Above...




- Haide, pleaca! Asta trebuia sa se intample oricum, nu-i asa? l-am intrebat cu un zambet ironic, in timp ce ochii imi erau umpluti cu lacrimi. Durere. Sufletul imi era sfasiat in mii de bucatele, inima imi era strapunsa de suferinta... Aveam un nod in gat. Voiam sa ii spun mai multe. Voiam sa ii arunc in fata faptul ca pleca si ca ma lasa singura. Voiam sa-l fac sa sufere macar jumatate din cat sufeream eu, si voiam sa il fac sa se sfarseasca si el de durere. Voiam sa ii aduc aminte de acele promisiuni cum ca nu ma va lasa niciodata, indiferent de ce s-ar intampla. Voiam sa fiu puternica, sa par rea, sa ma prefac nepasatoare, dar inauntrul meu eram deja moarta, si stiam amandoi asta.

Ma privea cu o oarecare mila si ingrijorare. Probabil ma credea nebuna. Ei bine, chiar eram. Eram nebuna cand ma gandeam ca pleaca si ca ma lasa in urma de parca as fi fost un nimic, un nimeni... Ca si cum, dupa toate lunile astea, n-am insemnat nimic pentru el. De parca nu am trecut impreuna prin atatea. Am fost sprijinul lui in orice situatie. A contat pe mine pentru orice. L-am iubit cum nimeni altcineva n-ar fi facut vreodata si toate acestea ca sa... Ca sa ce? Ca sa ma lasa suferinda si singura in lumea asta atat de rea?

"Tu nu esti ca ceilalti. Nici macar n-ar fi trebuit sa te nasti printre oamenii astia lipsiti de inima. Esti atat de confuza si de speriata din cauza lor... Ei ti-au facut asta... De aceea am venit in viata ta, ca sa te ajut. Ca sa am grija de tine." Atat de repede ai uitat tot ce mi-ai zis? Atat de repede ai uitat cat de ranita am fost cand m-ai gasit? Cat de mult timp ti-a luat sa ma faci putin mai puternica? Si acum, cand insfarsit am prins curaj, sa pleci?

Am inceput sa tremur involuntar, iar incheieturile si genunchii mi se inmuiau din ce in ce mai tare. Incepeam sa ametesc si ma durea capul. Privirea mi se incetosa...

- Nu-mi face asta, i-am soptit plangand. Nu ma lasa. Te rog... Te implor sa ramai! M-am rezemat de perete si m-am lasat incet in jos. Mi-am pus fata in palme si am incercat sa ma stapanesc. Statea langa usa fara sa faca nimic. Doar ma privea si ofta neputincios.

- Iarta-ma... L-am auzit soptind apoi usa s-a inchis in spatele meu. Aveam dureri in tot corpul si simteam zeci de fiori in stomac. Niste frisoane ma strapungeau de sus pana jos, apoi furnicaturi enervante in jucau feste.

- Iarta-ma pentru tot ce ti-am facut... L-am auzit continuand. M-am intors si l-am vazut tot langa usa, cu mana pe clanta. Am cascat ochii mari de uimire muscandu-mi buzele. S-a apropiat de mine incet, si s-a lasat jos, la nivelul meu, apoi m-a mangaiat pe fata, stergandu-mi lacrimile.

- Nu te-am facut intentionat sa suferi. Niciodata nu am vrut ca asa ceva sa se intample. N-am vrut sa te ranesc. Stii cat de mult te iubesc, si cat de mult tin la tine, doar ca... chestia asta deja ma depaseste. Lucrul asta nu mai tine de mine sau de vointa mea. Nu uita niciodata ca tu esti singura fata pe care am iubit-o sau o s-o iubesc, cu adevarat, vreodata... Esti singurul motiv pentru care am ramas in viata, singurul motiv pentru care am luptat, pentru care am zambit, pentru care m-am trezit dimineata. Tu esti totul pentru mine, si doar eu stiu cat de tare ma doare ca trebuie sa te las. Mi se rupe sufletul sa te vad asa, dar... nu am ce sa fac. L-am vazut lacrimand pentru prima oara. E prima data cand plange de cand l-am cunoscut. M-a luat in brate si m-a strans cu putere ca si cum n-ar fi vrut sa-mi mai dea drumul niciodata. Asa il tineam si eu... Voiam ca aceasta clipa sa dureze un infinit.