Este al doilea an în care mă îndrăgostesc repede.. Cu cât încerc să uit de el, cu atât îmi amintesc clipele cu EL. Da, şi se pare că iar trebuie să existe un EL, iar trebuie să sufăr, cum am făcut şi acum un an. De ce nu mai pot să fiu copilul ăla sclifosit, care mergea la o grădiniţă stupidă? De ce nu mai pot să simt bucuria pe pielea mea? De ce e doar dragostea pe primul loc?
Las pixul să se trântească de podeaua rece, scrijelită a camerei. Zâmbetul îmi piere de-o dată, suferinţa mă bântuie iar... şi iar. Vântul rece al sfârşitului de toamnă face foaia să fugă departe, odată cu gândurile mele. Dar inima mă face să o ţin, să ţin foaia în care spun sincer că o dragoste nu se uită aşa uşor. Acum, inima îmi bate încet... Parcă nu aş mai avea aer. Scăp nişte fotografii în vântul rece, şi trec mai departe. Telefonul sună ne-ncetat.
Ridic telefonul de pe noptieruţa mea mică, şi văd un număr. Cu o voce răguşită, uitată de mult, zic:
„Este EL”.
Da, acel EL care nu mă lasă să-mi trăiesc viaţa pe propria-mi piele... .[i]