Imi aduc aminte de cuvintele sale si ma cufund in suspine. Lacrimi, rugaminti si intrebari, doar asta am lasat in urma mea. I-am spus ca voi pleca, ca nu ma voi mai intoarce niciodata. Ea m-a intrebat de ce, cu ce mi-a gresit? I-am raspuns simplu: “Vreau alta viata; vreau pe altcineva. Ma plictisesc usor.” Au fost cuvinte dureroase, pe care le voi regreta tot restul vietii. Stiam ca o faceam sa sufere, stiam ca avea sa planga dupa aceea. Stiam toate acestea, dar nu m-am oprit. “Nu pot ramane undeva unde nu-mi este locul. Nimic nu ma mai tine legat de locul asta.” Nu-i vedeam fata, dar ii simteam lacrimile, ii auzeam suspinele. Imi era prea greu sa o privesc in ochi. Stateam cu spatele la ea, stiind ca ma privea plangand. Insa nu-i vedeam. Nu voiam asta. Suflul sau cald, insa, imi atingea ceafa, vocea sa tensionata strapungandu-mi sufletul. I-am zis un simplu “Adio!” si am plecat. Am lasat-o acolo, in mijlocul strazii, unde toti se uitau straniu, cand la ea, cand la mine. Am urmat strada, plina de lumini de la diverse buticuri sau ferestre. Am cotit spre stanga, pe o straduta laturalnica, obscura, ferita de zgomotul si stralucirea orasului.

A doua zi am lasat Sogota, credeam eu, pentru totdeauna. Am plecat spre capitala dis-de-dimineta, urmand sa iau avionul spre Londra de acolo. Priveam pe fereastra, luandu-mi adio. Imi paraseam tara pentru ea, pentru binele ei.

La Londra m-a intampinat mama. Nu o mai vazusem de trei ani. Parintii mei sunt despartiti, iar eu stau cu tata, in Romania. Il convinsesem sa ma lase sa ma mut cu ea pentru o perioada. La scurt timp, a venit si el in Anglia. Nu eram familia de altadata, dar era bine. Incepusem sa ma obisnuiesc acolo atunci cand am primit vestea. Obisnuiam sa citesc noutatile din tara. Imi luam zilnic ziare romanesti, cum faceam si acasa, desi veneau mai tarziu decat atunci cand locuiam in Sogota. In timp ce rasfoiam paginile am dat peste un articol care m-a socat. Era despre o fata din provincie care se sinucisese. Titlul nu mi-a de banuit, insa cand am vazut poza, lacrimile mi-au inundat fata. Nu-mi venea a crede. Am citit in graba randurile articolului. “Sogota” “fara suflare” “sange” Vinovatia m-a cuprins. Se impuscase; pentru mine.

Ziua urmatoare eram deja in avion, in drum spre tara. Am ajuns acolo pe la pranz. Tatal Taniei era singur, indurerat. L-am privit cu ura, cu dispret. Din cauza lui plecasem. El ne-a despartit. Si acum? Nu putuse avea grija de ea. Se simtea vinovat. Stia ca facuse lucrul cel mai stupid din viata sa. Isi impinsese fiica in bratele mortii. Insa eram si eu vinovat. Trebuia sa lupt pentru ea. Dar nu am facut-o. As fi vrut sa il las a indure totul singur, dar nu am putut. M-am dus la el si l-am imbratisat. Am primit impreuna condoleantele celor apropiati.

Am plans, am strans-o in brate, i-am sarutat buzele vinetii pentru ultima data si am lasat-o sa plece. Am condu-so pe ultimul drum alaturi de toti cei pe care-i iubise si care tinusera la ea. Am jurat ca nu o voi uita niciodata, chiar daca acum sunt fericit cu alta persoana.