care mi-o poți trimite mie pe wapp sau ceva? A trebuit să citesc ultimele două-trei capitole, pentru că uitasem destul de multe, ASTA FIINDCĂ NU AI MAI POSTAT DIN IUNIE 2001, just sayin...
    Ești smecheră, ce să mai, poate postezi și tu des, că e vacanță. Dacă postezi tu, postez și eu...
    Baftă, păpușe!

După o lungă așteptare ai postat și tu continuarea. Capitolul a fost interesat, dar sfârșitul m-a șocat. Hinata e moartă?! $can\'t see !!!$ Ce s-a întâmplat de s-a ajuns la așa ceva?! Sper să postezi continuarea cât mai repede și să deslușești misterul aflat în spatele acestul final șocant.

Spor la scris și să ai parte de o groază de idei și timp ca să poți posta următorul capitol care sper să fie lung...

Eh cam asta e. Să mă anunți și pe mine când postezi noul capitol dacă ai timp. happy

Mersi

~Sayonara~ a hug

Bă, ce naiba e cu capitolul asta? Fir-ar el de suspans, că dacă nu îți dau cu el în cap, păi așa se termină un capitol? AȘA? Ca să nu mai zic de Christian ăla care merita vreo două palme. Vorba lui Anelis, poate scrii și tu mai des și mai mult, acum că tot a venit vara, hm, hm, ce zici? Vreau să știu ce-o să se întâmple, așa că fă un bine umanității și apucă-te și mai scrie, că mi-e că nu prind sfârșitul ficului în viața asta.
Hai, pwp, și ce mai vrei tu cu cireșică în vârf și poate avem parte de un nou capitol cât de curând. :D

Băi,wife! Tu faci mișto de mine?? Până și eu am scris la bac mai mult ca tine in capitolul patru. WTF!
A venit vara, scapă de lene și apucă-te și tu să scrii. Și ia-o si pe Lauren cu tine ca nu se poate vorbi cu ea.
Capitolul a fost excepțional, ca de fiecare dată, și m-a lăsat într-o ceață magnifică la sfârșit. Nu am înțeles mare lucru, așa că aștept următorul capitol ca să mă lămurești. Vreau mai mult Sasuke x Sakura din Lacrimi însângerate, băi. Apucă-te să scrii, pls, pls.

pwp.

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Mier 19 Aug 2015, 19:15

Capitolul 5

Am tresărit şi mi-am îndreptat privirea către uşă, asigurându-mă că totul era din cauza curentului şi nu aveam companie. Am răsuflat uşurată, în ciuda faptului că situaţia era critică: prietena mea zăcea înjunghiată în propriul sânge, iar fetiţa ei mă întreba dacă mama ei avea să moară. În acel moment mi-am amintit că eram singura care putea face ceva şi, fără să stau pe gânduri, m-am repezit asupra telefonului şi am sunat la ambulanţă. Trecuseră în jur de câteva secunde până mi-a răspuns cineva şi, pentru prima dată în seara aceea, mă simţeam în stare să îi spun ceva micuţei. M-am întors către perdele, acolo unde o găsisem, dorind să îi comunic din priviri că vom primi ajutor, că Hinata va supravieţui, dar nu mai era acolo. M-am rotit alarmată prin cameră, ştiind foarte bine că nu avea cum să părăsească apartamentul, dat fiind faptul că eram cea mai precaută persoană şi nu aş fi lăsat un sunet – precum al unei uşi care se deschide – să îmi scape. Atunci i-am văzut trupul micuţ îndreptându-se cu paşi apăsaţi spre o cameră ce bănuiam a fi dormitorul.
- Doamnă, mai sunteţi acolo? Vă amintesc că aţi sunat la urgenţe, aşa că dacă doriţi să faceţi vreo glumă proastă, nu este...
- Mi-am găsit prietena înjunghiată în apartament, m-am trezit spunând dintr-odată, astfel încât să înţeleagă că nu aveam chef de nicio glumă; ţsk, aş fi vrut eu să fie una.
- Oh, doamne! a exclamat tipa.
Mhm, exact, “Oh, doamne!”, asta am zis şi eu, dar cu siguranţă nu aş fi spus asta în timp ce la capătul liniei s-ar fi aflat persoana care stătea lângă un potenţial cadavru. Am fost tentată să închid, dar apoi mi-am amintit că viaţa Hinatei depindea de proasta asta.
- Poate vrei să îmi spui şi ce dracului ar trebui să fac şi să îmi ceri adresa, nu crezi?! m-am trezit strigând.
Fir-ar, uitasem de Kylie, care stătea în camera de lângă, şi care, cel mai probabil, s-a panicat şi mai tare când m-a auzit ţipând.
- Oh, da, desigur, îmi cer iertare, doar că nu m-am întânit niciodată cu un astfel de caz şi...
Se vedea, sincer.
- Nu mă priveşte pe mine asta, i-am tăiat-o eu. Îţi repet a doua oară, spune-mi ce dracului să fac!
- Ăă, da, pulsul… verificaţi-i pulsul.
M-am repezit asupra trupului, punându-mi două degete pe faţa laterală a gâtului. Am răsuflat uşurată când l-am simţit.
- A…re, are, am spus, simţindu-mă forţată să îi repet a doua oară, pentru a mă asigura că a înţeles.
- Puteţi aproxima?
- Nu ştiu, o bătaie la câteva secunde, e slab, am spus.
Doamne, nu e deloc bine, nu e normal, fir-ar să fie!
- În regulă, am auzit-o pe tipă spunând.
E pe dracu’ în regulă.
- Lăsaţi victima nemişcată, pentru a evita orice fel de complicaţie. Adresa dumneavoastră?
Mă cautam disperată prin buzunare, încercând să găsesc bileţelul pe care îmi notase Christian adresa ei. Nu o reţinusem. Puteam să jur că eram în căutarea acului în carul cu fân şi, drept să spun, un moment mai prost nici că se putea.
Am rămas uimită când micuţa Kylie mă trase de mânecă, apoi îmi luă telefonul şi îi comunică cucoanei respective adresa. Nu eram uimită pentru că reţinuse câteva cuvinte şi cifre, însă eram şocată că un copil de şapte, aproape opt ani, putea fi atât de calm şi raţional, asta în condiţiile în care mama lui era pe moarte, în faţa lui, zăcând într-o baltă de sânge. Şi mai ascultase şi conversaţia mea, când eu făceam pe nebuna.
Am privit-o urându-i o seară frumoasă acelei doamne, urmând să închidă telefonul şi să mi-l întindă. L-am luat temătoare, neştiind cum ar trebui să mă comport în preajma ei. O vedeam încercând să nu îşi privească mama, aşa că m-am gândit că ar fi înţelept să o duc înapoi în dormitor, cel puţin până aveau să sosească paramedicii, chestie ce nu ar trebui să dureze prea mult.
Am luat-o de mână, atingerea ei făcându-mă să tresar. Trecuse ceva timp de când nu am mai văzut-o; aş fi spus că ultima dată am întânit-o la înmormântarea lui Ino - când Hinata i-a spus tare şi clar că nu mă va vedea vreodată -, doar că o mai zărisem odată, acum vreo trei luni, când trecusem pe lângă şcoala ei. Mersesem intenţionat pe acea stradă într-o zi liberă, căci ştiam că în fiecare zi Hinata, la ora 12:30, venea să o ia de la şcoală pe Kylie. Îmi lipsiseră amândouă, însă orgoliul meu era mai puternic decât dorul şi am decis să le privesc din maşină, fără a interacţiona cu ele.
Am dus-o pe cea mică în dormitor, rugând-o să se aşeze pe pat. A făcut întocmai, lăsându-mă astfel să înţeleg că nu era capabilă de prea multe, cu toate că făcuse mai mult decât ar fi făcut orice alt copil de vârsta ei aflat în aceleaşi circumstanţe. O priveam… aşa mică şi firavă, cu şuviţele-i blonde căzute pe umeri, cu ochii înlăcrimaţi, cu hainele pătate de sânge. Instinctiv m-am îndreptat către un sertar, căutându-i nişte haine curate. Găsisem o pereche de pantaloni, o bluziţă de culoarea liliacului şi câteva perechi de şosete. I le-am înmânat, însă se uită absentă la mine şi am înţeles că e de datoria mea să o îmbrac. Era în stare de şoc, vedeam asta, simţeam asta, însă nu eram sigură dacă prezenţa mea o ajuta sau nu. Cu toate acestea, ştiam că îi era mai bine aici, cu mine, decât acolo, în faţa unui trup mai mult mort decât viu.
Aş fi vrut să o întreb cine era nenorocitul care i-a făcut Hinatei asta, ce voia şi, mai important, de ce nu o rănise şi pe Kylie? Mă întrebam dacă stătuse ascunsă după perdele fără a fi văzută, luând parte la acel act de agresiune, sau stătuse în camera ei, venind abia după ce respectivul plecase. Aş fi vrut să ştiu ce se întâmplase, aş fi vrut să îl găsesc pe nenorocit şi să îl torturez, dar îmi amintisem că ea era totuşi un copil, unul traumatizat, şi sub nicio formă nu voiam să o pun să vorbească despre asta.
Am auzit uşa trântindu-se a treia oară în seara aceea, însă de data asta eram entuziasmată, căci ştiam că sunt paramedicii. Am rugat-o pe Kylie să rămână în dormitor şi nu am plecat decât în momentul în care m-a aprobat cu o scurtă înclinare a capului.
Am păşit în sufragerie şi am văzut cum Hinata era imobilizată, urcată pe o targă, cu o mască pe faţă. Pentru un moment mă simţisem vinovată că o lăsasem singură, în condiţiile în care era înjunghiată, însă realizasem că era inconştientă, că nu aveam cu ce să o ajut şi, mai important, ea ar fi vrut să am grijă de fetiţa ei, ceea ce am şi făcut.
- O vom duce la spitalul din centru, de lângă primărie, însă vreau să luaţi la cunoştinţă faptul că starea ei este critică, îmi spusese o doamnă.
Vedeam cum trei bărbaţi o scot pe Hinata din apartament şi acela a fost momentul încare mi-am îndreptat atenţia către cea care mă informase de starea prietenei mele.
- Sunt conştientă de asta, mulţumesc, am spus.
- Va avea nevoie de intervenţii chirurgicale majore şi cred că ar fi bine să îi aibă pe cei dragi lângă ea. Sunteţi sora?
- Cea mai bună prietenă, i-am zis, ne cunoaştem de mici.
- Înţeleg. Părinţii ei?
- Decedaţi.
- Vreo rudă în viaţă?
- Numai fiica; se află în camera de alături.
Am văzut tristeţea din ochii ei, aşa că am preferat să evit un moment dramatic şi i-am spus că voi ajunge şi eu la spital în circa zece minute. I-am mulţumit, iar ea a părăsit apartamentul, lăsând uşa dată de perete.
M-am întors după Kylie, care strângea la piept un iepuraş de pluş, am luat-o de mână şi i-am spus că vom merge la spital, pentru că acolo au dus-o pe mama ei. Nu se împotrivi şi se ţinu după mine tăcută. Pe dulăpiorul de lângă uşă am văzut o cheie, aşa că am luat-o, închizând cu ea uşa apartamentului. Cât coboram scările am sunat după un taxi, căci eu venisem pe jos şi sub nicio formă nu aş fi luat vreun mijloc de transport în comun. Astfel, când am ajuns jos, maşina era în faţa scării.
Am pus-o pe fată pe bancheta din spate, spunându-i că nu avem mult de mers. Mă privea absentă, dar părea că înţelege ce zic. Am închis uşa maşinii cât de încet am putut, căci fusese supusă destulor şocuri pentru o seară. M-am aşezat pe scaunul de lângă şofer, comunicându-i acestuia locul în care voiam să ajung.
Spre bucuria mea se mişcase repede, ajungând în mai puţin de zece minute la spital. Am plătit, am luat-o pe micuţă în braţe, dând buzna în spital; întrebam fiecare doctor dacă ştia ceva despre prietena mea, descriindu-i aspectul de vreo şase sau şapte ori. În cele din urmă aflasem de la o asistentă că intrase în operaţie de urgenţă, întrucât făcuse o hemoragie internă şi, din câte înţelesesem, suferea şi de septicemie.
Am oftat şi m-am îndreptat către sala de aşteptare, cu micuţa în braţe. Ne-am aşezat pe nişte scaune şi timp de câteva ore nu m-am gândit la ce putea să se întâmple. Îi eram recunoscătoare cerului că cea mică nu mă întrebase despre starea Hinatei, căci probabil aş fi izbucnit în plâns. Nu văzusem un copil mai calm şi mai cuminte în toată viaţa mea.
Cred că se făcuse dimineaţă când am văzut-o pe Hinata transportată la terapie intensivă. Aş fi vrut să mă ridic, să o iau la fugă, să mă asigur că este în regulă, dar capul lui Kylie, care se odihnea pe picioarele mele, mă împiedica să fac asta. În ciuda acestui fapt, am fost nevoită să o fac atunci când un doctor mi-a cerut să vorbim între patru ochi. Nu putea fi de bine.
Am trezit-o spunându-i că mă duc puţin mai încolo, dar că mă voi întoarce curând. Îmi zâmbise, ridicându-se în şezut şi lăsându-mă astfel să mă ridic.
- Urăsc să dau astfel de veşti, vă spun sincer, însă e de datoria mea să vă spun că prietena dumneavoastră se află în moarte cerebrală.
Am amuţit, ochii mi s-au împăienjenit şi mi-am simţit picioarele retezate. Nu, nu, nu.
- Nu mai e nimic de făcut, îmi pare rău.
Nu, nu, nu.
- Va mai trăi pentru câteva ore, până o vom deconecta de la aparate.
Nu, nu, nu.
- Va trebui să semnaţi că sunteţi de acord cu deconectarea de la aparate, întrucât, din câte am înţeles, sunteţi cea mai apropiată cunoştinţă majoră.
Nu, nu, nu îmi omor eu prietena.
A omorât-o altcineva.
M-am mişcat numai în momentul în care medicul îmi înmânase actele respective. Le-am luat şi m-am îndreptat către Kylie, care mă privea tristă. Ştia.
- A murit? mă întrebase serioasă.
- O va face. Curând.
O luasem în braţe, încercând să o fac să nu plângă. Sau încercam să mă conving pe mine să nu plâng, mai degrabă. Devenisem slabă de când mă lăsase. O pierdusem şi pe ea. Părinţii mei, Itachi, acum ea. Parcă nu se mai termină. O strânsesem mai tare pe fată la piept, încercând astfel să o păstrez lângă mine, căci, în fond, era ultima persoană care îmi mai rămăsese. Şi părinţii lui Itachi, poate, dar nu erau chiar aşa de importanţi.
Am privit-o în ochi şi nu văzusem vreo lacrimă. Copilul ăsta nu înceta să mă uimească.
- Va trebui să o deconectăm de la aparate, i-am spus. În câteva ore.
- Putem să o facem acum?
Nu mă aşteptasem la asta.
Voiam să spun nu, dar era dorinţa ei şi era mama ei până la urmă. Avea drept de viaţă şi de moarte asupra ei. Era singura care putea să decidă aşa ceva, deşi în acte eu eram aceea.
Am luat-o de mână şi am dus-o în salonul în care se afla. Am tras perdeaua pentru a avea mai multă intimitate, apoi am semnat actele şi le-am înmânat doctorului care ne asista.
Am fost surprinsă când am văzut-o pe Kylie urcându-se pe patul Hinatei, luând-o de mână pe aceasta. Dacă eu abia puteam privi, ea părea în regulă cu starea în care se afla mama ei.
- Ştiu că mă auzi, mami, începuse ea.
Am vrut să plec şi să o las singură acolo, dar nu am putut.
- Şi vreau să îţi spun că te iubesc, mami, a continuat. Şi că ştiu că nu o să te am înapoi. Şi mă doare, mă doare tare să ştiu că nu am putut face nimic să te ajut. Dar, mami, îţi promit.. o sa am grijă să îţi aduc mereu flori şi o să fiu cuminte.
Oh, doamne, te rog, nu-mi face asta.
- Şi o să o ajut pe mătuşa Sakura mereu şi o să îi amintesc zilnic cât de mult ai iubit-o, chiar dacă v-aţi certat. Ştiu că te doare inimioara, mami, spusese în timp ce îi atinse pieptul, de aia te las să pleci. Te iubesc mult.
Hinata, habar nu ai ce înger laşi în urmă.
Se dădu jos, dar nu îi dădu drumul la mână. Mă privi puţin, spunându-mi din priviri că e gata. M-am uitat la doctor, transmiţându-i că poate începe. Îi scoase pe rând tuburile, apoi perfuzia, iar în câteva secunde aparatele începură să sune.
Zgomotul asurzitor mă făcu să îmi astup urechile, căci deja era prea mult pentru mine. Îmi revenea în minte fiecare moment petrecut alături de Hinata, fiecare cearta, momentul în care ne-am certat din cauza lui Sasuke. Oh, Sasuke...
Sunetul se opri. Mi-am scos telefonul din buzunar pentru a da un mesaj.
Nu mai rezist.
Au trecut câteva minute până am primit un răspuns.
Unde eşti?
La spitalul din centru. –am tastat cu mâinile tremurânde.
De data aceasta, răspunsul a venit mult mai repede.
Ai păţit ceva?
Câtă grijă.
Da, am nevoie de tine. –am răspuns.

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Mier 19 Aug 2015, 19:16

Cum să mă lași în suspansul ăsta aolo. Ești așa nașpa că știu că acum nu mai scrii pentru alte 1295874837 zeci de ani și eu stau să mă gândesc la ce naiba se mai poate întâmpla în continuare. 'ai de capul meu și de-al tău de nu te iau la bătaie. (D) Nici măcar nu mă mai interesează prin ce a trecut Sakura și că a murit Hinata, la câți nervi îmi fac când mă gândesc cât o să mai dureze pân' la capitolul șase, poate nu mor pân-atunci, să ne rugăm pentru asta.
Finalul m-a terminat psihic. Mă așteptam și eu la un moment drăguă, interesant, ROMANTIC, dar puteam să jur că n-o să-mi îndeplinești dorința. Eram așa entuziasmată când mi-ai zis că scrii ca să îmi fac acum nșpe mii de scenarii, că bineînțeles că nu mă așteptam la așa ceva, deși probabil ar fi trebuit. Las' că te țin eu minte. În orice caz, ai lăsat deschisă lista cu opțiuni pentru cine poate fi individul cu care a vorbit Sakura la sfârșit, deși mă gândesc că poate de data asta nu-mi mai servești vreo surpriză, că jur că nu mai vorbesc cu tine. Glumesc. Sau nu. Depinde. Bineînțeles că mi-a plăcut capitolul, bineînțeles că vreau next-ul și bineînțeles că o să m-apuce Crăciunul așteptând. Ei, poate nu.
Baftă-n continuare, spor la scris, poate dă domnu' și nu îmbătrânesc până atunci, mă duc să plătesc iar slujbe că cine știe. Pwp.

P.S.: Criminalo.

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Mier 19 Aug 2015, 20:53

De cine are nevoie? Ce s-a întâmplat de fapt cu Hinata? Cine a înjunghiat-o? Ce se întâmplă?! De ce laşi tot timpul suspansul ăsta în urmă şi după iar nu mai postezi o perioadă îndelungată ingrijorat

.

Aştept cu nerăbdare next-ul, pe care sper să îl postezi cât mai repede şi să mai elimini puţin din acest suspans, să mai dezvălui câte ceva din spatele acestei crime.

Spor la scris, să ai parte de multe idei şi bagă mare până data viitoare.

Bye

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Vin 21 Aug 2015, 09:22

Sper sa fie Sasuke. Spune-mi ca e el, pls.
A fost un super capitol si chiar ma bucur ca ai scris asa repede. (D) A fost emotionanta partea cu promisiunile aduse de fetita Hinatei pe patul de spital. Chiar nu ma asteptam sa aiba atata curaj sa o deconecteze. :'( Dar ai fost atat de rea ca ai incheiat capitolul asa, incat nu cred ca iti poti imagina ce pofta de bataie mi-ai starnit. Stiu ca va trece jumatate de an pana vei mai scrie, dar gandeste-te la cum te simti tu cand ai un fic preferat si autorul posteaza o singura data pe an PT CA II ESTE LENEEEEEEEEE!!!!! Lol, daca eram acum in Bucuresti veneam cu trenul pana la tine ca sa iti spun ce lenesa, geniala si criminala esti!
Stiu ca e scurt comentariul meu, dar macar e decent! Nu stiu daca ma crezi, dar sa stii ca am sters de vreo cinci-sase ori cateva injuraturi pe care ma gandeam sa le las ca sa vezi si tu ce reactii poti scoate de la oameni. Si, inca ceva. CUM NAIBA SA TE GANDESTI CA TI-AM UITAT FICUL?!?!?!? NICIODATA!
Te pup si, te rog, te implor, scrie pana incepe Craciunul.

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Mier 26 Aug 2015, 04:19

Noroc cu mail-ul, că altfel nu ştiu când mai treceam şi eu pe aici.
Acum, nu pot să cred ce suspans! Serios, îţi place să ne torturezi! >.<
Şi, Sakura, te rog spune-mi că nu lui Sasuke i-ai dat mesaj! God, sper că nu ajunge atât de patetică, deşi în situaţia ei, nu ştiu ce să mai zic de luciditate. Şi chiar ş-aşa, cu ce să o ajute Sasuke?
Hinata e deja moarta (asta m-a traumatizat), iar acum Sakura are şi un copil de crescut. Apropo, mă sperie fetiţa aia, adică, e ciudată... cum de nu reacţionează la nimic? Mă face să-mi pun întrebări... Abia aştept să aflu răspunsurile.
Îţi urez spor la scris în continuare şi aştept un PM! :-*

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Dum 04 Sept 2016, 00:09

Fanfic blocat din cauza inactivității.