Când te văd...





Inima mi se opreşte brusc. Pupilele mi se dilată ca şi cum ar încerca, cu lăcomie, să-ţi surprindă imaginea mai mult.. tot mai mult. Respiraţia mi se taie, timpul se opreşte in loc, mintea mea nu mai funcţionează pentru câteva secunde. Parcă nimic din ce se întâmplă în jurul meu nu mai are legătură cu mine. E ca şi cum m-aş teleporta într-o lume paralelă pentru ceva timp. O lume in care eu pot doar să tac.. Doar să privesc, să analizez chipul tău perfect. Să îţi aud vocea, să îţi simt atingerea.. Atât!

Apoi, la fel de brusc, secundele încep din nou să se scurgă. Inima mi-o ia razna, bătând din ce în ce mai tare, din ce în ce mai repede, iar pulsul îmi creşte treptat. Respiraţia mi-e tot mai greoaie, tot mai apăsată.. În mintea mea se face o mică lumină. De fapt mai multe lumini. Luminiţe mici, multe şi enervante care se plimbă de colo-colo făcându-mă şi mai confuză decât eram înainte. Întrebări... Atâtea întrebări! Şi majoritatea fără răspuns. Spre marele meu ghinion sunt o curioasă incurabilă.. Încep să tremur. Niciodată n-am înţeles de ce. Pur şi simplu corpul meu începe să se mişte involuntar. Simt că obrajii îmi ard, la fel şi palmele. Eman o caldură imensă, deşi am pielea destul de rece. Prbabil că acea căldură e doar în mintea mea. Adică, ceea ce mi se întâmpla mie necesită multă energie. În stomac simt cum nişte aripioare firave se zbat. E o senzaţie placută.. Până când acele mici creaturi se înmulţesc nebuneşte şi încep să îşi facă de cap. Se plimbă, zboară, urcă, coboară, bat din aripi nestingherite în timp ce eu mă chinui să nu le dau importanţă. În minte mi se blochează o imagine. Tu! Corpul tău stând în faţa mea fără să facă nimic. Prea sec. Prea linişte. Deşi încerc din răsputeri să fac ceva, sau măcar să spun ceva este fără succes. Singurul lucru care îmi iese pe gură este un scâncet înfundat şi miorlăit, ca şi al unei mâţe sugrumate. Pf.. Penibil.

Simt nişte fiori pe spate, părul mi se ridică, pielea mi se face de găină. Ameţesc şi încep să văd tot mai în ceaţă, mai întunecat. Un val de căldură îmi trece repede prin tot corpul. Încă unul. Încă unul...

Încet, încet, se luminează. Nu, serios, acum chiar se luminează! Inima îşi reia bătăile normale, sângele îmi circulă normal. Suflul îmi e reglat, trag aer în piept cu uşurinţă. În stomacul meu fluturaşii încep să se calmeze, aşezându-se unul câte unul prin cine ştie ce locuri, gata în orice clipă să revină. În capul meu, în mintea mea totul începe să prindă contur. Imaginea aceea începe să se mişte şi.. şi... Vine spre mine. Vine spre mine cu paşi mari şi siguri apropiindu-se ameninţător de tare. Simt cum fluturii deja sunt gata să "mă ajute". Halal ajutor! Clipesc des de câteva ori, îndemnând vietăţile să-şi vadă de treabă.

Zâmbesc. Incep să zâmbesc incontrolabil.

E în faţa mea. Mă priveşte adânc în ochi. Parcă ar vrea să mă citească. Încerc, bineînţeles fără succes, să-mi mut privirea.  Ochii lui.. Atât de blânzi. Atât de dulci şi frumoşi, protectori, calmi. Se apropie de faţa mea, de buzele mele. Îi simt respiraţia. Ah! Inchid ochii dusă de val. Acum nimic nu mai contează. Mă depărtez puţin de el şi îi şoptesc dulce, cu acelaşi zâmbet molipsitor "Te iubesc!".