Facing the monsters

Am scris atrocitatea asta noaptea trecută. S-ar explica titlul pus la nimereală și frazele plictisitoare și fără sens dacă aș fi mai talentată în general, dar nu sunt, deci...

I’m not fine

M-am săturat să fiu inutilă. Este un sentiment greu de redat prin cuvinte, dar care îmi apasă inima necontenit. Ignorată sau batjocorită, neînțeleasă sau agasată, nu mă opresc din a încerca să mă înțeleg. Îndepărtată de tot ceea ce înseamnă încredere sau prietenie, îmi rămâne doar să mă gândesc la viitor. Am atâtea vise, dar nicio speranță. Nu îmi găsesc potențialul, deși știu că este pe acolo pe undeva, îngropat adânc în sufletul meu, gata să fie descoperit. Poate ar fi timpul să mă maturizez și să accept faptul că nu pot avea ceea ce îmi doresc dacă nu încerc mai întâi. Și chiar aș face-o, dar îmi este teamă că voi eșua și nimeni nu îmi va atenua căderea.

Nu vreau să fiu cea intangibilă, care îi îndepărtează pe toți ceilalți, dar nici nu vreau să fiu distrusă de respingere și insulte. Nu vreau să fiu obsedată de perfecțiune, dar nici nu vreau să rămân cu toate acele defecte copleșitoare. Nu vreau să îi forțez pe alții să mă placă, chiar cu prețul adevăratei mele personalități, dar nici nu vreau să fiu ignorată tocmai din cauza acesteia. Nu vreau multe, parcă nu există nicio opțiune pentru mine. Orice aș face se termină dezastruos, lucru care mă face să mă urăsc.

Îmi rămâne numai să văd ce-mi oferă viața.

Ești prea dură cu tine, nu-i o atrocitate și nu-s nici replici lipsite de sens, din contră. Textul tău mă trimite cu gândul la un citat care sună așa: ”She is stuck between who she is, who she wants to be, and who she should be.” și chiar cred că-ți caracterizează destul de bine rândurile. Îmi place tot ce ai scris și îmi dau seama că-i din suflet și personal, iar asta îl face și mai autentic.
Sunt o groază de sentimente acolo și contradicții, confuzie, dar și urme de luciditate. Un fel de bătălie care se găsește în inimile multor oameni, decizii și rezultatul lor, de care de obicei se tem. Sper să mai postezi și să mă anunți, ești talentată și-s sigură că nu sunt singura care observă, deși cel mai important e să conștientizezi tu asta.

Hey there. :3
Mi-au placut randurile pe care le-ai asternut in aceasta postare prin simplul fapt ca sunt sincere si poarta o bogata incarcatura sentimentala. Cred ca ai descris foarte bine sentimentele care ii incearca pe unii dintre adolescentii de astazi, cei care s-au nascut intr-o generatie acuzata de ceilalti de superficialitate si ipocrizie si care incearca sa demonstreze ca ei sunt exceptiile unor stereotipuri puse de altii mai mult sau mai putin la nimereala. Pe langa asta, toate contradictiile expuse sunt oarecum normale - desi observ ca ai tendinta de-a fi extrem de exigenta cu propria persoana - si sper ca vei gasi in cele din urma raspunsul intrebarilor tale, ceva pe care sa poti conta si cu care sa pornesti in marea aventura ce abia incepe.
Succes.

Orice este scris din rărunchiul sufletului, inimii şi gândului este sincer, este extraordinar. Nu te debusola atât de uşor, încercarea aceasta, de a posta, ţi-a adus un feedback pozitiv. La rândul meu am să ofer aceiaşi monedă ca a fetelor de sus. Pe plan artistic stai bine, chiar foarte bine. Eşti cu mult mai înainte decât mulţi alţii, dar ceea ce face cu adevărat această lucrare de şase rânduri cu adevârat superbă este sinceritatea şi curajul pe care l-ai abordat în a scrie ce ai pe suflet.
De fel sunt o fire extrem de optimistă, sunt idealită şi chiar nu îmi pasă dacă unor persoane nu le place de mine. La rândul tău, pari să te temi de ideea că oamenii nu te-ar accepta, dar te temi şi de ideea să nu devi o persoană care să pună presiune pe alţii ca ei să observe latura ta adevărată. Un sfat din partea mea ar fi să nu te mai streseze gândul, fiindcă un om bun şi cu cap îşi va da seama de la început cum eşti cu adevărat şi te va accepta aşa cum eşti. De restul care sunt îngustaţi mintal nici să nu te mai gândeşti. Tu fii tu şi asta este îndeajuns să te facă o persoană extraordinară şi unică. Şi nu, nu eşti inutilă, nu mai crede asta.

Închei prin aţi spune că doresc din suflet să mai citesc şi alte lucrări de ale tale, din pricina faptului că mi-ai atins coarda sensibilă (şi nu mă refer la milă sau alte tâmpenii din acestea). Coarda aceasta reprezintă interesul meu artistic şi dorinţa de a pătrunde într-un univers cu totul aparte, desprins de realitate, ce aparţine integral unei persoane. Şi de asemenea faptul că ai un stil lizibil şi foarte armonios, bine bătut în cuie. (cât şi: rar se găsesc oameni care să scrie cu adevărat frumos, iar tu scrii frumos)

In opinia mea, tu scrii foarte bine. Imi place mult cum descrii sentimentele, cum le expui cu toata lejeritatea. Nu fii dura cu tine, nu ai de ce. Si eu mi-as dori sa mai citesc alte lucrari de ale tale, poate si un fic. In caz ca ai si nu l-am vazut imi cer scuze, am avut pauza de la forum si abia m-am intors. In cazul in care nu, chiar ar trebui sa scrii unul.
Succes in continuare si ai incredere in tine in love

Subiect: Re: Facing the monsters Sam 11 Oct 2014, 18:35

A trecut ceva timp, nu? Îmi pare rău că nu am mai intrat pe forum de atât de mult timp, dar a fost nevoie să încep tonele de teme până a început școala, apoi mi-a luat o vreme să mă reobișnuiesc cu programul. Azi mi-am dat seama că nu am mai scris de câteva luni, așa că mi-am încercat norocul. Acum nu știu dacă mai interesează pe cineva, dar am adus ceva nou. Îmi cer scuze de acum dacă nu voi mai scrie pentru un timp.

Ai greșit de multe ori, dar întotdeauna ai fost gata să mai încerci o dată. Ceilalți nu te-au acceptat, dar nu te-a interesat părerea lor și ai mers mai departe. Ești o persoană atât de puternică, de sigură pe tine, sunt norocoasă să te am lângă mine. Te admir pentru tot ceea ce faci, deși ești prea modestă pentru a vedea asta. Gata să înfrunți pe oricine și orice, pentru mine rămâi un model demn de urmat indiferent de situație. Știu că nu îi judeci pe cei din jurul tău, de asta niciodată nu mi-a fost frică să fiu eu însămi în preajma ta. Pari dură, dar îți mulțumesc că m-ai lăsat să îți văd și partea sensibilă și vulnerabilă. Ai vrea să o ascunzi, să fii matură și pentru mine, dar nu vei putea întotdeauna. Nu lași pe nimeni să vadă cât de înțelegătoare și blândă ești de fapt, poate așa îți este mai ușor să treci prin viață. După toate lucrurile prin care ai trecut, ai rămas sprijinul meu. Mă faci să zâmbesc când cred că nu sunt în strare, strălucirea ta mă cuprinde și pe mine tocmai pentru că mi-o oferi cu toată afecțiunea. Mi-aș dori să mă lași să fiu lângă tine la rândul meu, nu sunt atât de fragilă precum par. Poate că este greu de crezut pentru că nu îți demonstrez, dar trebuie să știi că te iubesc și te voi iubi mereu.

Sunt sigură că persoana la care te-ai referit în această lucrare este foarte norocoasă să te aibă aproape, căci se vede cât de mult ții la ea și o apreciezi și sunt sigură că sentimentul este reciproc. Îmi pare rău că ajung atât de târziu, însă n-am prea mai dat pe la creații și n-am observat c-ai mai postat ceva. Și în aceste câteva rânduri am putut observa bunătatea de care dai dovadă și modul sincer de a iubi pe cineva, lucruri pe care le admir la tine și care, sunt sigură, îi atrag pe cei care știu să le vadă. Eu îți urez spor la scris în continuare și mult succes la școală.
Pup.

M-am hotărât să postez o părticiă dintr-un eseu scris pentru un concurs. Mi-am decsirs o mare pasiune, unul din puținele lucruri pe care le fac cu drag. Este ceva mai complex decât ce am scris până acum, de aceea sper că mi-a ieșit bine.

Drumul către capătul universlui

Ce este astronomia? Pentru mine, este mai mult decât bolta cerească în sine, mai mult decât miracolul timpului și cel al spațiului puse sub lupa științei și speculate de marii autori SF. Mai mult decât aventura cunoașterii și mai mult decât emoția explorării infinitului.

Privind stelele, mă gândesc că astronomia este parte din noi. Este drumul nostru către noi înșine, poate chiar către clipa primordială de dinainte de noi.

Privind stelele și întrebându-mă dacă acelea pe care le văd strălucind au încetat, de fapt, să existe demult, mă gândesc că astronomia este cea mai grandioasă poezie a umanității: este poezia Marelui Tot, ridicată magistral la rang de știință de către cele mai luminate minți ale planetei Pământ.

Privind stelele, Mihai Eminescu a scris:” La steaua care-a răsărit/ E-o cale atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă”. De fapt, privind stelele, Luceafărul poeziei românești aduce un omagiu astronomic condiției umane.

Unii spun că adevărata astronomie nu are frumusețea unei constelații privite în cele mai mici detalii cu telescopul sau a unei stele căzătoare, dar pentru mine astronomia este mult mai mult decât o simplă știință. Pentru mine, astronomia este drumul către capătul universului.

A fost foarte frumos. Mi-a plăcut aşa de tare cum ai descris această pasiune a ta. Astronomia chiar este o ştiinţă aparte, care ne deschide uşi nebănuite.
Sincer, nici nu ştiu ce să mai spun, atât de mult m-ai fermecat cu această lucrare. Şi nu numai, am citit şi celelalte lucrări, care de asemenea sunt interesante şi frumos descrise.

Subiect: Re: Facing the monsters Vin 04 Sept 2015, 02:52

I'm back.

Perspectivă

Schimbarea m-a înspăimântat întotdeauna. Obișnuită cu lumea din jurul meu, am reușit să mă conving că orice încercare de a îmbunătăți-o nu ar aduce nimic bun. Îmi era teamă că nu mă puteam adapta noilor etape ale vieții, că ceilalți ar fi trecut peste, s-ar fi maturizat, iar eu aveam să fiu blocată în trecut. În același timp, eram atât de nesigură pe mine încât disprețuiam orice evoluție a altora pentru singurul motiv că aș fi rămas în urmă, o amintire dusă de vânt, ceva ce nu merita atenție. Aveam impresia că evoluția mea nu ar fi fost realizabilă, deci nici a altora nu trebuia să fie.

Obișnuiam să cred că toți aveau ceva împotriva mea, că eram ghinionistă și numai din această cauză nu reușeam ceea ce îmi propuneam, că nici nu aveam nevoie să mă schimb pentru că eu eram cea care avea dreptate. Preferam să fiu un martir, decât să îmi asum responsabilitatea pentru situația mea. Imaginea pe care o aveam s-a destrămat când am observat că eu eram numitorul comun al problemelor mele. Atunci mi-am dat seama că nu altcineva era de vină pentru suferința mea. Eu eram în control, eu trebuia să învăț din greșelile mele, eu aveam datoria de a-mi lua viața în propriile mâini. O vreme, nu am făcut nimic în privința asta. În continuare, îmi era frică de eșec.

Nu voiam să eșuez, așa că m-am decis să nu mai încerc deloc. Credeam că am nevoie de altcineva care să mă schimbe, sa mă salveze, să mă ridice. Credeam că e suficient să stau și să îmi plâng de milă, iar cineva avea eventual să vină în ajutorul meu. Aveam nevoie de cineva care să mă cunoască, să îmi știe speranțele și temerile, să fie mereu lângă mine. Aveam nevoie de un erou. Așa că am devenit eu unul.

Acum știu că viața mea are și părțile sale bune, că nu tot ceea ce fac este greșit, că merit să fiu mai îngăduitoare cu propria persoană. Am învățat că toți au problemele lor și nu ar trebui să mă aștept să le rezolve și pe ale mele. Încă sunt competitivă și nu mă prea pot bucura în mod sincer de reușitele altora, dar nu mă îngrijorez. Este un proces lent, îmi permit să mai clachez uneori, dar cred că sunt pe drumul cel bun. Mi-am dat seama că sunt persoane care mă apreciază, deși credeam că nu există nimc demn de așa ceva în mine. Am realizat că nu este greșit să te atașezi de ceilalți, că sentimentele nu te fac întotdeauna vulnerabil. Am calitați și defecte, nici nu trebuie să fiu perfectă sau ideală, iar cine nu mă place poate să nu mă bage în seamă. Acum nu am nevoie de aprobarea lor, tot ceea ce contează este ca eu să mă iubesc.

Poate pentru alții nu este mare lucru, dar în acest moment eu sunt mândră de mine. Aștept cu nerăbdare restul vieții mele.

Subiect: Re: Facing the monsters Vin 04 Sept 2015, 09:54

Confesiunea aceasta mi-a plăcut, poate cel mai mult sinceritatea cu care ai scris lucrarea. A aprins şi ceva în mine şi sigur va aprinde şi în ceilalţi de aici.
Mă bucur că ai revenit şi sper să mai aduci şi alte lucrări, îmi face o deosebită plăcere să răsfoi aceste rânduri mărunte, frumoase, făurite de tine.

Subiect: Re: Facing the monsters Vin 04 Sept 2015, 10:50

Hello. E prima oară când trec pe aici se pare. Vreau să spun că iubesc ultima compunere, mai ales că înțeleg ce simți. Faptul că ai devenit propriul erou și faptul că te-ai acceptat complet și te iubești este o mare realizare, într-adevăr. Sunt sigură că cine va mai citi această lucrare va fi inspirat de cuvintele tale, mai ales că au fost atât de adevărate, atât de sincere. Mă bucur mult că am trecut pe aici și mă bucură nespus când văd lucrări asemenea acesteia, e foarte important să îți ierți greșelile, oricât de grave ți s-ar părea pe moment. Felicitări pentru această lucrare și realizarea ta! Abia aștept să mai citesc lucruri scrise de tine. *hugs&kisses*

Subiect: Re: Facing the monsters Dum 06 Sept 2015, 04:34

Este prima dată când scriu ceva ca asta. Ce să-i faci, influența autorilor favoriți.

Holy Terror

Își privi încă o dată degetele tremurânde. Numai în acea direcție avea curajul să se uite. Mușchii i se zvârcoleau sub pielea de paloare cadaverică, iar ea știa cu exactitate motivul. Era îngrozită. Îngrozită de ce se ascundea în întuneric, deși se hrănea cu umbre. Îngrozită de ce avea să o înșface, deși nu avea trup. Îngrozită de ce avea un nume atât de zgomotos, deși acesta nu era rostit niciodată. Îi era cunoscută numai versiunea aleasă de semenii ei. Era îngrozită de Moarte.

De câteva zile, cafeina o ajuta să supraviețuiască. Nu putea să adoarmă. Îi bântuia până și visele, iar ea nu mai știa când era conștientă. O înnebunea. Îi crea un delir numai al ei, îi otrăvea gândurile și o obliga să absoarbă fiecare fărâmă de întunecime ce o înconjura. Și Ea savura. Fără îndoială, îi savura agonia, iar pofta aceea sumbră nu putea fi satisfăcută dacă nu îi lua și sufletul. Carcasa bănuia cum avea să procedeze. Entitatea se va cufunda în trupul său și va simți o masă de întuneric ca o gaură neagră, care va atrage în ea ultimele raze de speranță, ultimele momente de fericire. De aceea o chinuia. Avea nevoie de un suflet cât mai negru. Îl va extrage din corp și ar lăsa în urmă partea fizică, cea de care nu avea nevoie. Trebuia să îl soarbă. Nu avea gură, nu avea nici măcar față, dar avea nevoie de acea beznă în interiorul ei. Îi era sete. Întunericul avea să se scurgă în gol, dar puterea Morții va fi sporită. Fata era terifiată. Nu mai putea trage mult de timp. Simțea cum toată lumina din ea dispărea, cum era golită de tot ce era uman.

Se încruntă. Nu avea de gând să dispară fără să lase ceva în urmă. Stătea pe podea, sprijinită de perete, iar lângă ea erau o foaie de hârtie și un pix. Trebuia să lase măcar câteva cuvinte. O dovadă că a existat vreodată. O dovadă că știa ce se întâmpla cu ea. A luat pixul în urmă și a încercat să-și controleze tremurul. Voia să scrie numai câteva cuvinte care să exprime ce simțea, ce credea despre ce avea să îi ia viața. Fără propoziții, fără dedicații, doar ceva care să facă totul mai clar în propria minte. Începu să scrie.

condamnată. hidos. pustiu. dementă. dureros. veninos. mizerie. obosită. dependență. iminent. sălbatic. profan. golită. crud. rătăcită. nedrept. teroare. MOARTE

Era suficient. Lăsă lucrurile pe podea. Încerca să își imagineze cum ar fi fost de fapt acea creatură. Ar fi avut un râs sfidător, aspru, viguros. Ar fi râs de situația în care sa afla victima, i-ar fi spus că trebuia să știe în ce se băga, că soarta îi era meritată, că a fost proastă să creadă altceva. Și i-ar mai fi spus că semănau atât de mult, deși aparțineau unor lumi opuse, că nu sunt atât de diferite până la urmă. Încercă să se gândească și la acea posibilitate. Nici ea nu mai avea nume, iar trupul nu mai era al ei de multă vreme. Și ea preferea să stea în umbră, să pândească și să atace, să se folosească de spranțele deșarte și de suferințele altora. Și ea era dependentă de putere. Își contura mai bine imaginea Ei în minte. Avea cumva...chipul său?

Poate chiar o merita. În fond, nu a fost niciodată cu adevărat fericită. Viața ei nu a însemnat nimic, așa că nu conta nici cum se termina. Nu găsea un motiv să mai lupte. Era vlăguită și speriată. Nu știa care emoție domina, dar nu avea vreo importanță. Avea să moară oricum.

Umbrele din cameră se întindeau, să răsuceau și o striveau. Se simțea sufocată. S-a împins în mâini și a reușit să se ridice. Își ținea ochii închiși, înfricoșată de ce ar putea vedea. Încerca să nu cadă din nou și să ajungă la combina muzicală. Sunetele scoase de întuneric erau nefirești, asurzitoare, iar ea voia să le acopere. Mai avea câțiva pași. Spera să mai dispună de câteva minute de viață. S-a lovit de o masă. A ajuns unde trebuia. Apăsă pe un buton la nimereală. Nu conta ce melodie avea să înceapă, în acel moment prefera orice în locul sunetelor nepământene. Se lăsă în sfârșit să cadă înapoi pe podea.

Ritmul îi amorțea teama, iar lumea de apoi părea un loc foarte îndepărtat. Își dădu seama că nu știa dacă exista un loc de apoi. Sau unde ar fi ajuns. Nu știa nici cât mai avea. Nu îi mai păsa. Prefera să moară decât să trăiască așa. Într-un colț al minții sale apăru o prezență. Era timpul.

Subiect: Re: Facing the monsters Dum 06 Sept 2015, 11:24

Bunăă, mulțumesc mult pentru anunț! Mi-a plăcut mult lucrarea ta, în ciuda faptului că este, într-adevăr, mai diferită. Pe mine una m-a captivat această idee scrisă așa bine. Mă întreb totuși cum ar putea continua și cine este, de fapt, această Moarte și acel întuneric; dacă au cumva alt înțeles sau pur și simplu sunt ceea ce ai descris. Foarte interesant, îmi plac poveștile de genul pentru că te lasă pe gânduri după ce le citești, fiind destul de profunde. Mă bucur că ai postat așa repede și abia aștept să mai citesc creații de-ale tale. Spor la scris! *hugs&kisses*

Subiect: Re: Facing the monsters Lun 07 Sept 2015, 09:38

Este diferit de ceea ce ai scris până acum, dar nici nu ştiu de ce mai spun asta, din moment ce e clar. Cu toate că sunt încă buimăcită de somn, mi-am zis că e musai să trec, fiindcă de când am văzut că ai postat mi-a tresăltat inima în piept.
Sigur de emoţie, de bucurie că ai mai scris ceva. Îmi place mult modul în care îţi aşterni ideile şi până şi această concepţie nouă, idee, mi-a hrănit golul literar, dar care nu este pe deplin satisfăcut.
Chiar aştept cu nerăbdare şi alte capodopere ca acestea. Ştii cum să mă ţii în suspans şi să mă fascinezi.

Uneori

Uneori mă gândesc la tine. Mă derutează cum ai reușit să mă scufunzi și să mă aduci la suprafață în același timp, cum ai reușit să îmi faci inima să împietrească și să înflorească prin trilul care nu era nici al meu, nici al tău, nici al oricui altcineva, poate numai al dorurilor noastre ascunse care au ajuns cumva să coincidă. Sunt zile în care mă întreb dacă și tu te gândești la mine. Aș vrea să știu că și tu te frămânți câteodată în mijlocul nopții încercând să mă descifrezi, încercând să îți dai seama dacă totul a fost o lecție din care trebuie să înveți sau dacă ne așteaptă mai mult, dacă într-adevăr nu ne-am înșelat când am fost complet și fără speranță captivați unul de celălalt. Poate e stupid să sper că te-am marcat așa cum ai făcut-o și tu la rândul tău, dar mi s-a spus că iubirea funcționează doar în ambele sensuri si nu vreau să cred că doar mi-am imaginat și am exagerat o simplă infatuare menită să mă distragă de la ecourile disperate din străfundul inimii mele, menită să le acopere cu intensitatea torentului de afecțiune izvorât în clipa în care ai intrat în viața mea.

Uneori mă regăsesc în tine. Îmi dau seama cât de mult semănăm și mă întreb dacă asta îmi întunecă judecata. Dacă văd stele în tine care sunt de fapt doar sclipiri de moment pentru că vreau să le văd și în mine. Poate nu am fost întotdeauna ca tine. Poate m-am înecat în ființa ta încetul cu încetul, scufundându-mă în mintea ta, sufletul fiindu-mi inundat de al tău. Melodiile pe care le-ai cântat și tu sunt acum impregnate în ritmul inimii mele, prietenii tăi care mi se păreau ridicoli mă fac să zâmbesc pentru că îmi amintesc de tine. Nu știu dacă și tu ai văzut că suntem tăișuri ale aceluiași psihic, dacă ai văzut cât ne potriveam. Poate nu este nimic de văzut, poate suntem atât de diferiți și eu doar am fost atât de orbită de strălucirea esenței tale, încât râvneam să fac parte din ea. Poate într-adevăr suntem atât de asemănători și am fost amândoi idioți înghițiți de temeri pentru că nu ne-am dat o șansă adevărată. Acum nu mai contează, dar când mă gândesc că nimic nu a funcționat pentru că suntem amândoi prea orgolioși, prea mândri și în același timp prea nesiguri regret că nu sunt altfel. Dacă măcar eu aș fi fost altfel, aș fi putut compensa pentru eșecul tău de a-ți exprima sentimentele.

Uneori te iubesc. Stau în pat noaptea și nu pot să adorm, gândindu-mă la tine. Zâmbesc incontrolabil în pernă gândindu-mă la momentele în care te-ai comportat atât de drăguț, în care ai fost atât de fermecător, în care am putut stabili o legătură. Mă agăț de clipele în care ne-am intersectat privirile încercând să ne ascundem, neavând nicio idee că și celălalt încerca același lucru. Îmi întorceam repede capul, sperând din tot sufletul că nu a fost prea evident și că nu mă înroșisem. Îmi doresc să nu fi făcut asta. Îmi doresc să fi rămas așa, pivotându-mi ochii în ai tăi, simțind cum eternitatea trece pe lângă noi. În schimb, făceam tot posibilul să nu te las să îmi vezi frustrarea de a nu fi cu tine, încercam să par destinsă deși urlam în sinea mea de fiecare dată când și tu făceai același lucru. În fiecare zi așteptam să îți aud din nou vocea în care mă înfășuram ca într-un așternut de mătase, în care mă cufundam și mă pierdeam întru totul. Dacă cineva m-ar întreba ce văd la tine, nu aș ști ce să răspund și simultan aș putea vorbi ore întregi. Poate nici nu te-aș fi observat întâmplător dacă nu ne-am fi întâlnit într-un anumit context, dacă nu m-ai fi observat tu primul. Asta mă întristează. Mă întristează pentru că ar însemna că ce simt pentru tine nu este real, că este doar o urmare întâmplătoare a unor circumstanțe interconectate. La început, prietenele mele te-au găsit destul de neatrăgător, deși pe mine mă tentai în cea mai obișnuită stare a ta, deși sunt suficient de conștientă de defectele tale și de motivele pentru care ai putea fi considerat lipsit de frumusețe. Cred deopotrivă că ești atât de inteligent și atât de stupid, că glumele tale sunt uneori atât de amuzante și alteori atât de răsuflate, că poți fi atât de drăguț și atât de nesuferit. Nu știu exact de ce te iubesc, dar nu știu nici de ce nu te-aș iubi. Pur și simplu o fac.

Uneori te urăsc. Sunt momente în care îmi doresc să nu te fi cunoscut niciodată, în care îmi doresc ca cineva să îți facă ce mi-ai făcut tu mie. Sunt momente în care furia e tot ce mi-a rămas în urma ta, în care pare mai simplu să sper că vei cădea de la etaj decât să plâng din nou. Îmi este mai ușor să sper că într-o zi va veni cineva și îți va da lumea peste cap, îți va smulge inima din piept și o va stoarce de orice urmă de încredere. Nu suport că din cauza ta mă simt ca și cum nu aș valora nimic, ca și cum nimeni nu s-ar putea îndrăgosti vreodată de mine pentru că tu nu ai făcut-o. Mi-am turnat fiecare speranță în tine și tu le-ai vărsat într-un ocean de dezamăgiri. Nu știu dacă ai realizat vreodată cât de mult m-ai rănit. Dacă nu, înseamnă că ești cu adevărat un idiot și nu prea este vina nimănui. Dacă da, atunci ești și meschin pe deasupra și ar fi trebuit să ascult acea voce din colțul minții mele care mă avertiza că totul era greșit. Poate nu ai intenționat să mă rănești, dar ai făcut-o și eu nici nu am încercat să te opresc. Eu întotdeauna așteptam să te văd, eram poate dependentă de emoțiile noi pe care le-ai trezit în mine. În mod ciudat, asta era suficient. Era complet suficient să știu că ți-am atras atenția, că te fascinez într-o anumită măsură, că mă consideri interesantă, chiar dacă tu nu mă iubeai așa cum mi-aș fi dorit. M-ai făcut să cred că sunt greu de iubit și asta încă mă distruge.

Uneori încă mai am speranță. O parte din mine își dorește ca totul să își găsească locul. Vreau să cred că circumstanțele sunt de vină, nu intențiile. Îmi doresc să vină acel moment în care realizăm amândoi că nu are rost să ne împotrivim naturii noastre, că nu are rost să ne prefacem că nu simțim absolut nimic și să evităm o simplă încercare. Îmi doresc să realizezi într-o zi că merit măcar presupunerea că dispun de ceva profunzime, că te-aș înțelege. Cel puțin la început ai crezut că te voi judeca, că nu te voi înțelege, deși în felul ăsta tu nu mă înțelegi pe mine și nu înțelegi faptul că oamenii care nu par ca tine se pot dovedi neobișnuit de potriviți. Sper că va fi o zi în care suntem suficient de pregătiți pentru celălalt. Știu că nu azi, dar sper că într-o zi.

Uneori mă gândesc la tine și îmi doresc să nu fie ultimul lucru pe care îl fac.