Lacrimi însângerate

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Dum 17 Feb 2013, 18:33

Stiu ca am lipsit destul de mult timp, am vrut sa inchid ficul, dar Andreea m-a ajutat si m-a facut "proasta", deci l-am redeschis. Sper sa reusesc sa vin repede cu capitolele si sa fie mai bune decat acesta. Sper ca vă va plăcea in continuare si va urez citire placuta kiss

. Imi pare rau ca am exagerat cu dialogul in acest capitol.

P.S: Moment SasuSaku in acest capitol xD
P.S.S:Capitol necorectat.

Capitolul 12

Viaţa de parazit i se scurgea prin venele tăiate, sângele ce le străbătea scurgându-se pe pielea albă a bărbatului. Momentele sale ce l-au consacrat rămâneau în urmă, urmând ca moartea sa să nu fie demnă, la fel cum nu a fost nici el. Era un om de nimic care sugruma cu sânge rece orice şansă la o viaţă normală a unor persoane anonime, însă plânse de cunoscuţi şi apropiaţi. Dădea impresia omului rău, cu care nu te puteai pune, însă era o simplă persoană, ridicată în slăvi de aşa zişii săi sclavi, care probabil încercau să părăsească clădirea cât mai repede în acest moment. Într-un final, tot singur a murit, fără slugile sale alături, fără ca cineva să încerce măcar să îl salveze. Nu însemna nimic pentru nimeni, iar cel mai crud lucru este că abia atunci şi-a dat seama, aşa credeam. Orice individ, oricât de iubit ar fi fost în această lume, tot singur a murit, tot neînsoţit a străbătut drumul până la Judecata de Apoi, dacă exista aşa ceva. Era atât de inuman, chiar şi pentru o persoană fără suflet ca el. Poate că îşi va găsi liniştea la un moment dat, deşi nu merita. Ar trebui să fie în continuare condamnat la o viaţă pe care să o trăiască printre ţipetele înfundate şi îndurerate ale persoanelor care au murit din cauza sa. Eram prea egoistă, prea însetată de dreptate? Probabil, însă erau părerile mele personale, pe care nimeni nu ar fi putut să le schimbe.

I-am privit trupul bărbatului, a cărui carne era crestată, cum se “scurgea” pe fotoliul aşezat în dreptul televizorului. Contactul dintre corp şi podeaua realizată în stil rustic a fost suficient de puternic cât să provoace un zgomot ascuţit, asemenea unui scârţâit de uşă. Capul îi era căzut la picioarele mele, semn că eu dominam acum, deşi nu am fost eu cea care l-a ucis, care i-a asfixiat viaţa de călău. Moarte demnă, linişte, pace sufletească în viaţa de apoi? Nu exista aşa ceva, cel puţin, nu pentru mine. I-am mişcat corpul cu piciorul, iar verdictul era dat: decedat.
M-am întors spre Hinata ce era captivată de nişte dosare încărcate de praf, peste care timpul nu a trecut indiferent. Ochii i se plimbau pe rândurile scrise cu tuş negru, cuvinte ce destăinuiau lucruri interesante pentru noi. Mi-a întins un dosar în timp ce ea nu şi-a luat ochii din foaia pe care o citea cu aşa mare interes. L-am luat, privind-o sceptică, însă bineînţeles că nu mi-a remarcat gestul întrebător. Am ridicat din umeri indiferentă. Probabil a găsit ceva interesant şi după cum o cunosc, îmi va povesti şi mie imediat ce va termina. Ca de fiecare dată, când era vorba de un subiect interesant, nu se limita doar la câteva fraze, ci era necesar să îmi spună toată istoria lucrului respectiv, ca mai apoi să îmi spună un lucru banal, care nu cerea relatarea unui întreg roman al amintirilor.

*

Foi peste foi, lucruri neinteresante pentru mine, timp pierdut degeaba. Astfel de lucruri se puteau găsi în “miraculosul” dosar pe care îl răsfoiam în continuare. Mă odihneam pe canapeaua din piele din camera aceasta luxoasă, picioarele fiindu-mi aşezate pe o măsuţă din cristal, cel mai probabil. Căscam întruna, eram frântă şi abia aşteptam să se clintească şi Hinata din loc, să îşi ridice privirea din mormanul de dosare şi să îmi spună că nu mai avem ce căuta aici şi că putem pleca acasă. Însă prietena mea nu a reacţionat aşa cum îmi doream. S-a aşezat pe un scaun şi încă se delecta cu informaţiile alea nenorocite, de care nici măcar Dumnezeu nu cred că ar fi putut fi atras atât de tare.
-Hinata, eu mă aşez în patul acela moale, care îmi face cu ochiul încă de când am intrat în camera asta. Trezeşte-mă când te plictiseşti ca să putem pleca acasă. Ştii că mâine trebuie să ne prezentăm din nou la clasele acelea încărcate cu rataţi, i-am spus, scârbită fiind de imaginile cu Naruto şi Sasuke din timpul zilei trecute.
A murmurat un “Mhm” în semn de aprobare, deşi sunt sigură că nici nu s-a sinchisit să mă asculte. Putea măcar să mă întrebe dacă sunt obosită şi vreau să plecăm acasă, însă nu a făcut-o. Pur şi simplu a rămas indiferentă replicii mele şi şi-a continuat acţiunea, aceea de a face pe nebuna obsedată de viaţa unui criminal-idiot. M-am aşezat în pat convinsă fiind că aveam să dorm o bucată bună de timp, căci movalia nu dădea semne că se va ridica de pe acel scaun prea curând. Mi-am pus braţul peste ochi, încercând să înlătur lumina lunii ce mi-ar fi tulburat sfântul somn. Eram obosită, având în vedere că ziua a fost mult prea obositoare pentru mine. Aşteptam cu nerăbdare concediul în care voi evada din oraşul acesta infect şi voi pleca departe. Era prea extenuantă meseria asta, însă cineva trebuia să facă şi astfel de lucruri. Am adormit cu imaginea prietenei mele în mine şi la următoare zi, care, presimţeam eu, nu va decurge tocmai bine.

**

-Sakura, trezeşte-te,e târziu.

Nici nu voiam să aud de trezire căci visul meu dulce era prioritar acum. M-am întors pe partea cealaltă, punându-mi pătura în cap şi spunându-i Hinatei că eu nu mă clintesc din loc, nu până când prinţul din visul meu mă va săruta, mă va urca pe calul său alb şi mă va purta spre o lume plină de zâne şi alte fiinţe fantastice. Bineînţeles că băteam câmpii, iar prietena mea se amuza serios, însă nici nu a vrut să audă de o prelungire a somnului meu atât de frumos. Trăgea de corpul meu ca o sălbatică, însă până la urma s-a dat bătută, sau, cel puţin, aşa credeam eu. Am aşteptat câteva minute pentru a vedea dacă va mai îndrăzni să se apropie de mine, însă nu a făcut-o. Printre genele mele lungi îi observam trupul gingaş, acoperit fiind de o ţinută elegantă care nu semăna deloc cu acel costum de piele pe care l-a purtat pâncă acum câteva momente.

-Huh, pleci undeva? Am întrebat-o căscând, în timp ce ea îşi împletea părul lung care îi trecea de talie.
-Da, mi-a răspuns. Spre deosebire de tine, eu am ore astăzi pe care le predau pentru a face rost de noi informaţii despre cei doi criminali daţi în urmărire generală, care se pare că sunt chiar proprii tăi elevi. Să nu mai zic că au ucis un om, care stă întins pe jos, la doi metri de tine. –Abia atunci am realizat că am dormit cu un cadavru într-o camera care nu era a mea. – Şi da, merg să predau, pentru că, spre deosebire de tine, abia aştept să termin cu misiunea asta pentru a pleca într-o vacanţă binemeritată. Se pare însă că tu nu îţi doreşti acelaşi lucru, mi-a răspuns ea cu un zâmbet ironic pe chip.
- Sarcasmul tău este tare ascuţit în dimineaţa asta, i-am răspuns amuzată de tonul de divă pe care l-a folosit înainte. De unde ai hainele acelea, dragă?

Mi-a făcut semn cu mâna spre rucsacul pe care l-a luat cu ea. Mi-a spus că mi-a luat şi mie câteva haine căci era sigură că eu am să uit, ca de fiecare dată. Însă nu uitasem, ci eram mai mult ca sigură că îl vom omorî pe acel om, ne vom duce acasă, voi dormi în patul meu şi a doua zi îmi voi alege hainele din propriul meu dulap. Se pare că soarta a avut un alt program pentru mine, pentru care eu nu eram deloc vinovată. Resemnată am luat hainele aduse de Hinata şi le-am îmbrăcat. Nu m-am ocupat prea tare de aranjarea părului, cid oar l-am pieptănat şi l-am lăsat să cadă pe spate. Mi-a făcut semn spre uşă deoarece trebuia să plecăm. Am privit-o sceptică căci pe holurile clădirii immense ne puteam întâlni cu oricine care ne-ar fi văzut ieşind din acea cameră, am fi dat de belea, mai ales că acolo se afla un cadavru. Mi-a spus să mă liniştesc, căci în timp ce dormeam a investigat toată clădirea şi putea jura că a fost abandonată. Am luat rucsacul şi I l-am aruncat în braţe, apoi am părăsit încăperea.
La ieşire se aflau poliţiştii care, bineînţeles că ne-au întrebat ce căutam acolo. Le-am arătat legitimaţiile pe care era tipărit numele organizaţiei FBI, spunându-le că nu l-am ucis noi pe mafiot, deoarece l-am găsit mort. Nu am dat nume referitoare la criminali, noi spunându-le că aceştia plecaseră de mult timp. Era un prilej să ne ocupăm rapid de blond şi brunet, iar slariile noastre s-ar fi mărit considerabil.
Am urcat în maşină, Hinata fiind la volan. Era agitată, acest putând fi observant după mâinile sale ce tremurau involuntar. Erau rare dăţile în care îşi pierdea calmul, majoritatea fiind din cauza lui Catherine, însă acum ea nu avea nicio legătură. Aveam să o las în pace şi să o întreb despre starea de spirit ceva mai târziu. Probabil avea nevoie de linişte pentru moment, aşa că am scos din torpedo un pachet de ţigări. Mi-am aprins una, simţind cum fumul îmi străbate plîmânii şi arde de nerăbdare să îl expir.

-Tot nu ai de gând să te laşi? M-a întrebat vizibil iritată. Te distrugi singură.
-Nu-mi pasă, i-am răspuns indiferentă, privind lacul pe lângă care treceam. E viaţa mea, nu a ta, nu ar trebui să te preocupe.
-Îmi eşti prietenă, normal că mă preocupă. Pe ce lume trăieşti?

Am ridicat din umeri, în semn de confuzie. Eram normală, aşa credeam. Pur şi simplu, mă durea că trebuie să îi răspund într-un astfel de mod, însă nu suportam să îmi atace cineva dependenţa de acest viciu nenorocit. O ştiam, ştiam că voi muri cu ţigările lângă mine, eram conştientă de asta, însă speram să nu o observe şi alţii. Nu suportam ideea că voi fi considerată slabă, că simt nevoia de a mă baza pe ceva pentru a gusta simţul realităţii. Nu înghiţeam ideea de a mă da bătută şi de a apela la ceva, întotdeauna fiind tipul fetei care nu dorea să fie ajutată, ci să facă singură totul. Acum alergam după ajutorul acesta ce putea fi uşor asemănat cu o ceaţă densă care te ajuta să nu mai vezi dincolo de ea, cu toate că ştii că în partea cealaltă lucrurile de care te temi tot mai există. Aiurea.
M-am dat jos din maşină în faţa colegiului, luând-o înainte, spunându-I Hinatei ca ne vom vedea după terminarea orelor. În mod sigur aveam amândouă nevoie de linişte, deşi mă îndoiam că eu o vi primi, având în vedere că aveam oră la clasa lui Sasuke şi a lui Naruto. M-am îndreptat spre cancelarie, acum fiind sigură de locaţia ei, nemaifiind nevoită să întreb o uşuratică, la fel ca şi Karin, de încăperile clădirii ăsteia imense. Am salutat profesorii ce erau mult mai matinali decât mine, am luat catalogul şi am urcat la etajul clasei cu pricina. Ah, la dracu! Am uitat de cafeaua de dimineaţă. Ziua asta a început “perfect”. Mă întreb ce va mai urma.

Am pus mâna pe clanţă, trăgând uşa spre mine. Am păşit în clasă având parte de aceleaşi priviri: la fel de scârbite ca şi cu o zi în urmă. Am trântit catalogul pe catedră şi, aşa cum mă aşteptam, aceasta s-a dezmembrat. Câtă imaturitate. Făceam şi eu astfel de glume, dar în generală, când aveam în jur de opt-nouă ani. Mi-am trecut două degete prin păr, pornind de la breton şi coborând cu ele până la vârfuri. Dintr-o suflare le-am spus că întreaga clasă va fi trimisă la detenţie pentru următoarele trei săptămâni. Nervii deja îmi erau întinşi la maxim, nu aveam chef de alte glume proaste. Aşa cum mă aşteptam, privirile ucigătoare nu au întârziat să apară, însă nu le-am dat importanţă.

-Tu, am arătat spre un băiat zâmbitor din prima bancă. Dă-mi scaunul tău şi ia-l tu pe cel de la catedră. Fie accepţi, fie te ascult şi mai mult de trei nu primeşti.

Uimit de vorbele mele şi resemnat în acelaşi timp, a acceptat. Mi-a oferit scaunul său cu toate că era mult mai confortabil cel de la catedră. Când s-a aşezat, chicotele din clasă nu au întârziat să apară. Dacă ei credeau că mă vor păcăli cu astfel de trucuri de clasa a treia, se înşelau amarnic. Apă pe scaun, chiar aşa? Nu aveau pic de imaginaţie, asta era sigur.

-Nu mai râdeţi, am spus dintr-o suflare, iar liniştea s-a abătut asupra clasei. Voi urmaţi, le-am răspuns fiind sigură că vor mai face astfel de glume, dar “victimele” mele vor fi şi ceilalţi. Puştiul de azi doar a avut onoarea de a fi primul, însă asta nu înseamna că va fi şi ultimul.

Au înghiţit în sec. Probabil nu se aşteptau ca o fată de seama lor, în acte ceva mai în vârstă, să îi domine în acest fel şi să le răspundă cu aceeaşi monedă. Proastă judecată, ce să zic.

-Asta e ţinută şcolară? I-am întrebat pe Sasuke şi Naruto, uimită fiind că de data asta nu au mai întârziat. Cămăşile descheiate se poartă în cluburi, nu într-o instituţie de învăţământ.
-V-am excitat, doamna profesoară? A întrebat brunetul cu un zâmbet de şmecheraş pe faţă. Sunt cam tânăr pentru dumneavoastră, a continuat el.
-Şi prea nătărău de asemenea, am afirmat.

Blondul râdea şi l-am auzit spunându-i bunului său prieten că i-am făcut-o. Bineînţeles că i-am făcut-o, aveam ceva experienţă în conversaţiile cu personalităţi idolatrizate, dar care erau mai proaste ca noaptea. Iubeam să ironizez persoanele din jur, iar cunoscuţii o ştiau.
-Nu ar fi frumos să vă prezentaţi, înainte de toate? A întrebat el, încă enervat de modul în care i-am răspuns în urmă cu câteva momente.
-Nu ştii cum să îţi botezi mânuţa care îţi ţine companie în baie când fetele nu mai roiesc în jurul tău? L-am întrebat serioasă, deşi în interiorul meu mă amuzam serios.
-Nu am nevoie de mâini, doamna profesoară. Am ceva mult mai bun şi mai solid, a răspuns el bătând apropouri mai mult decât indecente. Doriţi să vă arăt?
-Nu ai avea ce, i-am răspuns din nou, fără a sta prea mult pe gânduri.

Observam cum privirile colegilor săi erau aţintite când la mine, când la colegul lor a cărui reputaţie speram să scadă după această conversaţie. Le-am spus să îşi deschidă manualele căci astăzi vom relua capitolul “Reproducerea”. Cum mă aşteptam, fluieraturile nu au întârziat să apară şi, cum am crezut, şi-au deschis caietele şi au fost foarte atenţi la ceea ce explicam. Era de la sine înţeles că era singura lecţie pe care o ştiau de di-nainte să fie predată. Obsedaţi şi iar obsedaţi. Mă rugam la Dumnezeu să nu ajung şi eu la fel, căci dacă cădeam pradă ispitei, dusă eram. Erau interesaţi şi captivaţi, iar băieţii, cel mai probabil, cu steguleţele sculate din cauza gândurilor indecente ce le treceau prin minte.

***

Am auzit clopoţelul sunând şi am răsuflat uşurată. Îi zăream pe băieţii cu braţul de după gâtul fetelor părăsind sala de curs, urându-mi un “La revedere”. Ultimii rămaşi în clasă erau Naruto şi Sasuke care şuşoteau ceva de care numai ei şi Dumnezeu aveau habar. Aşteptam plictisită plecarea lor pentru a putea pleca şi eu acasă, căci ziua asta a fost enervant de idioată, încă de la prima oră. L-am văzut pe Naruto părăsind sala de curs, urându-I prietenului său un “Baftă” tare amuzat. Acesta i-a zambit spunându-i că nu va avea nevoie. Normal că nu va avea nevoie de baftă ca să intre la puşcărie, e de la sine înţeles.

Sasuke s-a apropiat tot mai tare de mine, punându-şi o mână pe talia mea şi trăgându-mă aproape de el. M-am uitat în ochii săi negri, frumoşi ce-i drept şi am zarit nişte gânduri nu tocmai drăguţe. Murea dacă putea fi şi el puţin decent? Îi priveam zâmbetul de băieţaş şmecher şi ma enervam tot mai tare căci era lipsit de respect. Nu neapărat pentru faptul că eram profesoara sa, ci pentru că eram fată în primul rând.
-Ce-ai zice să punem în practică ce ne-ai predat azi? M-ar ajuta să înţeleg mai bine lecţia şi poate se leagă ceva, cine ştie.
-Un act se*ual nu poate fi întreţinut între două femei, i-am răspuns iritată.
-Sunt bărbat, glumeaţo, mi-a răspuns.
-Doar în acte.
-Şi-n pantaloni, păpuşă. Hai să îţi dovedesc dacă nu mă crezi.
-Nu ştii să foloseşti ce ai în pantaloni.
-Încearcă-mă, altfel nu-ţi pot dovedi.
-Nici oarbă.

Am simţit cum mâna sa a coborât pe fundul meu, iar în următorul moment, palmea mea era lipită de faţa lui. Cât tupeu!

-Ieşi afară!
-Vei regreta asta, mi-a spus în timp ce-şi freca obrazul roşu. Nu va rămâne aşa.
A părăsit sala de clasă, iar peste câteva momente şi-a făcut apariţia Hinata. M-a întrebat ce am păţit, dar nu i-am răspuns, ci doar am rugat-o să ne grăbim acasă. Îi voi spune atunci ce vrea să ştie.

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Dum 17 Feb 2013, 18:42

Hei.

Oh, mama, ce capitol! Bai, deci e prea genial! Replicile Sakurei sunt atat de perfecte, ironice, ah.
Am si ras la unele parti. Cica " cu steguletele sculate " Chiar ai evoluat foarte mult cu scrisul. Ideile nu intarzie sa apara.
Pe bune, sincer, nu m-a deranjat dialogul, zic chiar ca s-a potrivit destul de bine. Si momentul celor doi. " Act se*ual intre doua femei " I-a dat maxim, cum se zice acum.
Ce pot sa mai zic, imi place foarte mult cum ai continuat. Sper sa o tii tot asa si sa nu mai inchizi fic-ul pentru ca merita continuat si te pricepi!
Succes in continuare, sper sa ma mai anunti.

Edit : HAIII CU NEXTUUULLL

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Dum 17 Feb 2013, 18:42

Deci cand am vazut ca ficul a fost inchis dn dorinta ta, mai sa crap cucoana, dar m-am mai linistit cand m-ai anuntat de redeschiderea lui !

Cat de indecent si de pervers poate sa fie Sasuke si, pe deasupra si un mitocan de doua ori mai mare decat unul care iti face avansuri ! Doamne Dumnezeule depaseste orice limita ! Bine, dar acest lucru se intampla des in multe scoli, deci nu m mir chiar asa de tare...

In locul lui Sakura ii dadeam vreo nu una ci vreo trei, patru palme ! Sakura are tupeu, incearca sa isi tina nervii iin frau, dar nu reuseste. Imaturii aceea grosolani o scot din pepeni !

Iti multumesc foarte mult pentru anunt si, sa nu ma mai sperii cu inchisul ca ne batem, corect ? Glumeam la faza cu batutul...

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Dum 17 Feb 2013, 19:25

Hellay, my sweetheart a hug

Sunt atat de incantata ca ai decis in sfarsit sa iti deschizi fic-ul. Ti-am spus ca il blochezi degeaba, nu m-ai ascultat. Acum ti-am demonstrat ca mereu am dreptate si mereu voi avea well? awesome right?

Nici nu ai idee cat de fericita am fost cand am vazut ca acest capitol va fi dedicat doar protagonistilor, caci intre ei fusese doar acel dialog, cand s-au cunoscut si atat. Stiam ca va fi o cearta, eventual ceva pervers, ori ambeele, de ce nu? Caracterele lor sunt total opuse, desi au si ceva in comun; faptul ca amandoi ucid -la Sasuke inca nu s-a aflat motivul, desigur, si la Naruto, si ma intreb ce imi scapa, ce ii leaga. Itachi, dunno lough

-, amandoi sunt orgoliosi si probabil nu doar Sakura sufera. Instinctul meu imi spune ca sub caracterul asta de ingamfat notoriu, nesimtit si arogant, se ascunde o persoana sensibila, cu un suflet in primul rand, si cu un motiv pentru care este atat de diferit... Sunt nerabdatoare sa vad cum ii vei apropia pe cei doi, caci niciunul dintre ei nu pare sa cedeze.
M-am amuzat teribil pe seama dialogului, a fost cireasa de pe tort, daca as putea spune, Nici nu ma asteptam la ceva sec, plitisitor si neinspirat, pentru ca de la inceput ai creat replici asa fel incat sa demonstreze faptul ca totul e luat in serios. Imi place ca reusesti sa ii faci pe cititori sa rada atunci cand vrei, deoarece am intalnit atat de multi autori care incearca, saracii, si nu reusesc de loc; mai mult strica, adaugand ceva, dupa parerea lor, amuzant.
Mamaaa, atunci cand Naruto i-a urat bafta lui Sasuke si a iesit din clasa, eram absolut convinsa ca el ii va demonstra ca se inseala. Am bufnit in ras la faza cand l-a facut femeie, sincer nu ma asteptam sa il jigneasca in halul asta. La baieti cel mai grav e sa te iei de chestia lor, am patit-o, de fapt mi se pare cel mai bun mod de-ai face sa taca din gura. Majoritatea nu-ti ofera o contra-jignire. lough

Cea mai intriganta replica a lui a fost ca o va face sa regrete. Deja mi se face pielea de gaina cand ma gandesc la moduri de-a se razbuna. Eu sincer ma gandesc la ceva, la ceva violent, extrem de violent, dar placut rolling on the floor

Dar mai bine incetez in a ma gandi la prostii, caci imi fac mie rau, stiind ca atentia lui Sasuke este oferita altei fete rolling on the floor

Glumesc, glumesc. Le ofer de pe acum consimtamantul meu, caci s-ar putea sa ma razgandesc pe viitor.
Sunt nerabdatoare si foarte curioasa sa vad ce se va intampla in continuare si mai ales sa vad cum va evolua totul. Atat problema Hinatei, cat si relatia de "amicitie" dintre Sasuke si Sakura. Bafta in continuare si sa nu faci mai faci greseala asta a doua ora a hug

P.S. Chiar se vede o imbunatatire a felului de-a nara. Felicitari!

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Dum 17 Feb 2013, 19:29

Hei ^^

Off, chiar ma bucur ca m-ai anuntat, aveam impresia ca am comentat data trecuta si nici macar nu stiam ca ai inchis fic-ul, pentru ca daca stiam ca ai in gand sa faci asta, nu te-as fi lasat nici moarta sa o faci. Noroc cu Andreea, care a reusit sa iti bage mintile in cap.
Trebuie sa fii mandra cu ce ai reusit sa creezi pana acum, ai dat viata unor personaje minunate si unei povesti foarte frumoase. Sa nu aud ca spui ca nu esti multumita cu reusitele sale, esti deasupra multor peraoane si ai ajuns acolo prin propriile forte.
Acum, capitolul a fost incendiar. Mi-a placut atat de mult scena dintre ei, care a fost una vulcanica, formata dintr-un joc de replici prin care incercau sa se atace unul pe celalalt. Nici nu stiu care a iesit invingator, prima data am crezut ca Sakura, insa cand au ramas singuri, amenintarea lui Sasuke pare sa lase putin disconfort. Sper sa se razbune intr-un mod pervers, sunt sigura ca Sakura are catusele cu ea, ar fi folosituare in situatia asta. hihi, gata, m-a luat valul. =)))
Sper sa aduci repede next-ul si sa ma anunti. Mult succes in continuare! kiss

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Lun 25 Feb 2013, 20:58

Hellăăuu

Uuuu, ce să mai, am rămas uimită ! Căutam un fic, şi din întâmplare am dat de al tău. Odoodo, şi ce mai fic. Ah, tâmpiţelul de Sasuke, câte palme merită el acum ? Ştiu şi eu, cincizeci, cinzeci şi cinci. Destul de puţine, dar de ! :))) Tot respectul, Claudia ! Ai un fic foarte frumos. Păi, are tot ce îţi doreşti, chiar tot ! Muahaha. Gata, să termin cu glumele mele de prost gust !Oky, spor la scris şi altele. Te rog, anunţă-mă şi pe mine când postezi continuarea ! Mulţi pupici !

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Mier 03 Apr 2013, 23:59

Imi cer mii de scuze pentru intarziere, insa sper ca voi posta mai des, acum ca vom intra in aceasta scurta vacanta. Pot spune de pe acum ca nu este un capitol foarte bun sau interesant, insa mai trebuie sa leg ideile povestii, deci sunt necesare si astfel de capitole de legatura. Sper doar ca nu va veti pierde interesul pentru acest fic. kiss

P.S: Capitol necorectat.
P.S.S: Actiune in urmatorul capitol + moment SasuSaku.

Capitolul 13

-Ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat cu acel tip?

Aproape că uitasem să îi spun de incidentul cu Sasuke, cu toate că doar la asta îmi stătea gândul încă de când am plecat de la colegiu. Stăteam rezemată cu capul de geamul portierei şi speram ca tăcerea mea să o facă pe Hinata să îşi retragă întrebarea, să uite că mi-ar fi pus-o vreodată. Eram dezgustată, iar dacă i-aş împărtăşi şi ei acest eveniment aş fi şi mai scârbită, şi mai jenată şi nervoasă de faptul că l-am lăsat să scape pe nemernic doar cu o palmă. Nu mi-am luat privirea de la geam; aşteptam şi mă rugam să ajung cât mai repede acasă, să mă bag în duş, iar mai apoi să dorm până dimineaţa următoare. Erau singurele lucruri la care visam şi care m-ar fi făcut să mă simt mai bine. Însă nu, nu şi-a retras întrebarea, ci a insistat să îi spun ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, care a fost de fapt motivul disputei. Niciodată Hinata, niciodată nu se va lăsa până când nu va afla ceea ce îşi doreşte.

-Deci, îmi spui de bunăvoie sau trebuie să apelez la diferite tertipuri? M-a întrebat, neluându-şi privirea de la drum.

Instinctiv m-am uitat la ea şi i-am zărit privirea uşor încruntată. O măcina întrebarea, poate chiar mai mult decât pe mine. Strângea volanul mai tare, ajungând să îşi înfigă unghiile în el, doar pentru a se mai calma, ştiind că nu era cea mai răbdătoare persoană, iar în fiecare secundă ar fi putut să izbucnească. Am oftat, iar apoi i-am răspuns sec, mai sec decât am făcut-o vreodată:

-Nimic important.
-Vrei să te cred? – Eram sigură. Nu aş fi putut să o conving niciodată că acel incident nu a avut loc vreodată. Mă citea ca pe o carte deschisă, fără să mai fie nevoie să mă privească în ochi. Tonul vocii, starea de spirit, limbajul dezolant şi mimica feţei o ajutau să pătrundă prin mine şi să simtă pe pielea ei fiecare trăire a mea. – N-am să te cred, dacă asta gândeşti. Speram să-mi spui, ştii că voi fi alături de tine indiferent de circumstanţe.

Folosea un ton care ar fi putut înmuia pe oricine, chiar şi pe cel mai crud om existent pe acest pământ. Mă simţeam prost. Dacă nici măcar în cea mai bună prietenă nu am putut avea încredere să-i povestesc cele întâmplate, atunci în cine să am? Era singura fiinţă care m-a înţeles, m-a sprijinit şi nu m-a judecat. Era sora mea dintr-o altă mamă, îmi aparţinea, cu sau fără voia sa.

-În plus, doar nu a dat peste mine din cauză că era binedispus, nu crezi?

Uitasem de partea asta. Mi-a spus pe fugă în timp ce coboram scările liceului că brunetul a împins-o atunci când ieşea din clasă val-vârtej. Cum aş fi putut să o conving că acel lucru nu s-a întâmplat, când era mai mult decât evident şi când l-a simţit, într-un mod indirect, pe pielea ei? Nu aş fi putut, păcat însă că am încercat să amân acest moment al confesiunii atât de mult, căci eu nu eram în stare să gândesc, să analizez, să fiu raţională. M-am jucat puţin cu focul şi m-am ars, iar rana nu putea fi vindecată decât de către Hinata.
Mi-am mutat privirea spre parbriz, căci nu o puteam privi în ochi, şi am început să îi povestesc întregul eveniment: de la partea cu farsa nereuşită a elevilor şi până la momentul în care mâna nenorocitului s-a oprit pe fundul meu. Asculta cu atenţie şi îmi lăsa impresia că analiza fiecare fapt în detaliu. Am răsuflat uşurată când am terminat de relatat şi cu o oarecare teamă aşteptam părerea Hinatei, un sfat, ceva, însă nu, nu a venit nimic cu excepţia unui mumurat aprobator, presupun. Privirea mea se plimba pe buzele sale în încercarea de a desluşi ceva, un mesaj, sau orice altceva, însă părea că vorbea doar pentru ea. Am oftat prelung şi mi-am sprijinit din nou capul de geamul portierei. Îmi era atât de somn...

*

Mi-am auzit numele, urmând să îmi deschid pleoapele, dar lumina soarelui m-a determinat să le închid din nou. Am clipit des, iar trupul persoanei care mă trezise începuse să se contureze, să nu mai fie cuprins de lumina orbitoare. I-am zărit părul movaliu cu tente negre, care se revărsa peste umerii înguşti, ajungându-i până la talia de viespe. Corp sănătos, firav, atât de gingaş încât părea o păpuşă de porţelan care se putea sparge în orice moment.

-Ai de gând să dormi în maşina mea până mâine dimineaţă? M-a întrebat aţintindu-şi ochii asupra parbrizului, nedorind să mă privească.
-Mai imatură de atât poţi fi? Am întrebat-o în timp ce mă întindeam pentru a-mi dezmorţi corpul, înţepenit fiind din cauza poziţiei deloc confortabile în care adormisem.
-Nu ai treabă acasă? M-a întrebat vizibil iritată.
-La grădiniţă sunt permise şi persoanele aparent adulte, i-am spus în timp ce mi-am dat jos centura de siguranţă.
Am deschis portiera, am păşit afară inspirând aerul curat, urmând să trântesc uşa maşinii.
-M-a costat mult maşina asta, fraiero!

Am chicotit uşor, trimiţându-i un sărut în aer Hinatei. Avea o privire aparent nervoasă, iar gesturile bruşte pe care le făcea îmi confirmau ipoteza: o enervasem. Mi-am aşezat geanta pe umăr şi am intrat în scara blocului în care locuiam. Gemetele, muzica la maxim şi fumul amar de ţigară m-au lovit din plin în momentul în care am vrut să urc treptele pentru a ajunge în apartament.

-Studenţi nenorociţi, am şoptit atunci când mă aflam în pragul uşii.
-Hopa, dar cine s-a gândit să mai treacă pe aici, tâ**uliţa Sakura în persoană.

Instinctiv mi-am întors capul şi atunci l-am zărit: chipul măsliniu, ochii negri şi părul lung conturau un trup frumos de bărbat, însă ridurile adânci îi lăsau cei treizeci şi opt de ani să se vadă. Îi analizam trupul din cap până în picioare; bărbat căsătorit, cu o cămaşă călcată la dungă, la fel ca şi pantalonii, dar care umbla pe la petrecerile stundeţilor în căutarea unor aventuri de o noapte cu nişte puştoaice minore. A rămas aceeaşi persoană patetică pe care o cunoşteam de mult timp şi pe care am dispreţuit-o din prima clipă în care am văzut-o.

-Cât de ipocrit poţi fi? L-am întrebat complet dezgustată de comportamentul său şi de starea în care se afla: beat, cu cămaşa descheiată şi cravata atârnată neglijent de gât.

Nu mi-a răspuns, ci doar a trecut pe lângă mine ca şi cum nu m-ar fi cunoscut, cu toate că mă înjosise cu câteva momente înainte. L-am urmărit până când a ajuns în capul scărilor, iar distanţa cred că-i provoca ameţeală căci a început să se legene. Un moment de neatenţie, în care şi-a dus mâna cu care se sprijinea de balustradă la cap, l-a costat: în următoarele câteva secunde era undeva pe la mijlocul scării, cu capul pe una din trepte, în timp ce scâncea de durere. „Există cineva acolo sus care mă iubeşte.” mi-am spus, în timp ce am păşit în interiorul apartamentului.
Am trântit geanta pe masa de sticlă de pe hol, iar pantofii au ajuns a fi aruncaţi într-un perete. La naiba cu meseria asta! Era atât de idioată în unele momente, încât nici măcar setea mea de a ucide nu mă putea face să-mi schimb părerea.
Mi-am târât picioarele până în dormitor, iar singurul lucru la care mă gândeam erau orele în care voi dormi, în care mă voi răsfăţa cu un somn îndelungat. Am auzit telefonul sunând, iar prima mea intenţie a fost de a arunca telefonul în perete, însă numele persoanei scris îngroşat m-a determinat să răspund apelului:

-Doamna Mikoto, ce s-a întâmplat? Am răspuns serioasă, nevrând să las impresia că eram obosită.
-Am nevoie de tine, mi-a răspuns vocea de la capătul celălalt al firului. Te rog, vino până la mine când ai timp.

I-am spus că voi fi la ea în următoarele zece minute. S-a dus dracului odihna mea, însă trebuia să o văd. Până la urmă, era singura legătură dintre mine şi Itachi: ea, Mikoto, mama lui şi el, însă persoana sa nu va mai face parte din viaţa mea, nu momentan, cel puţin.
Mi-am luat din nou pantofii în picioare, cheile şi un palton, am părăsit apartamentul, iar atunci când voiam sa cobor scările l-am văzut întins acolo, pe trepte, cântând o melodie foarte dramatică, bănuiesc. Versurile nu erau clare, el era beat, iar combinaţia era un fatală.
Am trecut indiferentă pe lângă el, zâmbind atunci când mi-a adresat o înjurătură mai mult decât clară, iar apoi mi-am continuat drumul. M-am urcat în primul taxi pe care l-am văzut, destinaţia fiind clară: reşedinţa familiei Uchiha.

**

Am păşit în casa impunătoare, fiind atentă la toate capetele de animale ce erau atârnate de pereţii “împodobiţi” cu buşteni lăcuiţi. Casa decorată într-un stil rustic era creaţia lui Fugaku, soţul lui Mikoto şi tatăl lui Itachi, care era în acelaşi timp şi pasionat de vânătoare. O fotografie aşezată în capătul coridorului mi-a atras atenţia: Itachi, părinţii lui şi încă un copilaş ce stătea în braţele mamei lui Itachi. Nu-l văzusem niciodată, nu ştiam cine era…

-Pentru el te-am chemat, Sakura.

M-am întors şi atunci am văzut-o pe ea. Părul lung, bogat şi brunet era prins într-o coadă lejeră, iar machiajul natural, discret, îi întinerea chipul peste are timpul îşi lăsase câteva urme. Văzând că mă uit ciudat la ea, m-a luat în braţe şi m-a aşezat foarte aproape de acea fotografie.

-Era – a ezitat o secundă, urmând să continue cu voce tremurândă- fiul meu, fratele lui Itachi...

M-am uitat suprinsă la ea, iar apoi am privit din nou poza. Acum că mi-a spus, semănau, într-un oarecare mod, ciudat ce-i drept. Trăsăturile perfecte se regăseau în ambii fraţi, însă, în mintea mea, nimic nu se lega. Itachi nu mi-a spus niciodată că ar fi avut vreun frate, de făcut cunoştinţă cu el nici nu mai zic.
Văzându-mă confuză, m-a lămurit, la fel de îndurerată ca înainte:

-A plecat de acasă înainte ca tu şi celălalat fiu al meu să fiţi împreună, de asta nu-l cunoşti. Am sperat că se va întoarce, însă nu a mai făcut-o, iar azi de dimineaţă, un bun prieten de-al lui mi-a spus că a decedat în urmă cu câteva săptămâni.
Nu am mai spus nimic, nu mai aveam ce. Întâi Itachi, iar apoi acest copil pe care nu l-am văzut niciodată. Încă regăseam în ea un model, îmi doream cu disperare să fiu ca ea, atât de puternică, de sufletistă şi gingaşă. În schimb, eu eram exact opusul.
-Vreau să îl găseşti, să găseşti cadavrul, sau orice altceva care îi aparţinea. Te rog, Sakura. Încă mai sper ca fiul meu să fie în viaţă, te rog, mi-a spus în timp ce mă privea îndurerată, cu lacrimile curgându-i pe obrajii albi.
-Sigur, am spus, urmând să înghit în sec. Era prea mult, chiar şi pentru mine.

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Joi 04 Apr 2013, 12:40

Hellauuu, darling a hug

Dupa un car de ani ai adus si tu nextul, care din nefericire a fost mult prea scurt. Mi-a placut tensiunea ce-am simtit-o din conversatia si gesturile celor doua, Sakura si Hinata. In caz ca nu stiai, ti-ai schimbat tehnica in a scrie, acum o faci mult mai frumos, cursiv si intens. De asemenea am fost impresionata sau mai bine zis, nu m-am asteptat ca acest capitol va contine o intalnire a parintilor lui Itachi si Sakura. Si da, am uitat ca Sasuke e fratele lui Itachi, ce p*oasta pot fi, dar a existat ceva mai uimitor decat asta, moarte lui Sasuke. Ei cum sa fie mort? Cine le-o mai fi zis prostia asta fara sa le ofere dovezi si argumente. Ciudat, dar daca Sasuke nu e asa-zisul frate? Ar fi si asta o posibilitate, desi ar ingreuna situatia. Mm, lasand asta la o parte am vazut ca ai scris acolo un 'P.S." dublat in care ne marturiseai ca va fi un moment Sasusaku. Nu ai idee cat de curioasa m-ai facut. Siguuuur, va contine violenta si replici usturatoare rolling on the floor

Bafta in continuare kiss

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Joi 04 Apr 2013, 13:17

Hei, bestie mica! Lacrimi însângerate - Pagina 3 208323

Ma bucur ca ai aparut cu mult asteptatul nextulet. Era si timpul! :-w Sper sa te tii de promisiune si sa aduci mai repede urmatorul capitol pentru ca sunt foarte foarte nerabdatoare. Iti ador ficul, e superb! Iubesc felul tau de a scrie, ma atrage maxim ironia prezenta atat in fiecare replica a personajelor tale, cat si in majoritatea conversatiilor pe care le-am purtat noi. Ai un sarcasm fin, cred ca te amuza extrem de mult atunci cand vreun pr*stanac nu-l intelege. Mi se intampla si mie foarte des sa fiu saracastica si sa primesc in schimb o privire gen: :-??

Revenind, sunt o vaca si am uitat sa trec si pe la penultimul capitol, dar le-am citit acum pe amandoua si sunt placut impresionata. Ti-ai modificat stilul de a scrie, dupa cum a mentionat si Andreea si pot spune ca ma atrage chiar mai mult decat celalalt, daca asta e posibil. Lacrimi însângerate - Pagina 3 1425538829

Lacrimi însângerate - Pagina 3 1425538829

Felicitari pentru evolutie! Lacrimi însângerate - Pagina 3 384738

Sasuke e un nemernic, ce sa zic, l-as bate zi si noapte. Putea sa fie si el mai dragut cu ea, nu asa rau, nemernic si pervers. Baietii. Lacrimi însângerate - Pagina 3 4069099782

Lacrimi însângerate - Pagina 3 4069099782

Apropo, schimbul de replici dintre cei doi a fost mortaaaaal. Lacrimi însângerate - Pagina 3 2586070128

In legatura cu ultimul capitol postat sunt maxim de curioasa cum vei continua. Ce se ascunde in spatele acestui mister care ma termina psihic incercand sa-mi dau seama? Oare ce se va intampla in capitolul 14? Asta stii doar tu, nemernico mica si abia astept sa impartasesti totul cu noi, cititorii. Asa ca hai cu nextul! Rapido, am zis!

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Joi 04 Apr 2013, 14:59

Nu îmi vine să cred, să fie oare următorul capitol? dar vai, de necrezut. A meritat așteptarea -foarte, foarte mare- fiindcă a fost un capitol foarte frumos, ca de obicei. Mi-a plăcut așa mult faza cu "sora mea dintr-o altă mamă", îmi place să cânt mereu "My brother from another mother", exact ca Mr. Dunphy. Sunt așa curioasă, mor de nerăbdare să văd, să citesc acel moment S&S, sper să aibă și o tenta S&M if u know what I mean :>
Și părinții lui itachi, nu mă așteptam ca ei să apară. Mă bucur că te ocupi de toate aspectele și nu dai uitării, ca și cum nu a existat niciodată, trecutul și nu te axezi doar pe SasuSaku, cum se fac în multe locuri, ceea ce mi se pare absurd.
Cum am mai spus, sunt mândră de capitolul acesta, așa că vreau să spun cât mai curând că sunt mândră și de următoarele, deci adu next-ul. Make it dirty, please!

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Joi 04 Apr 2013, 16:19

Hei.

Ma bucur ca ai adus capitolul, il asteptam de ceva vreme, dar se pare ca a meritat. Cum s-a mai zis, ti-ai imbunatatit modul de a scrie. Chiar foarte mult.
Capitolul a fost frumos. Nu stiu de ce mereu, voi scriitorii, va subestimati aiurea.
Am o presupunere in legatura cu urmatorul capitol si copilul din imagine, dar sunt sigura ca ne vei uimi, cum o faci de fiecare data.
Mult succes in continuare.

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Joi 04 Apr 2013, 21:03

Hei !! am trecut si eu pe la ficul tau . E chiar foarte captivant :X:X Chiar sper sa ma anunti se pe minne cand pui next-ul ;;)
TE kiss

Alle

Subiect: Re: Lacrimi însângerate Dum 07 Apr 2013, 20:58

De cat timp nu am mai comunicat noi nu stiu, dar cert este ca inca ma bucur capitolele pe care le postezi...sa zicem doar ca le postezi cand trebuie si ca sunt extrem de geniale, doar stii ca sunt, trebuie doar sa ma aprobi si nu nega ca nu sunt ! Se poatea oare ca Itachi sa se desparta de fratele lui in afara animeului ? Nu prea cred, iar raspunsul este cat se poate de convingator. Din pacate ghimpele acela numit Sasuke nu inceteaza ma deranjeze se pare ca nici in ficul tau.

Ce pot spune, macar daca murea Sasuke si Itachi traia, apoi ar fi urmat sa se casatoreasca cu Sakura si sa uite de tot, urmand ca cei doi sa se certe abia cand ajung doi batranei plicticosi cu miros specific varstei. Nu stiu cum, dar te rog sa il faci pe Sasuke cat mai nefericit in urmatoarele capitole, te implor ! Acum sa revenim la fic. Mama celor doi frati chiar a fost anuntata ca mezinul a murit si el ? Nu as vrea sa fiu in locul ei, dar inca sper ca intr-o buna zi sa fie adevarat.

Sper ca in capitolul viitor sa aduci inca o traznaie a domnisorului Uchiha cu domnisoara Haruno, altfel crap aici de nerabdare ! Poate mai comunicam si noi candva, atunci cand mai intru si eu pe retelele de socializare. Pana atunci, toate cele bune Clau !

Multumesc pentru comentarii. Sunteti niste scumpi. kiss

Mda, capitol ciudat, necorectat, cu o tona de dialog. Ma rog, sper sa va placa. Citire placuta.

Capitolul 14

-Dar dacă este în viaţă şi nu vrea să fie găsit? Am întrebat-o în timp ce mi-am aţintit ochii asupra unei fotografii mai vechi.

Nu am realizat pe moment, însă o făcusem să plângă, o întristasem mai mult decât era deja. Ăsta era un alt lucru în care excelam, atât cu voia mea cât şi fără ea. Mă simţeam prost, pentru că o făcusem să plângă, căci şi pentru faptul că îi promisesem că voi rezolva cazul ăsta, deşi nici măcar nu ştiam de unde aş putea începe. Neclar, totul era mai mult decât neclar, ciudat şi fără logică.
Am îmbrăţişat-o. Mi-am lăsat toată cruzimea şi insensibilitatea de o parte; le lăsasem atâta timp să îmi ardă sufletul, iar acum am o hotărât să le sting, să le dau uitării măcar pentru moment. O ţineam strâns în braţe, încercând să îmi reţin lacrimile în ochi, căci ale ei erau suficiente cât pentru a-mi provoca o depresie temporară. Căzusem într-un abis al disperării, disperarea unei mame de a-şi revedea fiul, în ciuda faptului că un spirit încerca să reliefeze ideea că el nu se va mai întoarce vreodată. Şi încă îmi doream să fiu ca ea, să fiu înconjurată de persoane care mă iubesc şi care ar face orice pentru mine, îmi doream cu atâta ardoare să îi urmez exemplul, să o urmez pe ea, să-i urmez conceptele, să fiu ca ea. Dar nu, cel ce mi-a scris viaţa în mod evident a dorit să plătesc pentru ceva ce am făcut, probabil, într-o viaţă anterioară, căci altă explicaţie nu aveam.

-Uită, i-am spus în timp ce o strângeam mai tare şi îi afundam chipul în haina mea. Uită ce am spus, am continuat. Am să îl găsesc, am să ţi-l aduc înapoi şi ai să ţi-l strângi din nou în braţe, îţi promit.

I-am ridicat chipul, urmând să îmi aşez palemele pe obrajii ei, forţând-o să mă privească în ochi. Chiar îmi doream să vadă şi să perceapă seriozitatea şi încrederea cu care i-am spus acele cuvinte, voiam să ştie că am să fac orice pentru a o vedea din nou fericită, cu toate că nu aveam vreo datorie faţă de ea, dupa cum însuşi mi-a mărturisit. Simţeam că am o datorie faţă de el, iar un alt mijloc prin care aş fi putut să mi-o achit, nu exista. Trebuia să o protejez pe ea şi să îl găsesc pe cel mic, mare, sau Dumnezeu ştie ce vârstă avea. Dar nu simţeam că era suficient, trebuia să fac altceva, ceva care să îi facă sufletul mândru, căci doar asta a mai rămas din el.

“Mulţumesc” a spus atât de încet, încât prima oara am crezut că mi s-a părut. Imediat ce i-am văzut zâmbetul firav am ştiut că nu deliram, am simţit-o încrezătoare şi mult mai hotărâtă ca înainte. Eram fericită pentru faptul că am reuşit să o ridic, am reuşit să o fac să nu mai stea îngenuncheată în faţa realităţii, ci i-am permis să viseze, cu riscul de a transforma totul într-un coşmar.
I-am zâmbit din nou şi am văzut-o şi mai fericită. Mi-a strâns palmele într-ale ei, urmând să le ducă la piept. A încercat să spună ceva, însă vocea îi pierise, dar şi-a modelat buzele astfel încât să pot înţelege ceea ce voia să îmi spună: “Mulţumesc.”. Nu era orice gen de mulţumire, ci acel “mulţumesc” care ţi-ar fi putut îmbunătăţii ziua imediat.

-A-am nevoie de o poză, i-am spus jenată pentru faptul că am stricat un aşa moment frumos cu o replică de toată idioţenia. Un alt lucru la care excelam era întreruperea momentelor emoţionante cu fraze demne de un premiu Nobel pentru stupiditate.
-Nu am poze recente, îmi pare rău. Nu obişnuia să facă poze, nu-i plăceau şi mereu repeta faptul că după moartea lui pozele nu ar trebui să existe, căci le-ar face viaţa mult mai dificilă apropiaţilor.
-Deci, într-un fel, ştia că va muri curând?

Moment de linişte. Din nou, am dat-o-n bară. Sublim. Eram pregătită pentru o nouă serie de lacrimi, pentru o ceartă, eram gata să mă dea afară din cauza stupidităţii mele exagerate, însă nu. Îşi păstrase zâmbetul pe buze, dar mi-a răspuns absentă, probabil meditând asupra unor amintiri:

-Nu chiar, nu ştiu. Cert e că mereu şi-a dorit ca lumea să nu fie ataşată de el, nici fizic, dar nici mental. Nu suporta ideea ca după o inevitabilă dispariţie să fie plâns.

Am tăcut. Nu avea rost să continui, înfigerea mai adâncă a cuţitului în rană nu era o obţiune. M-am resemnat şi am hotărât să părăsesc casa. Mai multe informaţii oricum nu puteam primi, iar strictul necesar îl cunoşteam deja: bănuiam să trebuie să îi semene lui Itachi, măcar puţin, sau unui părinte. Aveam câteva repere, însă nu suficiente.
Am sărutat-o pe Mikoto pe ambii obraji şi i-am spus să aibă grijă de ea; acelaşi monolog banal, dar spus cu aceeaşi seriozitate de fiecare dată. Am inspirat adânc, urmând să mă îndrept spre parcul din centrul oraşului.

Trebuia să mă leg de tot ceea ce ştiam, adică aproape nimic. Grozav, mai minunat nici că se putea. Nici nu ştiam de unde aş putea începe, iar dacă Hinata ar fi aici ar spune ceva de genul: “Începe cu începutul.”. Ar fi fost o opţiune bună dacă aş fi avut aşa ceva. Singurul lucru pe care îl ştiam era sfârşitul, chiar şi ăla fiind ipotetic. Patetic, Sakura, patetic.
Mi-am simţit telefonul vibrând în buzunar, dar am respins imediat apelul. Nu mă interesa cine era sau ceea ce voia, nu îmi păsa dacă cineva murea sau altceva, trebuia să fim doar eu şi cu mine, pentru puţin timp. Trecusem prin prea multe într-un timp relativ scurt şi simţeam lipsa unor momente “romantice” între mine şi căştile mp3-ului. Am zâmbit scurt. Eram aşa idioată şi naivă, încă credeam că tot ce zboară se mănâncă, iar dacă nu aş fi ştiut crudul adevăr, aş fi spus ceva de genul: “La grătar să fie pasărea.”, mi-am spus făcând aluzie la vorba aceea strămoşească.

Mi-am întrerupt orice activitate în momentul în care telefonul a sunat din nou. Am respins din nou apelul. Din nou, încă mai voiam să am parte de puţină linişte, lucru imposibil de realizat atâta timp cât aveam mobilul cu mine. Eram pornită să îmi închid telefonul, însă atunci a sunat din nou. La dracu! Dacă nu aş fi fost într-un loc public, cu doi copii aşezaţi pe aceeaşi bancă cu mine, aş fi spart obiectul ăsta extrem de enervant. Din nou, ocupat. “3 apeluri pierdute de la Hinata” a fost suficient cât să îmi dau seama că ar fi bine să o apelez şi să văd ce are de spus. Am sunat-o, însă mi-a respins. Parcă eram două copile proaste, zău. A sunat din nou, iar de această dată am reuşit să îi vorbesc. Şi nu oricum, aşa cum se face, cu un “Bună” sau orice alt salut, ci pot spune că nu am avut ocazia să-i zic ceva, căci cuvintele ei mi-au distras complet atenţia de la tot ce mă înconjura în momentul respectiv. Toată conexiunea mea cu realitatea, cu fiul lui Mikoto, toate astea au pierit atunci când i-am auzit glasul:

-Ino a fost asasinată, mi-a spus absentă, seacă, dându-mi seama de faptul că era afectată de cele întâmplate. -Cine nu ar fi, până la urmă? – Ruperea coloanei vertebrale, trupul fiind aruncat în gol, a continuat, anticipând faptul că voiam să ştiu cum a fost omorâtă.

Nu am mai apucat să spun ceva, căci Hinata mi-a închis, iar cel mai probabil acum plângea într-un colţ al camerei. Şi nu o învinovăţeam, probabil aş fi făcut acelaşi lucru dacă aş fi fost acasă. Picioarele îmi tremurau incontrolabil, respiram neregulat şi încercam în zadar să-mi dreg glasul. Nimic, eram pierdută, din nou, pentru a nu ştiu câta oară în ultimii doi ani. Îmi pierdusem orice speranţă cum că aş fi putut să redevin o fiinţă umană, cu sentimente. Toul s-a evaporat atunci când a murit ea, toate sentimentele pozitive, calde, s-au evaporat şi aşa trebuia să se întâmple. O maşinărie de ucis, asta eram şi asta aveam să fiu până la sfârşitul acelei scrisori numită “viaţă”. Totul era din cauza mea, eu o adusesem în pragul morţii şi tot eu i-am oferit ultimul pas pe care trebuia să-l facă până în faţa divinităţii.

-Era vina mea, a mea şi numai a mea, îmi repetam mecanic, cu voce stinsă, în timp ce îmi strângeam mai tare genunchii la piept şi îmi legănam trupul în faţă şi-n spate.

Stăteam pe bancă şi simţeam privirile trecătorilor pironite asupra mea. Nu conta asta, nu contau ei, nu contam eu, nimeni nu mai conta. Trebuia să fim cu toţii arşi într-un crematoriu, să ajungem cenuşă şi să fim răspândiţi în lume, fără vreo şansă de a ne regăsi şi de a ne relua vieţile idioate. Trebuia să fim seviţi drept jertfă, să fim arşi, despicaţi, să fim ridicaţi la cer, pentru ca mai apoi să fim cu putere loviţi de pământ, să facem contact cu realitatea măcar dincolo de moarte.

-Orice s-ar fi întâmplat, sunt sigur că nu a fost vina ta, a şoptit cineva.
Mi-am ridicat capul şi l-am privit: avea câţiva anişori, era necopt, naiv şi atât de diabolic.
-E vina mea, nu pricepi, nu ştii, habar nu ai! Vei fi jertfit şi tu ca şi ceilalţi! Am ţipat, astfel încât toţi se uitau la mine ca la o nebună.

Băieţelul a fugit, aşa cum bănuiam, în braţele mamei lui spunând în continuu, speriat: “Mami, nu vreau să mor. Spune-i fetei ăleia că eu nu o să mor, mami! Spune-i!”. Femeia m-a privit, luându-şi copilul în braţe şi fugind cu el din parc. Fusesem chiar atât de înfricoşătoare? De fapt, cui i-ar fi păsat? Nimănui.
M-am ridicat de pe bancă sub atentele priviri ale vizitatorilor parcului, încercând să nu atrag prea multă atenţie, cu toate că, vrând-nevrând, chiar asta s-a întâmplat. Se formase un cerc în jurul meu, iar toţi mă studiau atent, din creştetul capului şi până în vârfurile unghiilor de la picioare. Disconfort, asta simţeam, de asta eram înconjurată şi nu numai.

-Nu aveţi nişte telenovele de urmărit acasă, sau altceva?! Am izbucnit atunci când babele de pe bănci începuseră a-şi da cu părerea în ceea ce privea reacţia mea.

Privirile şocate, deloc indulgente, nu au lipsit, ba chiar au fost din abundenţă, majoritatea sărind limita admisă de implicare directă. Încă un motiv pentru care uram oamenii, persoanele în vârstă cel mai mult. Nu ştiau să facă altceva decât să comenteze pe seama cuiva, fără să ştie de fapt adevărata poveste. În schimb, se dădeau exemplu de urmat pentru noua generaţie, deşi cea veche şi uzată era mult mai idioată. Logică inexistentă.

*

Trecuse un timp de când mă plimbam pe străzile pustii ale oraşului. Seară. Niciun om, nici măcar un câine. “Linişte, asta ţi-ai dorit, Sakura. Nu?” Da, asta am vrut, iar acum că am parte de ea, încep să simt lipsa agitaţiei. Nu auzeam niciun zgomot, fapt pentru care gândeam mult mai limpede, mai raţional, ceea ce nu erau cele mai benefice lucruri pentru starea mea actuală.
În drum am zărit un local, bar, sincer nu mai conta ce era. Am văzut cuvântul “alcool” scris pe undeva, deci nu mai aveau relevanţă celelalte lucruri. Am dat la o parte perdeluţa ce era ţinută pe post de uşă, iar mirosul ţigărilor stinse în apă, mă lovi puternic. Am tuşit sec. Era prea tare pentru mine. M-am apropiat de bar, aşezându-mă pe unul din scaunele înalte. Am privit în jur, în timp ce mi-am comandat un pahar de whisky, pentru început.

Erau persoane de genul meu: retrase, desprinse de realitate, venite aici pentru a uita de diferite probleme sau mai ştiu eu ce. Oricum, nu ştiu dacă erau două sau trei persoane venite aici din plăcere.
Mi-am primit paharul, l-am plătit şi l-am golit. La fel şi cu al doilea, al treilea, al patrulea şi tot aşa. Nu le mai ştiam numărul, la fel cum nu mai ştiam nici numărul banilor cheltuiţi pe alcool şi tutun. Cert e că eram lefteră, cu zeci de pahare băute şi neachitate. Puteam merge şa baie şi să elimin toată băutura, însă nu cred că mi-ar fi primit-o înapoi, deci nu merită osteneala.

-Ori plăteşti şi rămâi, ori nu şi pleci bătută. Alege, mi-a spus barmanul în timp ce-şi rezema coatele de bar.
-Niciuna dintre variante, i-am răspuns imitându-i gestul şi privindu-l absentă.
-Există şi a treia variantă: ai la dispoziţie atâţia bărbaţi, alege unul, prestează, ia banii şi plăteşte. E simplu. Bărbaţii beţi sunt cei mai fraieri, mi-a răspuns în timp ce ştergea un pahar şi îmi zâmbea.

I-am returnat zâmbetul, doar că al meu a avut o uşoară tentă de ironie. Eram pregatită să îmi scot arma din dotare, să i-o pun la tâmplă, să îl bag puţin în sperieţi şi să mă car, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar o voce masculină m-a întrerupt:

-M-aş bucura dacă m-ai „fraierii” pe mine.
Mi-am întors capul şi atunci l-am observat: Sasuke.
-Mânuţa îţi e liberă. Treci la treabă, i-am spus în timp ce îmi aţinteam ochii asupra unei sticle de coniac. Cât mi-aş fi dorit să o am.
-Îmi bag ceva în mă-ta, mi-a spus vizibil nervos.
-În a ta şi-au băgat-o prea mulţi, iar tu, un mic amator, n-ai mai avut loc, nu? Priveam prin el; nu arăta interes.
A râs nervos.
-Ai câştigat de data asta, să ştii.
-Cum o fac mereu, i-am spus în timp ce priveam un bărbat beat turtă, care mai avea puţin şi făcea cunoştinţă cu podeaua.
-Şi ce te aduce pe aici? M-a întrebat, urmând să îmi facă cinste cu încă un pahar.
-Afaceri, ştii tu, i-am răspuns râzând.
-Mi-ai ascultat sfatul şi ai decis să revii la cea mai veche meserie?
-Mama ta ar trebui să fie mândră, din moment ce are un învăţăcel aşa talentat, ca mine.

N-a mai spus nimic, ci doar a zâmbit. Mă enerva. Nu faptul că zâmbea, căci şi eu o făceam, ci faptul că el era treaz şi conştientiza ce spune şi râdea pe bună dreptate, pe când eu râdeam din cauză că eram beată şi desprinsă de realitate. Uitasem de Ino, de părinţii mei, de Hinata cea îngrijorată, de tot. Îmi concentram toată atenţia asupra lichidului din pahar.

-Ţi s-a întâmplat vreodată să crezi că trăieşti în realitate şi să te trezeşti, să îţi dai seama că a fost doar un coşmar? –Nu ştiu de ce l-am întrebat un lucru atât de serios, însă ţineam neapărat să ştiu dacă au existat astfel de cazuri şi există o şansă ca mâine de dimineaţă să mă trezesc şi să îmi dau seama că decesurile consecutive şi toate dramele ce se abat asupra mea, fac parte dintr-un coşmar.
-Da, nu mi se scula, ceea ce era imposibil.

L-am înghiontit. Nu putea fi serios nici măcar o clipă.
Şi-a reluat acel zâmbet superior, în timp ce îmi înmâna nişte bani.

-Îţi plătesc eu consumaţia, dar tot îmi voi vrea răsplata, să ştii. Putem negocia.

N-am mai zis nimic. Doar i-am luat banii, i i-am dat barmanului, urmând ca el să părăsească localul. Oficial eram o cretină şi jumătate, lefteră, care delira şi restanţieră. Minunat.

Genial. Atat. Genial.
Nu stiu de ce mi-a placut asa de mult capitolul asta, dar iti zic, mi-a placut la nebunie.
Bine ca a aparut Sasuke la momentul potrivit, cu banii.
Acum sunt curioasa sa vad in ce mod va vrea sa-l rasplateasca Sakura.
Doamne, replicile dintre ei doi sunt geniale de fiecare data.
Chiar daca la inceput, sa zicem, capitolul a inceput cu o nota de tristete, sincer nici nu am mai sesizat asta din cauza momentelor dintre ei. Asta mi-a atras atentia cel mai mult. Desi, normal, fiecare moment din capitol a fost descris foarte bine.
Pai, nu stiu ce sa mai zic, mie mi-a placut foarte mult capitolul si sper sa ma anunti si la urmatorul.

O, Doamnee! in love

Mi-a plăcut extrem de mult acest capitol. Ai evidențiat sentimentele protagonistei mai bine ca niciodată. Adooor dialogul dintre Sakura și Sasuke, sunt genialiiii! Ai reușit să atingi „absolutul” la faza asta, ai genul de dialog pe care îl întâlnești în cărți, bitch. a hug

Am impresia ca am remarcat o singură greșala de tastare: ”palemele” cam în incipitul capitolului. Scuze ca am întârziat sunt o mare vacă. lough

Mulțumesc de anunț și sper să mă anunți și în continuare! Kiss.

P.S.: Aseară, netul mi-a făcut figurile secolului. Am înjurat de toată rasa. Voi posta capitolul în cursul acestei zile, sper că nu te-ai supărat! :*

Hellauuu, sweetheart a hug

Mmm, dupa o intarziere enorma te-ai decis si tu sa scrii next-ul lough

Ma bucur, caci eram intrigata de evenimentele din capitolul precedent plus ca ai precizat tu acolo foarte subtil ca se va intampla ceva cu Sasuke, cu Sakura. Anyway, nu ma asteptam sa fii prea romantica, iar acea conversatie dintre cei doi chiar mi-a infrumusetat noaptea -nu am fost indeajuns de puternica incat sa iti fi dat comentariu la 2 a.m.
M-au amuzat replicile de inceput; au fost cand usturatoare lough

Nici nu ma mira, data fiind relatia lor. Sincer, nu stiu daca termenul pentru a caracteriza legatura lor este potrivit, dar exista ceva acolo sa motiveze cititorii.
Vreau, vreau, vreau, vreau incredibil de mult sa vad ce se va petrece in continuare cu cei doi si cu misiunea Sakurei. Vrea, vreau, vreau incredibil de mult sa vad cum va evolua relatia lor -termen inca necorespunzator.

a hug

Ce întârziată sunt. Ajung târziu, ca de obicei.
Nu îmi vine să cred, mai întâi faptul că Ino a fost asasinată, dar m-a cucerit jocul de replici cu tentă se-uală, care este mult prea interesant. Şi eu sper ca Sasuke să încaseze datoria, If u know what I mean, cu aceeaşi tentă ca cea a dialogului. Eşti nebună, femeie! Doamne, ce dialog!!
Mor de nerăbdare să citesc următorul capitol, am vrut să aştept să îl citesc pe acesta înainte cu vreo 10 minute înainte să îl postezi pe următorul, să nu mai aştept atât de mult în suspans, dar când am intrat la categoria fic-urilor şi l-am văzut acolo, îmi făcea bine cu ochiul. Aşa că, iată-mă!
Succes şi postează capitolul repejor.

Am venit si eu cu o critica, desi nu stiu ce am de criticat. O sa incer totusi sa-ti satisfac placerile sadice. lough

De la ultima critica ai avut o evolutie usor perceptibila, nu stiu ce ai facut, dar este clar ca ai devenit mai stapana pe tine si stii sa te joci cu cuvintele. In ultimul capitol cel putin am trait evenimentele alea, am fost in bar si peste tot pe unde erau protagonistii, ai reusit sa ma faci sa ii vad, pe ei, reactiile lor, gesturile lor. Imi place ca improvizezi si ca adaugi elemente spontane, care poate n-au nicio legatura cu actiunea in sine, dar care creeaza un cadru frumos si care ma auta sa inteleg nu numei ce se afla in miezul actiunii, dar si ce este in exterior, natura, peisajul, cadrul in care au loc intamplarile. La capitolul descriere nu cred ca am ce-ti reprosa, ai tinut cont de sfaturile Andreei si ai reusit sa avansezi, sa te perfectionezi. Nivelul tau actual este bun, foarte bun chiar, ai doar grija sa nu faci greseli pe parcurs (pana acum nu s-a intamplat, dar am mai intalnit cazuri).

Modul in care narezi evenimentele mi se pare interesant, mai ales ca ficul este dinamic, personajele se misca constant si nu cad in pase de meditatie, pase in care sa-si faca cunoscute numai gandurile. Imi place ca pui accent pe intamplari si reactii mai mult decat pe sentimente, caci felul in care o faci tu ma ajuta sa inteleg si modul in care gandesc personajele. Dialogul este de-a dreptul criminal, ca sa fiu in tema cu ficul. Replicile sunt bine gandite, iar felul in care isi vorbesc personajele este inedit, amuzant si foarte bun, dinamic.

Despre idee n-am ce zice, ai combinat elemente originale si ai creat un cadru al tau, personal, pe care acum il dezvolti tot mai mult. Titlul este cam singurul lucru care nu imi place in proportie de suta la suta. Se potriveste cu continutul, nimic de zis, insa nu ma atrage, nu stiu de ce. Poate e virba si de gusturi, mie una nu-mi trezeste interesul. Estetica este buna, nu am ce comenta, caci stii cum sa-ti asezi capitolelle in pagina astfel incat eu sa le pot citi cu usurinta. Greseli de tastare nu am vazut, ceea ce e bine. Cred ca au mai fost vreo doua sau trei discritice incurcate, daca nu ma insel, insa in rest nu am ce comenta. Un singur lucru am sa-ti spun: atunci cand folosesti linii de pauza trebuie sa lasi spatiu si inaintea lor si dupa ele. Am vazut ca mai omiti asta uneori. In rest, n-am nimic de comentat. :)

Oh, Doamne, Doamne, Doamne! Sunt o idioata, un mare. RAU! Deci nu pot sa cred ca am amanat citirea acestui fic, este perfect! Stiam ca esti geniala dar imi intreci intotdeauna asteptarile. Oh, inca nu-mi pot reveni!=)) Sunt inca in stare de soc. Ficul asta s-a clasat imediat in top 5, i said!
Imi place atat de mult de Sakura, dar si de Sasuke, off mai mama! Dialogul dintre ei a fost splendid. Stai, plural, toate dialogurile au fost la fel:x Imi vine sa mor DE DRAG! Am ras ca proasta singura in camera, la ora asta!:)) Eh, ce pot face!
Uite ce e, vreau sa aduci next cat mai repede, M-AI AUZIT? Te rog. Si sa ma anunti, ok? Te pup!

Deci intr-un final imi fac si eu curaj (pe naiba) sa vin si eu cu un comentariu pe la ficul tau. Sincera sa fiu am inceput sa-l citesc la indemnul cuiva din lipsa de ocupatie si plictiseala totala si ghici ce? Am ramas surprinsa de creierasul tau, ala minunat si blond. Replicile continuau sa-mi coloreze starea penibila in care ma aflam pe moment si, din fericire sa ma faca sa revin cu picioarele pe pamant. Sunt o fiinta vesela, doar ma stii, cand incerc sa fac o scena dramatica tot amuzanta imi iese. N-am cum sa stau suparata si cu replicile astea cu atat mai putin. Ultimul capitol m-a dat pe spate. Amandoi in aceeasi carciuma, huh? Sa mor acum daca m-am asteptat ca Sakura profa cea rea, sa ramana leftera si la mana lui Sasuke. Cum iti spuneam pe mess. Abea astept sa vad cum ii intoarce favorul! Asa ca nu mai lasa lenea sa te acapareze si da-i drumu si scrie :-w. Sa ma anunti si pe mine cand pui nextu kiss

Kissez

Hei!!! *hug*

Eram aseara pe telefon si dadeam o tura pe la ficuri, apoi am zarit aceasta minunatie de creatie. Am stat toata seara ca sa termin de citit iar acum vin si cu acel com pe care iimi era lene sa-l mai scriu l-a acea ora. Deci... Daca mai vad o data ca ai inchis fic-ul vezi tu ce bataita iei. Ok, desspre fic nu pot comenta nimic. Ai evoluat de l-a primul capitol si imi place asta. Ideea este foarte interesanta si mereu adaugi noi idei care nu mi-ar veni in minte nuci sa vreau. Despre dialogul care il formezi intre Sasuke si Sakura nici nu mai zic. Este cireasa de pe tort, iar mie imi plac foarte mult ciresele. Abea astept sa vad cum o sa decurga actiunea acum, cand brunetuul a platit tot pt profa lui de anatomie. Sper sa ma anunti si pe mine cand ai de gand sa ne bucuri cu nextul. Spor l-a scris!! *hug*

Capitolul 15

Sakura’s point of view

-Bănuiesc că vei rămâne un timp pe aici, acum că ţi s-a plătit consumaţia, a spus barmanul în timp ce ştergea cu un şervet paharele.
-Nu mi-a plătit toată consumaţia, doar ce am băut până acum, am răspuns.

Începuse să râdă pe seama mea, ştiam, tocmai de asta s-a şi dus să servească alţi clienţi. Între timp roteam lichidul maroniu în pahar şi mă holbam la el, încercând să mă mai liniştesc. Începusem să aberez grav, iar atunci când barmanul se hotărâse să îmi ţină iar companie, începusem să debitez. Parcă spusesem ceva de un asteroid şi chiar şi de capul Hinatei, însă nu-mi aduc aminte dacă ambele se aflau în aceeaşi propoziţie. Cert era că eram la graniţa dintre luciditate şi beţie şi încă nu ştiam pe care să o aleg. Odată cu golitul paharului de coniac am înţeles că hotărâsem să îmi pierd vremea într-un bar de la periferie, cu băutură ieftină, care îmi ardea gâtul, cu oameni ce îşi înecau amarul şi sărăcia în alcoolul de proastă calitate. Pentru un moment mă simţeam ca ei, uitasem de arme, de Ino, de Hinata care probabil plângea acum şi îşi pregătea ţinuta pentru înmormântare. Totul ea neclar.

-Nu vrei să mi te alături? L-am întrebat în timp ce îi întindeam paharul cu coniac.

Impropriu spus îi întindeam, căci până să ajungă la el, nu mai era nici urmă de lichid în pahar. Mâinile îmi tremurau al naibii de tare şi simţeam că nu îmi mai pot controla degetele, fapt ce m-a determinat să trântesc paharul pe tejghea, înainte ca acesta să facă contact cu podeaua. Înţeleaptă alegere, poate chiar cea mai bună pe ziua de azi. Şi singura, de altfel.

-Mai bine lasă, a spus. Trebuie să îţi cheme cineva şi un taxi, nu crezi?

N-am mai zis nimic. În mod evident era mai lucid ca mine şi mai mult ca sigur avusese de a face cu multe persoane de tipul meu şi sigur ştia unde vor conduce toate reacţiile astea ale mele. Nu îl mai mira nimic; era mult mai experimentat ca mine. Se uita la toţi cei din bar şi pe majoritatea îi ştia, căci toţi veneau la el şi îi cereau diferite lucruri sau chiar se lăsau pe mâna lui atunci când venea vorba de alegerea unui anumit tip de alcool. Cu cei mai mulţi dintre ei stătea la taclale şi îmi lăsase impresia că nu e deloc un tip rău, sau poate era plătit pentru amabilitate. Nu era exclusă nici chestia asta, însă nu părea să se prefacă.

La un moment dat văzusem un cuplu, ambii de şaptesprezece, optsprezece ani, ceea ce m-a determinat să îmi aduc aminte de începutul relaţiei mele şi a lui Itachi, de nopţile pe care ni le petreceam dansând prin cluburi cu prietenii lui. Eu n-aveam aşa ceva, iar grupul său oricum dispăruse după moartea sa. Fiecare pe unde a apucat şi pe unde l-a tăiat capul. Fiecare pe drumul său. Începusem să realizez, chiar şi în starea aceea, că alcoolul e mai eficient decât orice medicament în a-ţi reîmprospăta amintirile.

I-am făcut tipului un semn pentru a-mi turna o altă doză în pahar, însă spre surpinderea mea, mi-a spus că trebuie să mă duc acasă, că locul ăla nu era de mine. Şi atunci m-am întrebat: “Unde era locul meu cu adevărat?”. Probabil în pământ, în locul lui Ino, căci nu meritam nimic. Mă uitam la el şi părea hotărât să nu-mi mai dea să beau şi îl admiram pentru faptul că ştia să rezolve orice lucru. Nu mă mai simţeam în stare să-l privesc, căci privirea îmi era înceţoşată şi involuntar mi-am plecat capul. Poate şi în semn de ruşine, ruşine pentru faptul că am cedat în faţa unui lucru atât de infect, că îl dezamăgisem pe Itachi cu comportamentul meu şi pentru faptul că prietenele mele erau într-o stare jalnică, în timp ce eu eram pe jumătate euforică. Hinata sigur plângea şi se chinuia să îşi ascundă lacrimile de Kiley, în timp ce trupul lui Ino zăcea între şase scânduri. Eram o prietenă demnă de tot dispreţul şi cel mai grav era că ştiam asta şi o acceptam fără vreun regret. Credeam că toate amintirile mă vor face să mă ambiţionez, să mă duc la Hinata acasă şi să ne plângem prietena împreună, să simţim noi că lacrimile au ajuns la ea şi ştia cât de mult am preţuit-o. Însă nu. Eu stăteam pe scaun şi priveam absentă raftul cu sticle, în speranţa că tipul mă va lăsa să mai pierd câteva ore pe aici.

-Îţi chem un taxi sau te duci singură acasă?
-N-am bani să-ţi plătesc tot ce-am băut, deci aici rămân, chiar dacă vrei sau nu asta.
-Ştiam că n-ai niciun leu, dar mă asigur că vei plăti, la fel ca toţi ceilalţi. Eşti beată ca lumea.
-Nu ştii ce vorbeşti.
-Stai liniştită, Sakura. Am mai văzut persoane ca tine. Nu eşti prima şi cu siguranţă nici ultima.
-Nu-mi aduc aminte să-ţi fi spus numele meu.
-Asta pentru că l-ai menţionat în timp ce bălmăjeai ceva despre unicorni şi oameni decapitaţi, deşi nu văd legătura dintre ele două nici acum.

Am tăcut din gură, i-am aruncat o privire dezgustată, deşi semăna mai mult cu o strâmbătură, şi am ieşit din local. Mi-am pus neglijent jacheta pe umeri, în timp ce ţineam într-o mână ţigara aprinsă. Mă lăsasem, teoretic, dar nu şi practic. Îmi târşâiam picioarele pe drumul pustiu şi constatasem că era în jurul orei cinci atunci când am ajuns în centrul oraşului şi am zărit ceasul din Parcul Central.

Vedeam câteva cupluri care încercau, probabil, să îşi ascundă relaţia de părinţi şi atunci un fior m-a cuprins. Nu avusesem de cine să mă ascund, n-am avut cu cine să mă cert, n-am avut ceva al meu vreodată. Două lucruri au fost ale mele: el şi Itachi, pe care l-am lăsat să se ducă. El nu ştiu ce mai face, probabil se chinuie să supravieţuiască în lumea asta a naibii de crudă şi îşi blesteamă ziua în care s-a născut. Sau poate o preţuieşte, deşi slabe şanse. Totul era încă de-a valma prin capul meu, însă câteva imagini erau clare şi nu trebuia să fii cineva anume ca să îţi dai seama că retrăiam clipele de singurătate la nesfârşit.

Din depărtare am zărit o bătaie între cinci-şase tipi şi un altul care părea să îi fi făcut prafpe ceilalţi, căci nu mai ştia care pe unde să o apuce. Zâmbisem în colţul gurii. Eu la paisprezece ani.
Am mai tras o dată din ţigara aceea, iar apoi am aruncat-o pe jos, stingând-o cu piciorul. Stăteam nemişcată, cu un zâmbet idiot pe faţă şi priveam spre tipul care câştigase lupta respectivă. Părea profesionis ceea ce mă făcea să cred că era familiarizat cu tipii de genul celor care au plecat cu coada între picioare. Ce drăguţ.
M-am hotărât să mă duc la tip atunci când l-am văzut că îşi scutura mâna şi bombănea ceva, mişcându-şi buzele brusc, enervat. M-am apropiat şi deşi eram ameţită, i-am văzut părul brunet încadrându-i chipul alb. Sasuke.

-Ce cauţi aici? M-a întrebat cât timp îşi analiza o zgârietură şi încerca să oprească sângerarea.

Chiar aşa, ce căutam acolo? Nu îmi era prieten, nici rudă, deci n-aveam niciun interes să-l ajut. În schimb, simţeam că trebuie să o fac ca să îmi achit datoria. N-am spus decât un : “Lasă-mă să văd.”, făcând aluzie la rana lui destul de urâtă. S-a opus, spunându-mi că oricum sunt beată şi văd două răni în loc de una, aşadar ajutorul meu fiind echivalent cu zero.

-Hai la mine acasă, aici nu pot să văd nimic.
-Nu că ai vedea ceva clar, oricum. Şi totuşi, nu vreau să îmi plăteşti datoria atâta timp cât eşti beată, să ştii, a spus, cuvintele lui fiind urmate de un râset scurt.

Am vrut să îi pun braţul în jurul gâtului meu, însă am fost oprită de glasul lui care mi-a spus că am părea doi îndrăgostiţi beţi, care o ardeau aiurea prin parc la ora cinc dimineaţa. Desigur, eram beţi, sau cel puţin eu, dar îndrăgostiţi nu şi nici nu vom fi vreodată.

-N-am de gând să mă urc pe motorul ăla, mai ales cu tine rănit şi având în vedere faptul că ai şi băut, nu mult, dar ai făcut-o, prefer să merg pe jos.
-Ţi-e frică, nu? Relaxează-te, ai un armăsar lângă tine, un expert în motoare şi un şofer excelent.
-Şi modest, am continuat.
-Şi frumos, dar nu e timpul pentru complimente. Te urci sau o să faci pe fetiţa răsfăţată care trăieşte cu teama să nu îşi rupă unghiile?

Nu înţelesesem partea cu unghiile şi aluzia pe care a făcut-o, însă mă numise laşă, lucru de neiertat. Am încălecat pe motor şi deşi el se aştepta să mă prind de el, mi-am încleştat mâinile pe bara de protecţie. Zâmbise în colţul gurii şi pornise motorul. N-avea şi el bani de o maşină idioată la fel ca toţi puştanii de nouăsprezece ani? Chiar trebuia să îşi ia rabla asta a naibii de rapidă? De ce era atât de diferit şi totuşi la fel ca ceilalţi? Prea multe întrebări şi condiţii nefavorabile pentru a gândi. Îmi simţeam capul vâjâind şi gândurile inexistente întrerupte. În timp ce îi dădeam indicaţiile pentru a ajunge acasă, el tăcea din gură şi doar asculta, ceea ce m-a determinat să îl privesc în-de-aproape. Nu părea un tip rău atunci când îşi ţinea gura închisă şi nu făcea gesturi perverse. Părea chiar un băiat okay, puţin nebun după adrenalină şi atenţie, dar în rest okay. Desigur, aparenţele au fost înşelătoare mereu şi nici acum nu era vorbă de altceva.

Atunci când a ajuns pe strada unde locuiam, m-am simţit încordată. Nu mai invitasem vreun alt băiat la mine acasă de când murise Itachi, de teamă că s-ar putea ajunge la alte lucruri. L-am privit până în momentul în care mi-a întins mâna pentru a mă ajuta să cobor de pe motocicletă. I-am acceptat-o. Era caldă. Tremuram din cauza fiorului ce mi-a străbătut coloana vertebrală. Îmi aducea prea mult aminte de Itachi, îmi făcea rău doar prin simpla sa prezenţă, şi totuşi atâta bine. Îl vedeam pe el în Sasuke şi dacă nu aş fi cunoscut situaţia, aş fi putut jura că Itachi era reîncarnat în el.
Încă ţinându-ne de mână şi neremarcând asta, ne-am îndreptat spre scara blocului şi am urcat treptele până la primul etaj. Am deschis uşa şi l-am poftit să se facă comod pe canapea, acela fiind momentul în care mâinile noastre s-au despărţit.

-M-mă duc să aduc spirtul şi revin imediat. Până atunci dă-ţi jos tricoul şi aşează-te. Şi nu, n-am de gând să fac ceva cu tine, am continuat atunci când l-am văzut arcuindu-şi sprâncenele.

A râs scurt, semn că se aştepta la asta, dar bănuiesc că s-a conformat cerinţelor mele imediat ce am părăsit încăperea. Parcă îmi plăcea mai mult de el atunci când îşi ţinea gura închisă şi nu mă privea.
Am luat din dulăpiorul de la baie sticluţa de spirt şi câteva tampoane de vată, fiind sigură că voi avea nevoie de ele. Am luat şi câteva pansamente.
M-am întors în sufragerie şi l-am văzut căutând disperat ceva anume.

-Ce naiba faci?
-Caut întrerupătorul. M-ai lăsat pe întuneric.
-În sertar sigur nu e, am spus în timp ce l-am privit superior, deşi eram sigură că nu îmi putea distinge mimica în acel moment.

Am aprins lumina şi când l-am văzut, am scăpat sticluţa de spirt din mână. La naiba cu abdomenul ăla perfect care îmi aducea aminte de al lui Itachi. Totul îmi aducea aminte de el, tot ce vedeam în Sasuke fusese la un moment dat în soţul meu. Cert e că începeam să mă enervez, sau să mă înfierbânt, încă nu eram sigură. Cert e că eram roşie şi îmi simţeam pielea arzând sub un foc mistuitor.

-Ştiam că sunt irezistibil, dar nici chiar aşa.

Enervată m-am aplecat, am luat sticla şi i-am ordonat să se aşeze pe canapea. Nu a ezitat să nu facă un comentariu idiot, lucru ce i-a adus în dar un pumn în umăr, care l-a durut destul de tare, judecând după icnetul scos. A stat liniştit, deşi se încorda de fiecare dată când curăţam câte o rană.

-Şi stai singură în apartamentul ăsta?
-Mhm, am îngânat în timp ce îi bandajam braţul.
-Şi n-ai nevoie de companie?
-De ce eşti întotdeauna atât de idiot?
-Îmi place să te văd nervoasă. Aş putea face o pasiune din toată treaba asta.
-Sunt la fel de atrăgătoare ca tine, am spus şi am râs scurt, concentrându-mă pe urmă asupra rănilor.

A murmurat ceva şi şi-a întors privirea spre mine. Nu îl vedeam, însă îi puteam simţi privirea coborând de-a lungul corpului meu şi urcând înapoi asupra chipului. Eram hotărâtă să îi spun vreo două, însă atunci când mi-am ridicat capul, i-am întâlnit chipul la câţiva centimetri de al meu. Mă fixase cu ochii săi negri, făcându-mă să nu îmi iau ochii de la el. Ce truc mai era şi ăsta, căci îi ieşea al naibii de bine? Şi-a apropiat faţa şi mai mult, buzele lui atingându-le puţin pe ale mele. Nu se grăbea, ci încerca să mă aducă la disperare. Îmi închisesem ochii, mă intimida şi cred că asta îşi dorise de la început. Încă mai continua jocul, îşi atingea puţin câte puţin buzele de ale mele, iar apoi se retrăgea, repetând mişcarea. A treia oară însă şi le-a lipit de ale mele, sugându-mi buza inferioară şi înfigandu-şi uşor dinţii în ea. Şi-a înfipt mâna dreaptă în părul meu, urmând ca pe stânga să şi-o ducă în jurul taliei mele, astfel încât să mă ridice şi să mă pună în poala lui. Mă trase uşor de păr, obligându-mă să îmi las capul pe spate pentru a adânci şi mai mult sărutul. Îmi muşcă din nou buza inferioară , obligându-mă să gem, acela fiind momentul în care sărutul acela ajunsese la un alt nivel. Şi-a trecut uşor limba peste a mea, urmând să revină la buze. S-a retras, însă buzele încă erau lipite de chipul meu, acum fiind în colţul gurii. Simţisem cum zâmbise atunci când gemusem şi mi-am dat seama că asta îi provoca o mare plăcere.

Şi-a înfipt caninii în gâtul meu, strângând pielea între dinţii săi, lăsând o urmă frumuşică. Îmi săruta uşor locul muşcat, involuntar dându-mi capul pe spate pentru a-i oferi mai mult spaţiu. Mâinile mi le aşezasem pe bicepşii săi, iar de fiecare dată când îmi venea să gem, îmi înfigeam unghiile în ei. Mâna dreaptă nu se mai afla în păr, ci coborâse de-a lungul obrazului, acum aflându-se pe clavicula pe care mi-o mângâia uşor cu buricele degetelor. Şi le trecea pe toată suprafaţa pieptului, însă nu uita nici de săruturile scurte de pe gât.
La un moment dat îşi înfipse degetele în tivul bluzei şi o scoase, dându-mi-o peste cap. L-am privit şi am observat cum privirea îi era aţintită asupra sânilor mei susţinuţi de sutienul roşu. Zâmbise a nu ştiu câta oară şi începuse să-şi treacă degetele pe suprafaţa lor, mângâindu-mi zona dintre ei. Mă aducea la disperare, o ştia şi îi plăcea.
S-a ridicat de pe canapea, cu mine în braţe, moment în care mi-am încolăcit picioarele în zona taliei lui şi în care mi-am dat seama că trebuie să fac şi eu ceva. Îi mângâiam gâtul în timp ce el mă săruta din nou şi mă împingeam mai tare în el, astfel încât să îi simt abdomenul ăla perfect imprimându-se pe al meu.
M-a împins în unul din pereţii sufrageriei, fix lângă uşa şi mă lăsase pe picioarele mele. Îmi sărutase din nou obrazul, ajungând la buze peste care îşi trecea din nou limba, umezindu-le, în timp ce una dintre mâini îmi descheia fermoarul blugilor, lăsându-i să cadă. Continua cu săruturile oe obraz, coborând asupra gâtului, apoi a sânilor, a abdomenului şi încheiând cu şoldul. Mi-l săruta apăsat, trăgând cu dinţii de chiloţi, în timp ce eu îmi înfigeam unghiile în umerii săi, îndemnându-l să continue ceea ce începuse.

Nu-mi mai amintesc decât momentul în care eram întinşi pe canapea, cu el între picioarele mele, în timp ce trasa linii fine cu degetele, conturându-mi sânii sau fundul. De acolo, totul se pierduse în ceaţă, însă nu şi momentele în care ţipasem de plăcere.
Acum stăteam pe canapea, deasupra lui, ca o idioată, dorindu-mi ca acele momente să se repete la nesfârşit. Beată, în doliu şi cu toate astea, mi-am t***-o cu unul din elevii mei. Noaptea perfectă, ţsk.

Omfg, omfg, omfg. rolling on the floor

Urmeaza sa mai spun si alte prostii, insa ma abtin, incercand sa iti dau un comentariu cat de act acceptabil, tinand cont si de ora. Mi-a placut capitolul, nu mult, nu foarte mult, ci extrem de mult. L-am citit cuvant cu cuvant si n-am vrut sa omit niiun detaliu, pentru ca totul ma tinea in priza, totul era ca un imbold pentru a continua cu lectura. Au fost tot felul de momente tensionate, pasionale, care s-au imbinat atat de bine, incat ti-a iesit un capitol de milioane. Sunt inca avida de a mai citi si continuarea si, desi a fost un capitol chiar lung, eu tot nu m-am saturat. Vreau neaparat sa vad ce naiba se va mai intampla, pentru ca momentan nu-mi pot da seama de reactiile viitoare ale Sakurei, avand in vedere personalitatea ei si modul de-a gandi. Ai avut o chestie care mi-ar fi placut sa lipseasca, unde ai spus ca a muscat-o de gat, lasandu-i o "urma frumusica". Cred ca puteai omite partea cu urma, nu stiu de ce, acel diminutiv m-a cam scos din atmosfera, a diluat putin concentratia scenei respective.

Of, uite c-am terminat. lough

Vreau nextul si-l veau rapid, insa pentru moment iti urez succes cu examenele si sa treci cu brio de ele. Te pup. :*

OMFG!!! Am ramas cu gura cascata cand am citit capitolul. E genial, extraordinar, intelegi? Bine macar ca desi m-ai facut sa astept atata nu mi-ai venit cu un capitol fara moment sasu-saku, ti-ai fi semnat moartea singura >:).
Nu pot sa cred ce intorsatura o luat relatia la astia 2 =))))). Cand o sa se trezeasca din betie, saraca Sakura o sa faca mai urat decat un drac in dureri. Nici nu stii ce mult m-am bucurat cand mi-ai spus aseara ca azi postezi. Sa nu ne mai tii asa mult in suspans Apropo: Itachi ii frateso lu' Sasuke, nu? [ daca da, atunci lucrurile o sa se condimenteze mai tare =))))))))) abea astept!
Spor la scris si la tastat iubirica, sa ma anunti la next.